Partea a IV-a

Ştiinţa — Necontenita căutare a adevărului

Renaşterea ştiinţei prin revoluţie

LUMEA a intrat într-o perioadă de turbulenţă în a doua jumătate a secolului XVIII, în timp ce revoluţiile schimbau scena politică, întâi în America, apoi în Franţa. Între timp, în Anglia a început un alt gen de revoluţie, revoluţia industrială. Ea este în strânsă legătură cu un alt gen de revoluţie, cea ştiinţifică.

Unii datează renaşterea ştiinţei în anii 1540, când astronomul polonez Nicolaus Copernicus şi anatomistul belgian Andreas Vesalius au publicat cărţi care au influenţat foarte mult gândirea ştiinţifică. Alţii plasează schimbarea mai devreme, în 1452, când s-a născut Leonardo da Vinci. Experimentator asiduu, cu un mare aport ştiinţific, Leonardo a promovat unele idei care în anumite cazuri au fost seminţele unor invenţii perfectate secole mai târziu, de pildă avionul, tancul militar şi paraşuta.

Dar ştiinţa, aşa cum o cunoaştem noi în prezent, spune Ernest Nagel, profesor emerit la Universitatea Columbia, „nu a devenit ferm stabilită ca instituţie permanentă în societatea occidentală până în secolele XVII şi XVIII“. Odată ce s-a întâmplat aceasta, a avut loc o cotitură majoră în istoria omenirii. Cartea The Scientist notează: „Aproximativ între anii 1590 şi 1690 un foarte mare număr de genii . . . a efectuat o cercetare înfloritoare, cu greu egalată de orice altă perioadă de 100 de ani“.

Înşelători care umbresc calea

Pseudoştiinţele au înflorit şi ele, asemenea unor înşelători ale căror teorii incorecte au stat în calea unui progres ştiinţific autentic. Printre ele se numără teoria flogistică. Acest termen provine din grecescul „phlogiston“, care înseamnă „inflamabil“. El a fost introdus în 1702 de George Ernst Stahl care susţinea că la arderea materialelor combustibile se elibera flogiston. El îl considera mai degrabă un principiu decât o substanţă reală, dar de-a lungul anilor s-a înrădăcinat conceptul că acesta era o substanţă autentică. Abia între anii 1770 şi 1790 Antoine Laurent de Lavoisier a reuşit să discrediteze această teorie.

The Book of Popular Science recunoaşte că deşi teoria flogistică „era completamente greşită, ea a furnizat totuşi pentru un timp ipoteze promiţătoare care păreau să explice multe fenomene naturale. Ea a fost doar una dintre numeroasele ipoteze ştiinţifice care, de-a lungul anilor, au fost cântărite în balanţă şi găsite necorespunzătoare“.

Alchimia era o altă înşelătorie. Harrap’s Illustrated Dictionary of Science o defineşte drept „un amalgam de filozofie, misticism şi tehnologie chimică, avându-şi originea în era precreştină, căutând diverse metode de transformare a metalelor de bază în aur, de prelungire a vieţii şi secretul nemuririi“. Înainte de a fi respinsă, alchimia a contribuit la punerea fundamentului chimiei moderne, lucru ce s-a încheiat spre sfârşitul secolului XVII.

Astfel, deşi nu erau decât înşelătorii, teoria flogistică şi alchimia nu erau complet lipsite de valoare. Nu aşa stăteau însă lucrurile cu oamenii înşelători care, din cauza unor convingeri religioase, încurajau atitudini antiştiinţifice. Rivalitatea dintre ştiinţă şi teologie — ambele pretinzând a fi singura autoritate în materie de cosmologie — a dus adesea la confruntări directe.

De exemplu, în secolul II e.n., celebrul astronom Ptolemeu a inventat teoria geocentrică, conform căreia, în timp ce planetele execută o mişcare circulară, centrul cercului — numit epiciclu — se mişcă şi el pe circumferinţa unui alt cerc. Aceasta era una dintre cele mai mari ingeniozităţi matematice, şi era o explicaţie a mişcării aparente pe cer a soarelui, a lunii, a planetelor şi a stelelor, acceptată pe scară largă până în secolul XVI.

Copernic (1473–1543) a elaborat o altă teorie. El susţinea că în timp ce planetele, inclusiv pământul, se rotesc în jurul soarelui, soarele stă pe loc. Dacă această ipoteză — un pământ în mişcare, care nu mai era centrul universului — era adevărată, ea avea să aibă consecinţe de mare răsunet. După mai puţin de o sută de ani, astronomul italian Galileo Galilei a făcut cu ajutorul telescoapelor cercetări care l-au convins că ipotezele copernicane despre un pământ rotindu-se în jurul soarelui erau efectiv adevărate. Dar Biserica catolică a respins ideile lui Galilei considerându-le eretice şi l-a obligat să retracteze.

Erorile religioase i-au determinat pe teologi să conteste adevărul ştiinţific. Abia după aproape 360 de ani biserica l-a disculpat pe Galilei. L’Osservatore Romano, în ediţia sa săptămânală din 4 noiembrie 1992, a recunoscut „subiectiva eroare de judecată“ cu privire la cazul Galilei.

Încă există înşelători

În mod asemănător, în acest secol al XX-lea, religiile creştinătăţii manifestă o similară lipsă de respect faţă de adevăr. Ele fac aceasta acordând credibilitate unor teorii ştiinţifice nedovedite, în detrimentul adevărului, atât al celui ştiinţific, cât şi al celui religios. Cel mai bun exemplu îl constituie teoria imposibil de dovedit a evoluţiei, în principal progenitura nelegitimă a „cunoştinţei“ ştiinţifice extrem de deficitare şi a învăţăturilor religioase false.a

Charles Darwin şi-a publicat cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală la 24 noiembrie 1859. Dar ideea evoluţiei îşi are, de fapt, rădăcinile în timpurile precreştine. De exemplu, filozoful grec Aristotel îl reprezenta pe om la capătul unui lanţ evolutiv pornind de la viaţa animală inferioară. Iniţial, clerul a respins teoria lui Darwin, însă The Book of Popular Science notează: „Evoluţia a devenit [ulterior] mai mult decât o teorie ştiinţifică . . . Ea a devenit un strigăt de luptă, ba chiar o filozofie“. Ideea supravieţuirii celui mai bine adaptat a găsit priză la oamenii care se străduiau să ajungă în vârful piramidei.

Rezistenţa clerului a slăbit curând. The Encyclopedia of Religion spune că „teoria lui Darwin despre evoluţie nu numai că a fost acceptată, ci a fost întâmpinată cu urale“, şi că „până la moartea acestuia în 1883, majoritatea clericilor preocupaţi şi elocvenţi ajunseseră la concluzia că evoluţia era totalmente compatibilă cu o înţelegere luminată a scripturii“.

Şi aceasta, aşa cum recunoaşte cartea The Book of Popular Science, în pofida faptului că „şi cei mai înflăcăraţi susţinători ai doctrinei evoluţiei organice au trebuit să admită că existau inexactităţi şi lacune flagrante în teoria iniţială a lui Darwin“. Deşi „o mare parte a teoriei iniţiale a lui Darwin fusese restructurată sau anulată“, cartea spune totuşi că evoluţia „a influenţat foarte mult aproape toate domeniile activităţii umane. Istoria, arheologia şi etnologia au suferit schimbări profunde din cauza acestei teorii“.

În prezent, mulţi savanţi preocupaţi au îndoieli serioase cu privire la teoria evoluţiei. Sir Fred Hoyle, fondatorul Institutului de Astronomie Teoretică din Cambridge şi membru al Academiei Americane de Ştiinţe, a scris cu circa zece ani în urmă: „Personal, nu mă îndoiesc că istoricii ştiinţifici ai viitorului vor considera drept curios faptul că o teorie care putea fi privită ca nefondată a ajuns să fie acceptată pe scară atât de largă“.

Lovind chiar în originea existenţei umane, evoluţia îl jefuieşte pe Creator de ceea ce i se cuvine. Ea totodată se dezice de pretenţia de a fi ştiinţifică şi nu face cinste necontenitei căutări a adevărului ştiinţific. Karl Marx a fost încântat să îmbrăţişeze evoluţia şi ‘Teoria supravieţuirii celui mai bine adaptat’ pentru a încuraja avansarea comunismului. Însă evoluţia este o înşelătorie de cel mai rău tip.

Cine sunt victimele?

Orice persoană care este amăgită să dea crezare unor teorii pseudoştiinţifice devine o victimă. Dar chiar şi faptul de a da crezare unor adevăruri ştiinţifice prezintă un pericol. Spectacularele progrese ştiinţifice rezultate din revoluţia ştiinţifică i-au amăgit pe mulţi să creadă că acum nimic nu este imposibil de realizat.

Acest concept se consolida pe măsură ce progresul ştiinţific continua să slăbească atitudinea antiştiinţifică încurajată cândva de religia falsă. Comerţul şi politica au început să întrevadă în ştiinţă un instrument puternic ce putea fi utilizat în realizarea obiectivelor lor, fie că era vorba de o recompensă bănească, fie de consolidarea puterii politice.

De fapt, ştiinţa se transforma treptat într-un dumnezeu, dând naştere scientismului. Dicţionarul de neologisme îl defineşte drept „o concepţie de esenţă pozitivistă care consideră ştiinţa concepută ca un ansamblu de cunoştinţe exacte, singura în măsură să rezolve toate problemele cunoaşterii“.

În timp ce secolul XIX se apropia de sfârşit, oamenii se întrebau ce le va aduce secolul XX. Avea să stabilească ştiinţa „adevăratele ceruri pe pământ“, lucru de care mulţi o considerau capabilă? Sau, aveau înşelătorii ei să continue să presare câmpul de luptă al revoluţiei cu cadavrele altor victime? Articolul „«Miracolele» secolului XX“ vă va da răspunsul.

[Chenarul de la pagina 14]

La o apăsare de buton

NU MAI demult decât la începutul secolului al XIX-lea, electricitatea era considerată un fenomen interesant, dar de puţină valoare practică. Însă, bărbaţi din diferite ţări şi medii sociale, printre care H. C. Ørsted (1777–1851), M. Faraday (1791–1867), A. Ampère (1775–1836) şi B. Franklin (1706–1790), au făcut descoperiri importante care au dovedit contrariul, punând prin aceasta fundamentul actualei lumii a electricităţii — o lume care la o apăsare de buton îşi poate înceta existenţa.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Nicolaus Copernicus

Galileo Galilei

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii luate din Giordano Bruno şi Galilei (ediţia germană)