Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 7-a: începînd cu 1 500 î.e.n. — Hinduismul — O religie a toleranţei

„Fiecare om trebuie să urmeze propria sa religie.“ — Ramakrishna, reformator hindus din secolul al XIX-lea

TOLERANŢA este considerată, în mod normal, drept o virtute. În orice caz, acest cuvînt se aplică foarte bine acestei mari religii, hinduismul. S-a estimat că în 1985, 13,5% din populaţia lumii, adică aproximativ 650 milioane de oameni practicau hinduismul.

Hinduismul a fost definit ca „o religie naţională complexă, care cuprinde numeroase ramuri“. Este un termen generic care înglobează „toate religiile din India“. The New Encyclopaedia Britannica nu este deloc mai precisă cu privire la sensul acestui cuvînt, cînd recunoaşte că „orice tentativă de a da o definiţie specifică hinduismului s-a dovedit într-un fel sau altul nesatisfăcătoare, şi aceasta îndeosebi pentru că cei mai mari specialişti indieni ai hinduismului, printre care chiar hinduşi, au scos în evidenţă diverse aspecte ale întregului“.

Oricum ar fi, hinduismul este o religie veche. Ea s-a născut în valea rîului Indus, care face parte acum din Pakistan. Arienii, un popor indo-european, s-au stabilit în această regiune în jurul anului 1500 î.e.n. Dat fiind faptul că ei considerau unele lucrări ca deţinînd cunoştinţa sacră (veda), religia lor a devenit cunoscută sub numele de vedism. Ea cuprinde unele elemente din religia strămoşilor iranienilor de astăzi şi este posibil să fi suferit chiar şi influenţa babiloniană. Encyclopaedia of Religion and Ethics vorbeşte printre altele despre „diferite corespondenţe între cultura babiloniană şi cultura hindusă primitivă.“ Religia primilor imigranţi s-a adăugat acestor elemente străine; apoi, în funcţie de diferitele influenţe religioase pe care le-a suferit în decursul anilor, ea s-a îmbogăţit cu doctrine şi obiceiuri noi, în timp ce altele au fost abandonate. Astfel, hinduismul este rezultatul unei acumulări continue de elemente provenite din foarte multe surse.

Învăţături şi obiceiuri

Arienii au pus bazele sistemului de caste propriu hinduismului. Cele patru caste iniţiale s-au multiplicat, sfîrşind prin a cuprinde mai multe mii de subdiviziuni. Aceste patru caste se presupune că proveneau din diferite părţi ale corpului lui puruṣa, cuvînt sanskrit care înseamnă „persoană“ sau „un om“ şi se referă la tatăl comun al omenirii.

Brahmanii, presupuşi a fi născuţi din gura sa, constituiau clasa conducătorilor religioşi; Kshatriya, născuţi din braţele sale, erau comandanţi militari şi politici; Vaicyas, născuţi din coapsele sale erau fermieri, meşteşugari şi comercianţi; iar Sudras, născuţi din picioarele lui erau sclavi. „Paria“ erau persoanele din casta cea mai de jos, al căror rol consta în îndeplinirea activităţilor religioase impure. În urmă cu aproximativ 40 de ani, India şi Pakistanul au abolit formele cele mai severe ale sistemului castelor, totuşi unele dintre regulile sale mai există şi astăzi.

Un timp, jertfele de animale au reprezentat o parte importantă a închinării, iar acest lucru pretindea o preoţie pentru îndeplinirea ceremoniilor necesare. Brahmanii au dobîndit o putere atît de mare încît o ramură a hinduismului a primit numele de brahmanism. „Preoţii erau mai onoraţi şi mai de temut decît zeii, afirmă T. Organ, pentru că ei se puteau debarasa cu uşurinţă de duşmanii lor, schimbînd ritualul“. Pe măsură ce ritualurile de sacrificiu deveneau mai complexe, s-a dezvoltat o tendinţă care punea accentul pe ascetism sau pe chinuirea cărnii.

Samsara este o doctrină fundamentală. Ea a fost expusă mai tîrziu în Upanishade, un ansamblu de scrieri hinduse datînd foarte probabil din prima jumătate a mileniului I î.e.n. Aceste scrieri conţin învăţătura că după moarte şi după o perioadă intermediară petrecută în cer sau în infern, fiinţele renasc sub formă umană sau animală într-o condiţie fie superioară, fie inferioară nivelului lor de viaţă anterior, conform legii Karma. Scopul vieţii este de a atinge moksha, eliberarea din ciclul neîncetat al renaşterilor şi de a fi absorbiţi în sursa supremă de organizare a lumii, numită Brahma.

Vedismul avea numeroşi zei. Potrivit cărţii Concepts of Indian Philosophy (Concepte de filozofie indiană), adepţii săi nu erau satisfăcuţi de acest lucru astfel încît „au deviat încetul cu încetul spre o concepţie monoteistă, a unui dumnezeu suprem (...). O metodă a constat în reunirea tuturor zeilor existenţi (...) pentru a forma un dumnezeu conceptual“. Brahma a devenit deci un dumnezeu impersonal, fără atribuţii şi calităţi proprii, dar personificat în diferite divinităţi.

Dorinţa de a atinge moksha este bazată pe ceea ce istoricul Will Durant numeşte „repulsia faţă de viaţă, (...) care întristează orice suflet hindus“. Această atitudine tristă şi pesimistă este bine ilustrată în Maitri Upanishad, care pune această întrebare: „În acest corp torturat de spaimă, de dorinţe nesatisfăcute, de deziluzie, de teamă, de descurajare, invidie, de separarea de dezirabil şi unirea cu indezirabilul, de foame, de sete, de bătrîneţe, de moarte, de boală, de durere şi de celelalte, care poate fi partea bucuriei sau a plăcerilor?“

Un mijloc de scăpare din această condiţie nefericită este propus în Puranas, o colecţie de texte redactate probabil în primele secole ale erei noastre. Însemnînd „povestiri vechi“ ele au fost larg răspîndite şi au devenit scrierile utilizate de popor. Garuda Purana afirmă: „Adevărata fericire se găseşte prin respingerea tuturor emoţiilor. (...) Acolo unde este afecţiune este suferinţă. (...) Renunţaţi la afecţiune şi veţi fi fericiţi“. Din nefericire, această soluţie pare la fel de dezagreabilă ca şi condiţia nefericită al cărei remediu este considerat a fi.

Bhagavad-Gita, care înseamnă „Cîntecul Domnului“ şi care este uneori numită „cea mai importantă carte scrisă vreodată în India“ propusese deja trei modalităţi de a ajunge la libertate. „Drumul datoriilor“ insistă asupra importanţei de a se achita de obligaţiile rituale şi sociale; „drumul cunoaşterii“ include meditaţia şi Yoga; şi, în sfîrşit, „drumul devoţiunii“ implică venerarea unui dumnezeu personal. Se spune că Bhagavad-Gita este pentru hinduşi ceea ce este „Noul Testament“ pentru creştini. Majoritatea indienilor cunosc pe dinafară unele versete din carte şi în fiecare zi, mulţi dintre ei psalmodiază porţiunile memorizate.

În realitate, Bhagavad-Gita nu este decît o mică parte dintr-o epopee hindusă, Mahabharata, care cuprinde 100 mii de versuri, ceea ce face din ea, desigur, cel mai lung poem din lume. O dată cu încorporarea lucrării Bhagavad-Gita în Mahabharata /probabil în sec. III î.e.n./ hinduismul a devenit în cele din urmă religie distinctă, separată de Vedism şi Brahmanism.

Reforme constante

Încă de la începuturile sale, hinduismul a fost marcat de reforme constante. Printre principalii reformatori ai secolului al VI-lea î.e.n., figurează Siddhartha Gautama şi Vardhamana Mahavira, respectiv fondatorii budismului şi jainismului.

Mahavira se considera el însuşi ca fiind ultimul dintr-o serie de 24 de Jina /cuceritori/ pe existenţa cărora se bazează jainismul. Această religie diferă de hinduism deoarece respinge ideea unui creator, învăţînd că lumea a existat dintotdeauna. Ea acordă o importanţă deosebită doctrinei ahimsa. Non-violenţa proslăvită de Mohandas Gandhi, mare om politic indian al secolului al XX-lea, în cadrul luptei sale pentru independenţa Indiei, este o aplicare a acestei doctrine religioase în domeniul politic.

Pentru jainism, credinţa corectă, cunoştinţa exactă şi conduita dreaptă, asociate practicii Yoga conduc la eliberare. Pe de altă parte, susţinînd că totul este, în esenţă, o chestiune de punct de vedere, această filozofie se reţine să definească standardul absolut pentru bine şi rău. Această toleranţă este caracteristică hinduismului, din care a provenit şi jainismul.

Aproape 2 000 de ani mai tîrziu, în sec. al XV-lea s-a ridicat un alt reformator, numit Nanak. Încercînd să sistematizeze o religie care să-i mulţumească şi pe hinduşi şi pe musulmani, el a creat sikhismul. Termenul „sikh“ provine dintr-un cuvînt sanskrit care înseamnă „discipol“. Nanak era primul dintr-un număr de zece guru /preoţi/, iar ultimul dintre ei a înfiinţat în 1699 comunitatea Khalsa /„cei puri“/. Pentru a elimina toate diferenţele de castă dintre ei şi pentru a scoate în evidenţă condiţia lor de combatanţi pentru credinţa lor, membrii comunităţii Khalsa au primit porecla Singh/Leul/. Ei erau constrînşi să se supună regulii celor cinci „K“: interdicţia de a-şi tăia barba şi părul /Keş/; acoperirea capului cu un turban sub care părul era prins cu un pieptene /Kangha/; purtarea unui pantalon scurt /Kachs/ probabil ca lenjerie de corp; purtarea unei săbii /Kirpan/ şi a unei brăţări de oţel /Kara/. Linia de descendenţă a preoţilor guru a luat sfîrşit cu al zecelea. Locul lor a fost luat de cartea sacră a sikhismului, Guru Granth Sahib. Ea a fost redactată în 1604 şi revizuită un secol mai tîrziu.a

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Ramakrishna, un brahman din Calcutta a încercat să introducă în hinduism ceea ce considera el a fi cele mai bune idei ale religiilor occidentale. El a afirmat că, aşa cum apa este denumită cu termeni diferiţi de la o limbă la alta, tot astfel „Şat-chit-ananda“, personificarea fericirii eterne, este pentru unii Dumnezeu, pentru alţii Alah, pentru alţii Iehova, Hari-Hara sau Brahma“. Tot aşa cum „se poate urca pe acoperişul unei case prin intermediul unei scări mobile, a unui bambus, a unei scări interioare sau cu o frînghie, la fel sînt diverse căi care conduc la Dumnezeu. (...) Cîte credinţe, atîtea căi diferite pentru a ajunge la Cel Atot-Puternic.“

O astfel de toleranţă îngăduie o mare libertate în practicarea închinării hinduse. Ea permite unor secte să-şi aducă închinarea lor în special lui Brahma /brahmanism/, altele lui Vishnu /vişnuism/ iar altele lui Siva /sivaism/. Ea îi autorizează pe adepţii hinduismului popular, ai şaktismului şi tantrismului să predice hinduismul fiecare în felul său. Tantrismul, de exemplu, a adoptat obiceiuri tribale şi populare; el pune accentul pe închinarea la imagini /icoane/, practică apărută foarte devreme în istoria hinduismului. Indienii îşi numesc ţara lor „Mama noastră India“ şi o reprezintă prin trăsăturile zeiţei Bhārat Mā.

Toleranţa — este un lucru bun sau rău?

„Hinduismul s-a dovedit în mod constant capabil să absoarbă învăţături noi“ scria Geoffrey Parrinder, teolog britanic şi conferenţiar în studiul comparativ al religiilor. El continuă: „Acest sincretism religios, sau această fuziune, este probabil principala caracteristică a învăţăturii hinduse actuale“. Mulţi oameni sînt evident de acord cu filozofia hindusă a toleranţei, spunînd: „Serviţi-l pe Dumnezeu aşa cum vi se pare că este corect“.

Totuşi, Geoffrey Parrinder arată că „punînd toate credinţele pe picior de egalitate“ există „riscul de a nu mai distinge pe cele bune, de cele rele“. De altfel, nu este din ce în ce mai evident că o religie poate fi bună ori rea? Ar exista vreun beneficiu să introduci în propria ta religie elemente ale unei religii rele?

Astăzi, mulţi oameni sînt decepţionaţi de religia lor. Acesta a fost şi cazul unui hindus din casta conducătoare kshatriya care a trăit cu aproape 2 500 de ani în urmă. El căuta deci să fie iluminat. Articolul următor al acestei serii, intitulat „O iluminare care promitea eliberarea“, ne va spune mai multe lucruri în acest sens.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 25]

Probabil v-aţi întrebat

Cum explică hinduşii samsara? Bhagavad-Gita spune: „Asemenea unui om care aruncă nişte haine uzate şi îmbracă altele noi, tot la fel, cine locuieşte în corp, aruncă acel corp uzat pentru a intra în corpuri noi“. Garuda Purana dă explicaţia că „lucrările acestui eu dintr-o existenţă precedentă sînt cele care determină natura organismului său în /existenţa/ care urmează. (...) În viaţă, omul primeşte ceea ce este predestinat să primească şi nici chiar un zeu nu poate face ca lucrurile să se petreacă altfel“. Dînd un exemplu, Markandeya Purana citează o persoană care declară: „M-am născut ca brahman, ca un ksatriya, ca vaicya şi ca sudra şi din nou ca animal, ca vierme, ca cerb şi ca pasăre“.

Hinduşii consideră vacile drept sacre? Atît Rig-Veda cît şi Avesta vorbesc despre vaci ca despre nişte „fiinţe care nu trebuie ucise“. Dar se pare că aceasta se bazează mai degrabă pe doctrina referitoare la ahimsa /înfrînarea pentru a nu produce daune nici unei fiinţe vii/ decît pe credinţa în reîncarnare. Markandeya Purana subliniază însă cît de gravă este neascultarea de această lege, arătînd că „cine ucide o vacă merge în infern pentru trei naşteri seccesive“.

Cum consideră hinduşii rîul Gange? „Sfinţii care se purifică prin scăldarea în apele acestui rîu şi ale căror minţi sînt devotate lui Kesava /Vishnu/ obţin eliberarea finală. Rîul sacru purifică zi de zi toate fiinţele cînd acestea aud vorbindu-se despre el. Chiar cei care locuiesc la o distanţă de o sută yoyana /1 400 km/ şi exclamă ‘Ganga, Ganga’ se eliberează de păcatele comise pe parcursul a trei existenţe anterioare“. — Vishnu Purana.

Cine sînt credincioşii Hare-Krishnas? Sînt membri ai Asociaţiei internaţionale pentru conştiinţa lui Krishna, o formă misionară de hinduism devoţional. Fondatorul acesteia, defunctul A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, şi-a adus mesajul în Statele Unite în 1965. Conservînd unele elemente de ascetism hindus, acest mesaj se axează pe închinarea adusă zeului Krishna. Bhaktivedanta considera că simpla repetare a numelui lui Dumnezeu ar fi suficientă pentru a obţine salvarea.