Femeile — Sînt ele respectate acasă?

„Una după alta, femeile erau ucise în mod barbar . . . Şi deşi modul în care erau ucise era diferit, circumstanţele de bază erau aceleaşi: poliţia din Quebec [Canada] spune că de fiecare dată asasinul era un fost sau actual soţ sau amant. În total, în Quebec au fost ucise în acest an [1990] 21 de femei, victime ale unui val de violenţă conjugală.“ — Maclean’s, 22 octombrie 1990.

VIOLENŢA conjugală, numită de unii „latura întunecată a vieţii de familie“, produce o recoltă de familii dezbinate şi de copii cu un punct de vedere deformat despre relaţiile care ar trebui să existe între soţi. Copiii nu mai ştiu căruia dintre părinţi să-i fie loiali, în timp ce încearcă să înţeleagă de ce tata o bate pe mama, (sau, mai rar, de ce mama este atît de crudă cu tata). Adesea, rezultatul violenţei conjugale include băieţi care, deveniţi adulţi, îşi vor bate, la rîndul lor, soţiile. Influenţa tatălui le-a creat grave probleme atît pe plan psihologic, cît şi în ce priveşte personalitatea.

O publicaţie a O.N.U., The World’s Women​—1970-1990, declară: „Se crede că actele de violenţă comise de bărbaţi asupra femeilor în căminele lor sînt delictele cel mai puţin denunţate — în parte deoarece ele sînt considerate un rău social, nu un delict“.

Cît de gravă este problema maltratării partenerului conjugal în Statele Unite? Raportul Senatului citat în articolul precedent afirmă: „Termenul «violenţă conjugală» poate părea blînd, dar comportamentul descris de el este departe de a fi delicat. Statisticile prezintă un tablou înspăimîntător referitor la cît de gravă — de fapt, chiar fatală — poate fi problema maltratării partenerului conjugal. Între 2.000 şi 4.000 de femei mor în fiecare an datorită maltratării . . . Spre deosebire de alte delicte, maltratarea partenerului conjugal este o formă de violenţă «cronică». Ea este o intimidare persistentă şi o lezare fizică repetată“.

Revista World Health spune: „Violenţa asupra femeilor este prezentă în toate ţările şi în toate clasele sociale şi economice. În multe culturi, maltratarea soţiei este considerată un drept al bărbatului. Foarte des, obiceiul de a bate şi viola femei şi fete este considerat o «chestiune personală» care nu îi priveşte pe alţii — indiferent că este vorba de autorităţi oficiale sau de personalul medical“. Această violenţă din cadrul familiei se poate extinde cu uşurinţă în mediul şcolar.

Acest lucru a fost demonstrat prin ceea ce s-a întîmplat într-un colegiu mixt din Kenya în iulie 1991. The New York Times raporta că „71 de eleve adolescente au fost violate de studenţi şi alte 19 şi-au pierdut viaţa în dormitor într-o noapte de violenţă care . . . şi-a continuat cursul fără să intervină poliţia locală sau profesorii“. Cum putea fi explicată o astfel de dezlănţuire de violenţă sexuală? „Această tragedie a scos în evidenţă abominabilul şovinism masculin care domină viaţa socială a Kenyei“, a scris Hilary Ng’Weno, redactor-şef al periodicului The Weekly Review, cea mai citită revistă din Kenya. „Majoritatea femeilor şi fetelor noastre sînt într-o stare deplorabilă . . . Ne educăm băieţii pentru a avea respect puţin, dacă nu chiar de loc, faţă de fete.“

Aici se află miezul problemei mondiale — băieţii sînt adesea educaţi să le considere pe fete şi pe femei ca pe nişte creaturi inferioare, exploatabile. Femeile sînt privite ca fiind vulnerabile şi uşor de dominat. De aici este doar un pas mic pînă la lipsa de respect faţă de femeie şi pînă la şovinismul făţiş manifestat de bărbaţi, şi un pas la fel de mic pînă la a viola o fată pe care o cunoşti sau o curtezi. Şi vorbind despre viol, nu trebuie să uităm că „o agresiune poate dura doar cîteva momente, dar poate fi simţită toată viaţa“. — Raportul Senatului.

Mulţi bărbaţi, care deşi nu utilizează neapărat violenţa fizică împotriva femeilor, pot fi descrişi ca fiind misogini (persoane care urăsc femeile) la nivelul subconştientului. În locul violenţei fizice, ei utilizează abuzul sau maltratarea psihologică. În cartea ei, Men Who Hate Women & the Women Who Love Them, dr. Susan Forward spune: „Aşa cum sînt descrişi de partenerii lor, [aceşti bărbaţi] erau adesea încîntători şi chiar iubitori, dar erau capabili să adopte brusc un comportament crud, critic şi ofensator. Comportamentul lor cuprindea o arie largă, de la intimidarea şi ameninţarea făţişă, pînă la atacurile mai subtile şi mai muşamalizate care luau forma unor constante umiliri sau a unor critici nemiloase. Indiferent de stil, rezultatele erau aceleaşi. Bărbatul cîştiga controlul asuprind femeia. Aceşti bărbaţi refuzau totodată să-şi asume vreo responsabilitate pentru modul în care atacurile lor erau resimţite de partenerii lor“.

Yasuko,a o japoneză mărunţică, căsătorită de 15 ani, a relatat revistei Treziţi-vă! experienţa ei din familie: „Tatăl meu o bătea pe mama cu regularitate şi o maltrata. O lovea cu picioarele şi cu pumnii, o tîra după el de păr şi chiar arunca cu pietre în ea. Şi ştiţi de ce? Deoarece îndrăznea să-i ceară socoteală pentru faptul că el trăia cu o altă femeie. Ştiţi, în cultura japoneză, faptul ca un bărbat să aibă o amantă era considerat un lucru absolut normal. Mama avea idei avansate pentru timpul ei şi refuza să accepte lucrul acesta. După 16 ani de căsnicie şi după ce a avut patru copii, a divorţat. Tata a lăsat-o fără nici un sprijin material pentru copii“.

Dar, chiar şi atunci cînd maltratările au fost raportate autorităţilor, adesea acest lucru nu l-a împiedicat pe un soţ răzbunător să-şi ucidă soţia. În multe cazuri, în ţări ca Statele Unite, legea era incapabilă să protejeze o soţie ameninţată şi terorizată. „Un studiu a arătat că în mai bine de jumătate din numărul cazurilor în care soţiile au fost ucise de soţii lor, poliţia fusese chemată la locuinţă de cinci ori în anul precedent pentru a cerceta un denunţ de violenţă conjugală“ (Raportul Senatului). În unele cazuri extreme, pentru a se proteja de alte abuzuri, soţia şi-a ucis soţul.

Violenţa conjugală, avînd ca victimă de obicei femeia, se manifestă în multe şi variate moduri. În India, numărul raportat al aşa-numitelor „ucideri pentru zestre“ (soţii ucigîndu-şi soţiile deoarece nu erau mulţumiţi cu zestrea oferită de familia soţiei) a crescut de la 2.209 în 1988 la 4.835 în 1990. Aceste cifre nu pot fi însă considerate ca fiind complete sau exacte, deoarece în multe cazuri decesele soţiilor au trecut drept accidente în gospodărie — de obicei, prin ardere deliberată cu petrol lampant utilizat la gătit. La acestea se mai adaugă sinuciderile soţiilor care nu au mai suportat mizeria din cadrul familiei.

Cînd există preferinţe pentru fii sau fiice

Femeile sînt discriminate încă de la naştere sau chiar înainte de naştere. Cum aşa? În acest sens, revista Treziţi-vă! a intervievat-o pe Madhu din Bombay, India: „Cînd într-o familie din India se naşte un băiat, aceasta este o ocazie de bucurie. Problemele mamei s-au terminat. Acum părinţii au un fiu care să le poarte de grijă la bătrîneţe. «Securitatea socială» le este garantată. Dar dacă dă naştere unei fete, ea este privită ca o persoană ratată. Este ca şi cum pur şi simplu ar fi adus pe lume încă o povară. Părinţii vor trebui să se îngrijească de o zestre costisitoare pentru a o putea căsători. Iar dacă o mamă continuă să dea naştere la fete, atunci este considerată păgubaşă“.b

Revista Indian Express spunea despre fetele din India: „Supravieţuirea lor nu este considerată ceva cu adevărat important pentru supravieţuirea familiei“. Aceeaşi sursă citează un studiu realizat în Bombay care „arăta că din 8.000 de copii avortaţi în urma testelor pentru determinarea sexului, 7.999 erau fetiţe“.

Elisabeth Bumiller scrie: „Condiţia unor femei indiene este atît de jalnică încît dacă ar avea parte de atenţia care se acordă minorităţilor etnice şi rasiale din alte părţi ale lumii, cauza lor ar fi adoptată de grupurile de apărare ale drepturilor omului“. — May You Be the Mother of a Hundred Sons.

„Lucrul unei femei nu se termină niciodată“

„Lucrul unei femei nu se termină niciodată“ ar putea părea o expresie stereotipă. Dar ea exprimă un adevăr pe care bărbaţii îl trec adesea cu vederea. O femeie care are copii nu-şi permite luxul să lucreze conform unui program de lucru fix, de la orele nouă la cinci, cum fac adesea bărbaţii. Dacă un bebeluş plînge noaptea, cine se scoală, în general? Cine face curăţenie, spală şi calcă rufe? Cine pregăteşte şi serveşte masa cînd soţul vine de la lucru? Cine strînge masa şi spală vesela, iar apoi pregăteşte copiii pentru culcare? Şi în multe ţări, pe lîngă toate acestea, cine este persoana de la care se aşteaptă să aducă apă şi chiar să lucreze la cîmp cu un bebeluş în spate? De obicei, mama. Programul ei nu este doar de 8 sau 9 ore pe zi; adesea el este de 12 pînă la 14 ore sau mai mult. Totuşi, nu i se plăteşte pentru ore suplimentare — şi foarte des nu i se spune nici măcar mulţumesc!

Potrivit revistei World Health, în Etiopia de la multe „femei se aşteaptă să lucreze între 16 şi 18 ore pe zi, [iar] venitul lor mediu este atît de mic încît nu se pot întreţine pe ele şi familiile lor . . . Foamea este un fenomen zilnic; în majoritatea cazurilor, ele [femeile care adună şi transportă lemne] primesc doar o masă incompletă pe zi şi, de obicei, pleacă de acasă fără să ia micul dejun“.

Siu, originară din Hong Kong şi căsătorită de 20 de ani, adaugă: „În societatea chinezească, mulţi bărbaţi au înclinaţia să desconsidere femeile, privindu-le drept nişte ajutoare pentru casă şi nişte instrumente pentru a aduce pe lume copii sau, la cealaltă extremă, idoli, jucării sau obiecte sexuale. Dar, de fapt, ceea ce dorim noi femeile este să fim tratate ca nişte creaturi inteligente. Dorim ca bărbaţii să ne asculte atunci cînd vorbim şi nu doar să acţioneze de parcă am fi marionete!“

Nu este de mirare că lucrarea Men and Women spune: „Pretutindeni, chiar şi acolo unde femeile sînt foarte apreciate, activităţile efectuate de bărbaţi sînt considerate superioare celor efectuate de femei. Nu contează cîtuşi de puţin în ce mod repartizează o societate rolurile şi sarcinile între sexe; în mod inevitabil, cele care aparţin bărbaţilor contează mai mult în ochii întregii comunităţi“.

Cert este că rolul femeii în casă este luat, de obicei, drept ceva de la sine înţeles. Astfel, în prefaţa cărţii The World’s Women​—1970-1990 se spune: „Condiţiile de viaţă ale femeilor — şi aportul lor în familie, economie şi gospodărie — trec, în general, neobservate. Multe statistici au fost întocmite de aşa manieră încît zugrăvesc condiţiile şi aportul bărbaţilor, nu al femeilor, sau pur şi simplu nu fac distincţie între sexe . . . O mare parte din lucrul pe care îl fac femeile încă nu este considerat a fi de vreo valoare economică — şi nici nu este măcar evaluat“.

În 1934, scriitorul nord-american Gerald W. Johnson şi-a exprimat părerea în ce priveşte femeile la locul de muncă: „O femeie obţine adesea munca unui bărbat, dar rareori plata unui bărbat. Motivul este că nu se concepe că ar exista în lume vreo activitate cotidiană pe care să nu o poată îndeplini mai bine un bărbat decît o femeie. Cei mai iscusiţi croitori şi modişti sînt bărbaţii . . . Cei mai buni bucătari sînt, în mod invariabil, bărbaţii . . . Chiar şi în prezent realitatea este că orice patron este dispus să-i ofere mai mulţi bani unui bărbat decît unei femei pentru aceeaşi muncă deoarece el presupune că bărbatul o va face mai bine“. Acest comentariu deşi avea, probabil, o notă de ironie reflecta prejudecăţile timpului, prejudecăţi care sînt încă prezente în minţile multor bărbaţi.

Lipsa de respect — O problemă mondială

Fiecare cultură şi-a dezvoltat propriile atitudini, înclinaţii şi prejudecăţi cu privire la rolul femeii în societate. Dar întrebarea la care trebuie să se răspundă este: Manifestă aceste atitudini respectul datorat demnităţii femeii? Sau reflectă, mai degrabă, dominaţia bărbatului de-a lungul secolelor datorată forţei sale fizice în general superioare? Dacă femeile sînt tratate ca sclave sau ca nişte obiecte exploatabile, unde este atunci respectul pentru demnitatea lor? Într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea culturilor au denaturat rolul femeii şi i-au subminat respectul de sine.

Unul dintre multele exemple din lumea întreagă provine din Africa: „Femeile yoruba [din Nigeria] trebuie să simuleze, în prezenţa bărbaţilor lor, că sînt ignorante şi docile, iar cînd servesc masa, li se pretinde să îngenuncheze la picioarele soţului lor“ (Men and Women). În alte părţi ale lumii, acest servilism poate fi manifestat într-o varietate de moduri — o soţie trebuie să meargă la o anumită distanţă în spatele soţului ei, sau trebuie să meargă pe jos în timp ce el merge călare pe cal sau pe catîr, sau trebuie să ducă greutăţi în timp ce soţul nu duce nimic, sau trebuie să mănînce separat etc.

În cartea sa The Japanese, Edwin Reischauer, care s-a născut şi a crescut în Japonia, a scris: „În Japonia, şovinismul bărbaţilor este cu totul evident . . . În domeniul sexual este încă răspîndită o serie de norme morale duble care acordă libertate bărbatului şi o restrînge pe cea a femeii . . . În plus, de la femeile căsătorite se aşteaptă să fie mult mai fidele decît bărbaţii“.

La fel ca în multe ţări, şi în Japonia molestarea sexuală constituie o problemă în special în vagoanele aglomerate ale metrourilor la orele de vîrf. Yasuko, din Hino City, o suburbie a Tokyo-ului, a spus revistei Treziţi-vă!: „Cînd eram tînără, făceam naveta la Tokyo. Îmi era atît de jenă deoarece unii bărbaţi profitau de situaţie pentru a te ciupi şi a te pipăi pe unde puteau. Ce puteam face noi femeile? Trebuia să suportăm. Dar era ruşinos. Dimineaţa, la ora de vîrf, exista un vagon separat pentru femei, astfel că cel puţin unele dintre noi puteam evita aceste situaţii umilitoare“.

Sue, care a locuit un timp în Japonia, avea propriul ei mod de a scăpa de astfel de atenţii. Ea striga cu voce tare, “Fuzakenai de kudasai!” ceea ce înseamnă „Terminaţi cu prostiile!“ Ea spune: „Această procedură dădea rezultate imediate. Nimeni nu dorea să se facă de ruşine în faţa celorlalţi. Dintr-o dată nimeni nu se mai atingea de mine!“

Lipsa de respect faţă de femei în cercul familial este, evident, o problemă mondială. Dar ce se poate spune despre rolul femeii la locul de muncă? Sînt ele mai respectate şi mai apreciate acolo?

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 6]

Cum se determină sexul unui copil?

„Sexul unui copil nenăscut este stabilit în momentul fecundării, şi spermatozoidul tatălui este răspunzător de acesta. Fiecare ovul produs de femeie este feminin în sensul că conţine un cromozom X, adică un cromozom de sex feminin. În schimb, la bărbat numai jumătate din spermatozoizi conţin un cromozom X, în timp ce cealaltă jumătate conţin un cromozom Y, care este cromozomul de sex masculin.“ Astfel, dacă se întîlnesc doi cromozomi X, rezultatul va fi o fată; dacă un cromozom X se întîlneşte cu masculinul Y, bebeluşul va fi un băiat. Aşadar, faptul că o femeie are băieţi sau fete este determinat de cromozomul din spermatozoidul masculin (ABC’s of the Human Body, apărut în Reader’s Digest). Este neraţional ca un bărbat să-şi învinuiască soţia pentru faptul că aduce pe lume numai fete. Nimeni nu este de vină. Este pur şi simplu loteria procreării.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

O tragedie de proporţii uriaşe

În cartea sa, Feminism Without Illusions, Elizabeth Fox-Genovese a scris: „Există motive plauzibile să credem că mulţi bărbaţi . . . sînt din ce în ce mai înclinaţi să-şi utilizeze puterea în situaţia în care aceasta le oferă în mod evident un avantaj — relaţiile lor personale cu femeile. Dacă nu greşesc în această presupunere, atunci avem de-a face cu o tragedie de proporţii uriaşe“. Şi această tragedie de proporţii uriaşe cuprinde milioanele de femei care suferă zilnic din partea unui soţ tiranic, a unui tată sau a unui alt bărbat care nu „satisface criteriile de echitate şi justiţie“.

„În treizeci de state [din Statele Unite], în general, este încă permis ca soţii să-şi maltrateze soţiile; şi numai zece state au legi care autorizează arestarea pentru violenţa conjugală . . . Femeile care nu au altă şansă decît de a fugi, constată că nici aceasta nu mai este o alternativă salutară . . . O treime dintr-un milion de femei bătute care caută în fiecare an protecţie în situaţii de urgenţă nu pot găsi aşa ceva.“ — Introducerea cărţii Backlash​—The Undeclared War Against American Women, de Susan Faludi.

[Legenda fotografiei]

Pentru milioane de persoane, violenţa conjugală este latura întunecată a vieţii de familie

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Sute de milioane de persoane trăiesc în case fără apă curentă, canalizare sau electricitate — dacă au o casă