De la delincvenţă la serviciul misionar
Era 6 august 1950. Stăteam în picioare lîngă mama mea pe Yankee Stadium din New York. Asistam la un congres internaţional al Martorilor lui Iehova. Nici unul dintre noi doi nu era încă Martor. Priveam cu uimire mulţimea care ne înconjura, peste o sută de mii de persoane pe stadion şi în împrejurimi; nici cea mai mică busculadă, nici un singur cuvînt urît, nici un scandal oricît de mic, nici chiar o singură manifestare de mînie. Îmi amintesc că i-am spus mamei: „Aşa ceva este de necrezut! În organizaţiile la care am aparţinut pînă atunci şi pretutindeni unde am mers, era ceva rar ca să nu izbucnească un scandal. Mamă, acesta trebuie să fie adevărul!“ Ea doar mi-a strîns mîna cu putere şi a surîs, căci cunoştea trecutul meu, aşa cum numai o mamă îl poate şti. Permiteţi-mi să vi-l povestesc doar parţial.
M-am născut la Metropolis, un mic oraş situat pe malurile rîului Ohio, în sudul statului Illinois. Era în 1930 şi lumea suferea atunci efectele marii crize din 1929. Eu eram al nouălea copil din cei unsprezece din familie. Am fost crescut în religia luterană. În fiecare după-amiază, mama se aşeza pe un scaun şi îmi citea ceva din Biblie; eu apreciam în mod sincer aceste momente. Ea m-a învăţat aceste cuvinte din Ioan 3:16: „Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine exercită credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică“. Ea îmi spunea să nu uit niciodată iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Mi-am amintit deseori acest text şi îl repetam cînd eram singur, dar nu am reuşit să înţeleg, în mod exact, în ce mod ne-a iubit Dumnezeu şi ce influenţă ar putea avea acest lucru asupra vieţii mele. Îmi aduc aminte că am întrebat diverse persoane religioase despre aceasta şi am primit răspunsuri diferite, cum ar fi: „Dumnezeu ne-a dat pomii şi florile“; „Dumnezeu ne-a dat viaţa“; „Dumnezeu ne-a dat animalele, stelele magnifice şi ploaia pentru a face plantele să crească“. Atunci mă gîndeam: „Toate acestea erau şi înainte de naşterea lui Isus. Textul promite viaţă eternă, dar fratele meu şi sora mea au murit“. În caz că abordam acest subiect, mi se spunea: „O! Aceasta se va întîmpla după moarte!“ În consecinţă, nefiind decît un copil, nu înţelegeam şi, foarte curînd, nu m-a mai interesat religia şi şcoala de duminică.
La 10 ani, devenisem deja un delincvent minor. Făceam parte dintr-o bandă în care aveam uneori chiar rolul de cap şi aveam destul de des probleme cu autorităţile. Cînd tatăl meu vedea o maşină a poliţiei în stradă, bănuia imediat că era pentru mine: „Cheamă-l pe Robert, spunea el. A venit poliţia“. Părinţii mei sufereau mult din cauza trăznăilor mele şi tata mă implora să rup legăturile cu această bandă. Era extrem de descurajat şi îmi spunea: „Tu ne-ai creat mai multe probleme decît toţi fraţii şi surorile tale la un loc, şi aceasta din cauza anturajului tău nefast“. În mod straniu totuşi, mama îi spunea tatălui meu: „Se va schimba. Vei vedea, într-o zi, Robert va fi slujitor religios“.
Adevărul divin mă transformă
Apoi, a avut loc ceva care mi-a schimbat radical viaţa. În 1948, sora mea Evelyn a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. În acea perioadă, tot ce cunoşteam despre Martorii lui Iehova, era poziţia lor de neutralitate pe plan naţional şi politic. Eu fiind un naţionalist entuziast, nu voiam ca sora mea să se asocieze cu aceşti oameni. De aceea m-am opus cu înverşunare. Cu toate acestea, ea şi-a dat seama de veridicitatea a ceea ce învăţa şi nu m-a ascultat. În prezent, ea şi majoritatea copiilor şi nepoţilor săi îl slujesc cu fidelitate pe Iehova Dumnezeu. Îi mulţumesc lui Iehova pentru faptul că a ajutat-o pe sora mea să persevereze, căci într-o zi, pe cînd eram în bucătărie şi ea studia Biblia într-o cameră alăturată, am auzit că paradisul trebuie să fie stabilit pe pămînt şi că va fi posibil ca oamenii să trăiască etern în el. Pasajul din Ioan 3:16 mi-a revenit în memorie şi am gîndit: „Iată cum ne arată Dumnezeu iubirea sa prin intermediul lui Isus“. După aceasta, în fiecare săptămînă, am ascultat din bucătărie. În curînd, am fost invitat să asist la studiu. Astfel, am învăţat să-l cunosc pe Iehova, singurul Dumnezeu adevărat plin de iubire.
Părinţii mei asistau la studiu, iar după ce s-au mutat la Ypsilanti în Michigan, ei şi-au continuat studiul biblic. Eu m-am alăturat lor puţin mai tîrziu. În 1950, am asistat la primul congres al Martorilor lui Iehova, un congres internaţional ţinut pe Yankee Stadium din New York. Demonstraţia de iubire autentică pe care am observat-o timp de o săptămînă întreagă, m-a convins că acesta era genul de persoane cu care doream să mă asociez îndeaproape pentru tot restul vieţii mele. La acest congres, m-am dedicat adevăratului Dumnezeu, Iehova pentru a-l sluji.
La reîntoarcerea spre casă, am avut bucuria de a vizita Şcoala biblică Galaad a Societăţii Watchtower, care pregăteşte misionari pentru a predica în alte ţări. Pe atunci, şcoala era situată într-o frumoasă regiune aproape de South Lansing, în statul New York. După această vizită, m-am decis să devin misionar.
La 10 septembrie 1950, am fost botezat împreună cu alte două persoane, într-un mic pîrîu care trece printr-o fermă. Aveam 19 ani. Anturajul meu fiind complet schimbat, cînd mă întîlneam cu foştii mei prieteni, mulţi mă întrebau ce s-a întîmplat. Unii mă considerau nebun. Dar, în realitate, niciodată în toată viaţa mea, nu mă simţisem atît de sănătos spiritual! Tatăl meu era, în acelaşi timp, surprins şi foarte fericit.
În 1951, m-am căsătorit cu Earline Merlau Olson. Trecutul ei era foarte diferit de al meu, căci ea fusese crescută de părinţi pe deplin devotaţi lui Iehova. Ea avusese obiceiul de a-şi utiliza în mod profitabil vacanţele şcolare pentru a predica cu timp integral şi, spera să servească mai mult, devenind misionară.
Înaintăm spre ţintă în pofida dificultăţilor
Din cauza neutralităţii mele creştine, am avut din nou necazuri cu autorităţile, şi pentru prima dată în viaţa mea, am fost dus la închisoare (...) pentru că eram creştin! În ziua şi noaptea pe care le-am petrecut la închisoarea centrală, am avut o dovadă evidentă a atenţiei iubitoare a lui Dumnezeu. Unul dintre deţinuţi, după cît se pare şeful celulei, le-a sugerat celorlalţi să organizeze un proces fictiv şi să-mi aplice o pedeapsă. Ce trebuia să fac? Să acţionez conform reflexelor din perioada cînd eram un delincvent minor sau să-mi pun încrederea în Dumnezeu? L-am rugat pe Iehova să mă ajute să rămîn fidel, şi să-mi dea putere şi înţelepciune. Imediat, un alt deţinut a sărit în ajutorul meu. El le-a zis celorlalţi să-l considere pe el ca victimă, şi făcîndu-mi scut din corpul său, le-a spus: „Înainte de a-l ataca pe el, trebuie să treceţi peste mine“. Pentru cîteva momente, atmosfera a fost foarte încordată. Apoi, şeful celulei a cedat: „Lăsaţi-o baltă, şi aşa nu are nici o importanţă“. I-am mulţumit lui Iehova. Avocatul a obţinut eliberarea mea în ziua următoare, dar procedurile juridice au durat trei ani, pînă cînd am fost scutit de serviciul militar în calitate de slujitor religios.
La 1 mai 1955, eu şi soţia mea ne-am inaugurat cariera de predicatori cu timp integral sau pionieri. Am rămas pionieri timp de doi ani la Ypsilanti. Apoi, pentru a consacra şi mai mult timp în predicare am fost invitaţi să fim pionieri speciali la Burlington, în statul Vermont, cu începere de la 1 mai 1957. În cei doi ani pe care i-am petrecut acolo, am contribuit la reorganizarea congregaţiei. Prima noastră Sală a Regatului era situată chiar în centrul oraşului. Într-o duminică, discursul public era intitulat: „Comunismul sau creştinismul: Ce veţi alege?“ Din cauza anumitor ameninţări, care fuseseră proferate în scopul împiedicării adunării noastre, m-am dus la poliţie pentru a vedea dacă am putea conta pe protecţia lor, în caz de necesitate. Am fost asigurat că poliţia stăpîneşte situaţia. Cu circa 20 de minute înainte de începutul întrunirii, un automobil plin cu oameni s-a oprit în faţa Sălii Regatului. Cîteva minute mai tîrziu au sosit şi poliţiştii, care au vorbit cu acei oameni şi atunci ei au plecat. Am avut o întrunire paşnică, la care a asistat o mulţime de persoane.
În sfîrşit, misionari!
În 1959, am fost invitaţi de Societatea Watch Tower să lucrăm la sediul mondial din New York cu începere de la 1 mai. În timp ce ne făceam pregătirile pentru a pleca, am primit o altă scrisoare prin care eram invitaţi să participăm la cursurile Şcolii Galaad pentru a deveni misionari, şi aceasta începînd din luna septembrie. Două mari binecuvîntări într-un an! În sfîrşit, eram pe punctul de a atinge obiectivul fixat. Aveam să fim misionari, extinzîndu-ne astfel în continuare serviciul sacru!
În februarie 1960, după circa şase luni de studiu şi instruire, am primit diplomele împreună cu ceilalţi elevi ai celei de-a 34-a promoţii a Şcolii Galaad. Am fost repartizaţi la Bogota, în Columbia, unde am ajuns la 1 martie 1960.
Prima noastră dificultate a fost aceea de a învăţa limba spaniolă. Greşelile mele de exprimare provocau explozii de rîs. Îmi amintesc că în timp ce lucram în cadrul serviciului de cazare cu ocazia primului congres de district, le-am cerut fraţilor să ne împrumute nişte saltele (în spaniolă colchones), dar am folosit cuvîntul cochinos (care înseamnă porci). Ei m-au întrebat cu amabilitate: „La ce sînt necesari?“ Eu am răspuns: „Pentru ca să doarmă fraţii pe ei“. După ce ne-am amuzat copios, am primit saltelele.
În timp ce admiram creaţia lui Dumnezeu în acest magnific cadru natural — piscurile înzăpezite ale Anzilor, pădurea amazoniană şi preriile — am petrecut momente de neuitat. Unul dintre acestea s-a desfăşurat în timpul vizitei noastre la pionierii speciali din Villavicencio, preriile llanos (păşuni întinse cu ierburi înalte). În oraşul San Martin, am întîlnit grupul de Martori din Granada. Era pentru prima dată, cînd locuitorii din San Martin ascultau mesajul Regatului. În timp ce soţia mea vorbea cu stăpîna unei case, s-a apropiat un băiat care a întrebat-o ce făcea. După ce a primit explicaţii, a plecat, apoi a revenit spunînd că un client aflat în magazinul de vizavi, dorea să-i vorbească. Bărbatul a ascultat mesajul cu plăcere şi a luat toate publicaţiile biblice pe care le avea soţia mea. Cînd i-a propus un abonament pentru a primi prin poştă revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, el a răspuns: „Locuiesc atît de departe în prerie încît pînă acolo nu vine poşta. Ar trebui să vin să caut poştaşul, aici la San Martin, dar eu nu vin decît o dată pe an pentru a mă aproviziona“. Din fericire, în acest an el venise exact în timpul vizitei noastre!
Am avut marea bucurie de a le face cunoscute columbienilor adevărurile Cuvîntului lui Dumnezeu, timp de 16 ani. Am folosit toate mijloacele de transport disponibile: piroga, avionul, autobuzul, automobilul, calul şi măgarul. Oriunde am ajuns, am întîlnit persoane prietenoase, fericite să discute adevărurile biblice şi să poată cunoaşte şi înţelege cu adevărat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului său mult iubit.
Serviciul sacru din nou în Statele Unite
În 1976, din cauza unor responsabilităţi personale pe care mi le-am asumat, am revenit în Statele Unite unde ne-am continuat serviciul nostru sacru ca pionieri. Apoi, în 1980, în calitate de supraveghetor itinerant, am început să vizitez diverse congregaţii. Am fost desemnaţi pentru a servi în congregaţiile de limbă spaniolă. Am fost încîntaţi să colaborăm cu fraţi şi surori de credinţă plini de afecţiune şi de iubire din diferite circumscripţii din Statele Unite.
Cînd eram mic, mama îmi spunea: „Nu uita niciodată iubirea lui Dumnezeu“. Îi mulţumesc lui Iehova care, prin intermediul organizaţiei sale pămînteşti, m-a ajutat să înţeleg iubirea sa şi ceea ce înseamnă ea pentru omenire. Îi mulţumesc, de asemenea, pentru ajutorul pe care mi l-a dat prin intermediul Cuvîntului şi al spiritului său, ca să mă transform dintr-un delincvent minor, într-o persoană pe care el a considerat-o demnă să îndeplinească un serviciu sacru. El şi-a revărsat binecuvîntările asupra mea, permiţîndu-mi să ating obiectivele pe care mi le-am fixat în tot timpul vieţii mele creştine. Eu şi soţia mea îi mulţumim lui Iehova, Fiului său şi organizaţiei sale fidele, pentru numeroasele privilegii de serviciu care ne-au fost acordate, precum şi pentru toată fericirea pe care am avut-o în viaţa noastră. — Relatare de Robert Reed.
[Legenda fotografiei de la pagina 27]
Robert şi Earline Reed.
[Legenda fotografiei de la pagina 28]
O zi de spălat în Columbia pentru soţia mea, Earline.