Între viaţă şi moarte într-o cameră hiperbarică

„DESFUNDĂ-ŢI urechile! Este important să-ţi desfunzi urechile!“ Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit după operaţia de rezecţie a colonului. Mă gîndeam: „Ciudat — m-au operat la burtă. Ce legătură are cu urechile?“

Dar treptat, pe măsură ce deveneam conştientă de lucrurile din jur, mi-am dat seama că acesta nu era un salon obişnuit de spital. Mă aflam într-o cameră lungă şi îngustă cu aspect de torpilă: o cameră hiperbarică.

Complicaţii în timpul intervenţiei chirurgicale

Am aflat că operaţia fusese mai lungă decît se prevăzuse. Cancerul se răspîndise spre ficat şi suferisem o puternică hemoragie internă. Cînd am părăsit sala de operaţii, nivelul hemoglobinei îmi scăzuse la 3,6. (La adulţi nivelul normal de hemoglobină este de circa 15 g/100 ml de sînge.) Medicii au intrat în alertă şi l-au chemat pe tatăl meu la spital. Fiind, la fel ca mine, Martor al lui Iehova, el a refuzat să anuleze decizia mea de a nu accepta transfuzie de sînge. — Faptele 15:20, 29.

Chirurgul meu a cerut de urgenţă permisiunea de a utiliza camera hiperbarică de la centrul pentru scufundări la mare adîncime de la Dyce, din apropiere de Aberdeen, Scoţia. Aceasta putea facilita circulaţia oxigenului în cantitatea mică de sînge care-mi rămăsese în corp. Permisiunea i-a fost acordată. Am fost transportată de urgenţă cu ambulanţa de la Aberdeen la Dyce — o distanţă de 8 kilometri — unde am fost supusă la o presiune echivalentă celei existente la 15 metri sub nivelul mării.

Aceasta constituia o experienţă nouă pentru toţi cei interesaţi, deoarece camera era utilizată în mod normal pentru depresurizarea scafandrilor care lucrau la platformele petroliere din Marea Nordului. Pentru această primă utilizare în tratamentul postoperatoriu, două infirmiere şi un tehnician, toţi între 20 şi 30 de ani, m-au însoţit în interiorul camerei unde aveau să rămînă pînă la depresurizarea ei. În exterior, cîţiva specialişti în domeniu manevrau complicatul sistem de control.

În camera hiperbarică

Pe măsură ce se pompa aer în cameră, presiunea din interior creştea. Respirînd printr-o mască la o presiune ce depăşea presiunea atmosferică normală de două ori şi jumătate, îmi umpleam plămînii cu o cantitate de oxigen ce depăşea de două ori şi jumătate cantitatea normală. Obligînd astfel oxigenul să se fixeze în sînge (a cărui cantitate fusese restabilită cu ajutorul înlocuitorilor de volum plasmatic), se compensa lipsa de hemoglobină.a

Următoarele cîteva zile au fost deosebit de dificile. Numai vizitatorilor care treceau cu succes serioase teste medicale li se permitea să intre în sectorul învecinat unde presiunea putea fi redusă. O mică ferestruică situată în partea din faţă a torpilei le permitea celorlalţi vizitatori să mă vadă, dar tot ce puteam eu vedea era doar un ochi!

Fratele meu, care este de asemenea Martor, mi-a făcut o scurtă vizită în cameră. Acest lucru mi-a ridicat foarte mult moralul. La fel şi toate bileţelele pe care numeroşii mei prieteni mi le-au trimis cu atîta amabilitate, bileţele prin care îşi exprimau iubirea şi îmi transmiteau idei scripturale. Toate aceste mesaje păreau să sosească în momente cînd mă simţeam deosebit de slabă.

În a cincea zi de cînd eram în cameră, medicul care răspundea de funcţionarea ei a venit la mine. Era vizibil îngrijorat şi mi-a explicat: „Acum aveţi prea mult oxigen în sînge“. Drept urmare, măduva osoasă părea că nu mai funcţionează. El mi-a spus că sîngele meu dobîndise caracteristici hemofilice, şi era de aşteptat ca puţinul sînge rămas să mi se scurgă datorită nefuncţionării mecanismului de coagulare. (În acest stadiu, nivelul hemoglobinei îmi scăzuse atît de mult încît nu mai putea fi măsurat. Era de circa 2,6.)

Infirmierele au izbucnit în lacrimi. Am făcut tot ce am putut pentru a le linişti şi am lăsat problema în mîinile lui Iehova.

Depresurizarea reuşeşte!

La ordinul medicului s-a început imediat procesul de depresurizare. Infirmierele începeau să resimtă efectele negative ale faptului că au stat în camera hiperbarică atît de mult timp: pînă atunci nimeni nu a rămas înăuntru mai mult de trei zile. Aceasta era deja a cincea zi pentru noi toţi! Acum trebuia să mai aşteptăm două zile pentru ca presiunea să fie redusă treptat!

Data următoare cînd medicul a intrat, părea mult mai vesel şi a anunţat: „Dintr-un motiv necunoscut, nivelul hemoglobinei dvs. a crescut puţin“. După părerea sa, măduva osoasă începuse din nou să funcţioneze. Jubilam de bucurie.

La o săptămînă după operaţie am ieşit, în sfîrşit, din camera hiperbarică cu un nivel de hemoglobină de 4,6 şi am fost transferată în salonul vecin pentru a aştepta ambulanţa care avea să mă ducă la secţia de reanimare din Aberdeen. În timp ce stăteam acolo, una dintre colaboratoarele mele Martore a intrat cu revistele pe care le primise la Sala Regatului în seara precedentă. Articolul principal „Deciziile medicale — cine trebuie să le ia?“ (Treziţi-vă! din 8 iulie 1984, engl.) a sosit exact la momentul potrivit! L-am folosit pentru a-mi justifica poziţia adoptată.

Nivelul hemoglobinei mi-a crescut treptat peste 5 şi am fost scoasă de pe lista critică. Nu primeam ca tratament decît o alimentaţie bună şi sănătoasă. Organismul meu îndeplinea acum el însuşi o remarcabilă lucrare. Am ieşit din spital în ziua următoare cu un nivel de hemoglobină de 7,8.

Din cauza lungii perioade de timp necesare de obicei însănătoşirii în urma unei astfel de operaţii, mi s-au acordat trei luni de concediu medical. Nivelul hemoglobinei a atins acum 15,3 şi am crescut în greutate cu 9,5 kilograme.

Cît sînt de fericită că în aceşti ani care au trecut mi-am folosit forţele noi pentru a continua să le vorbesc altora despre credinţa mea! Îi mulţumesc din inimă lui Iehova, Susţinătorul vieţii, precum şi amabilului personal medical care mi-a acordat acest tratament netradiţional într-un mod atît de eficient. — Relatată de Doreen Strachan.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Doreen, la o săptămînă de la ieşirea din spital

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Prin amabilitatea Grampian Health Board