Exemplul de fidelitate al tatălui meu

ERA 6 iulie 1947 şi familia noastră asista la un congres de district al Martorilor lui Iehova ţinut la Londra, Anglia. Tata avea ochii înlăcrimaţi de bucurie în timp ce îmi întindea mâna ca să mă ajute să ies din bazinul de botez. Tata şi cu mine tocmai fuseserăm botezaţi ca simbol al dedicării noastre la Iehova, Creatorul şi Suveranul Universului. Mama şi ceilalţi trei fraţi erau şi ei prezenţi la această fericită ocazie.

Din nefericire însă, unitatea familiei noastre în ce priveşte închinarea creştină avea să fie în curând spulberată. Dar înainte de a vă vorbi despre aceasta şi despre influenţa pe care a avut-o asupra mea fidelitatea tatălui meu, daţi-mi voie să vorbesc puţin despre tinereţea lui.

Origini orientalo-occidentale

Tatăl meu, Lester, s-a născut la Hong Kong în martie 1908. Tatăl lui era locţiitorul căpitanului portului. Când tata era copil, tatăl lui îl lua cu el în călătoriile pe care le făcea cu barca în jurul Hong Kong-ului şi în insulele învecinate pentru a vedea cum se desfăşoară activităţile. Apoi, când tata avea numai opt ani, tatăl lui a murit. După aceea, mama lui s-a recăsătorit şi familia s-a mutat în Shanghai. În 1920, mama lui i-a dus la şcoală în Anglia pe tata şi pe sora lui de zece ani, Phyl.

Tata şi-a pretrecut următorii ani în umbra Catedralei Canterbury, leagănul Bisericii Anglicane. Frecventând biserica de aici, el a fost introdus în chestiunile religioase. Phyl s-a dus la un pension în nordul Londrei, dar ea şi tata au devenit prieteni buni pe parcursul acelor ani pentru că şi-au petrecut vacanţele şcolare împreună. După cinci ani, în 1925, când tata a terminat şcoala, mama lui s-a întors în Anglia pentru a face demersuri ca tata să intre în afaceri. Apoi, în anul următor, ea s-a întors în Shanghai, luând-o cu ea pe Phyl.

Înainte ca bunica să plece, ea i-a dat un exemplar al unei cărţi scrise de străbunicul lui din partea mamei. Era o poveste lirică a vieţii lui Buddha intitulată „Lumina Asiei“. Aceasta l-a determinat pe tata să înceapă să mediteze la sensul real al vieţii. La Canterbury el fusese impresionat de grandoarea catedralei şi de solemnitatea serviciilor religioase, însă lipsa instruirii spirituale i-a lăsat o senzaţie de gol. Deci s-a întrebat: ‘Deţin oare religiile orientale răspunsul?’ S-a hotărât să cerceteze. Pe parcursul anilor care au urmat, el a studiat budismul, şintoismul, hinduismul, confucianismul şi islamismul. Dar nici una nu a reuşit să-i răspundă la întrebări.

Tata locuia la un club sportiv administrat de compania pentru care lucra şi îi plăcea să vâslească, să joace rugby, precum şi alte sporturi. Nu peste mult timp s-a îndrăgostit de Edna, o tânără atrăgătoare căreia îi plăcea la fel de mult sportul. S-au căsătorit în 1929 şi, în decursul următorilor zece ani, au fost binecuvântaţi cu patru fii.

Traumaticii ani de război

În perioada anilor ’30, norii ameninţători ai celui de-al doilea război mondial se adunau, şi, ca urmare, tata a decis să ne mutăm din Londra în zona rurală. Ne-am mutat numai cu câteva luni înainte de izbucnirea războiului, în septembrie 1939.

Au început recrutările pentru serviciul militar pe timp de război, iar limitele de vârstă au fost extinse pe măsură ce războiul continua. În loc să aştepte să fie recrutat, tata s-a oferit voluntar să servească în Aviaţia militară britanică şi a fost chemat în mai 1941. Deşi, din când în când, putea să vină acasă în permisie, au trecut şase ani până la reluarea relaţiilor normale de familie. Povara creşterii copiilor — dintre care noi, cei doi mai mari, eram adolescenţi — a căzut pe umerii mamei.

Înviorare spirituală

Cu aproximativ doi ani înainte ca tata să fie eliberat din cadrul aviaţiei militare, două Martore ale lui Iehova au vizitat-o pe mama şi au început un studiu biblic cu ea. Mama i-a scris tatei, spunându-i cât de mult se bucura de ceea ce învăţa. Odată, când el a fost în permisie, l-a luat cu ea la un studiu biblic al congregaţiei ţinut într-o casă particulară.

Tata a fost eliberat din armată în decembrie 1946 şi a început să asiste la discuţiile biblice pe care mama le purta cu cele două doamne Martore. Ele au remarcat interesul lui şi l-au rugat pe Ernie Beavor, supraveghetorul care prezida, să-l viziteze. Într-o singură seară fratele Beavor a răspuns cu Biblia la toate obiecţiile tatălui meu. În decursul următoarelor două săptămâni, în timp ce călătorea zilnic cu trenul la Londra, unde avea locul de muncă, el a citit cele trei cărţi pe care i le-a dat fratele Beavor. Când fratele Beavor l-a vizitat din nou, tata l-a întâmpinat spunând: „Acesta este adevărul pe care-l căutam! Ce trebuie să fac?“

De atunci încoace, tata a început să ne ia pe noi, băieţii, la întruniri. Însă mama nu a vrut să vină întotdeauna cu noi. Interesul ei începuse să scadă. Cu toate acestea, în iulie 1947 ne-am dus cu toţii la congresul din Londra, unde tata şi cu mine am fost botezaţi. După aceea, mama a venit doar ocazional la întruniri.

La scurt timp după botez, mătuşa mea Phyl a venit să ne viziteze în Anglia şi, spre marea bucurie a tatălui meu, a acceptat imediat adevărul şi s-a botezat. Când s-a întors în Shanghai a luat legătura cu Stanley Jones şi Harold King, doi misionari Martori ai lui Iehova, care fuseseră trimişi acolo cu puţin timp înainte. Aceşti misionari au fost întemniţaţi mai târziu — şapte, respectiv cinci ani — de către guvernul comunist aflat la putere. Ei au susţinut-o spiritualiceşte pe Phyl până când soţul ei s-a pensionat în China. Apoi, ea şi soţul ei s-au întors în Anglia şi s-au stabilit în apropiere de noi.

O tragică destrămare a familiei

Între timp, adevărata comunicare dintre mama şi tata a devenit o problemă. Mama a văzut zelul tatei în noua lui religie şi, crezând că siguranţa materială a familiei avea să fie ameninţată, a început să se opună activităţii lui creştine. În cele din urmă, în septembrie 1947, i-a dat un ultimatum: ori renunţă el la credinţa creştină, ori pleacă ea.

Tata credea că a calmat temerile mamei printr-o discuţie argumentată pe baza Scripturilor, în care i-a arătat că nu avea nici un motiv să se teamă. Însă situaţia a ajuns la punctul culminant fără vreun alt avertisment la 1 octombrie 1947. În ziua aceea, când tata a venit acasă de la lucru, nu a găsit decât o casă goală şi pe mine şezând pe scările de la intrare cu valizele noastre. Mama plecase, luând totul, inclusiv pe cei trei fraţi ai mei. I-am spus tatei că eu am preferat să rămân cu el. Mama nu a lăsat nici măcar un bilet. — Matei 10:35–39.

Ernie Beavor a făcut demersuri pentru ca noi să locuim împreună cu un cuplu în vârstă până când tata urma să găsească o locuinţă. Ei au fost foarte amabili cu noi şi ne-au mângâiat cu cuvintele apostolului Pavel de la 1 Corinteni 7:15: „Dacă cel necredincios se desparte, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi; Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace“.

În cele din urmă am luat legătura cu familia şi i-am vizitat, dar foarte curând ne-am dat seama că singura soluţie acceptabilă pentru mama era compromisul în ce priveşte credinţa noastră. Noi ştiam că această concesie nu ne-ar aduce binecuvântarea lui Iehova. Deci tata a continuat să lucreze în serviciul laic, oferindu-i mamei ajutorul financiar de care avea nevoie pentru a-i creşte pe fraţii mei. Părăsind şcoala în 1947, eu m-am angajat cu jumătate de normă, iar în ianuarie 1948 am fost acceptat ca ministru cu timp integral.

O discuţie biblică memorabilă

Într-o zi, pe când aveam numai 17 ani şi mă aflam în ministerul de teren, am vorbit cu un bărbat de la o fermă. În timp ce eram acolo a sosit Winston Churchill, liderul britanic din timpul celui de-al doilea război mondial. Conversaţia a fost întreruptă, însă dl Churcill a observat Turnul de veghere şi m-a lăudat pentru lucrarea pe care o făceam.

După câteva zile eram din nou în predicare când am sunat la o casă mare. Un majordom a deschis uşa şi, când i-am spus că doream să vorbesc cu stăpânul casei, m-a întrebat dacă ştiam cine este acesta. N-aveam nici cea mai mică idee. „Aici este Chartwell, a spus el, casa lui Winston Churcill.“ În acel moment a apărut dl Churcill. El şi-a amintit de întâlnirea noastră precedentă şi m-a invitat înăuntru. Am discutat puţin şi a acceptat trei cărţi, invitându-mă să revin.

După câtva timp m-am întors, într-o după-amiază călduroasă, şi am fost din nou invitat înăuntru. Dl Churcill mi-a oferit limonadă şi, după câteva cuvinte de bun venit, mi-a spus: „Îţi pun la dispoziţie o jumătate de oră ca să-mi spui ce crezi tu că este Regatul lui Dumnezeu, dar după aceea trebuie să mă laşi să-ţi spun ce cred eu că este“. Exact aşa am şi făcut.

Dl Churchill credea că Regatul lui Dumnezeu avea să fie stabilit prin intermediul unor oameni de stat temători de Dumnezeu şi că, până când oamenii nu vor învăţa să trăiască în pace, acesta nu va veni. Am reuşit să îi explic punctul de vedere biblic cu privire la Regatul lui Dumnezeu şi binecuvântările pe care le va aduce. Dl Churcill a fost deosebit de amabil şi a menţionat faptul că el respecta lucrarea noastră.

Din nefericire, nu am mai putut lua legătura cu el niciodată. Dar sunt recunoscător pentru faptul că, deşi nu eram decât un adolescent, graţie instruirii şi încurajării primite de la tatăl meu am fost în stare să depun o bună mărturie unui om de stat atât de proeminent pe plan mondial. — Psalmul 119:46.

Un minister extins

În mai 1950, mama a scris pentru a ne spune că va emigra în Canada şi că avea să îl ia cu ea pe John, fratele meu cel mai mic. Pe atunci, fraţii mei Peter şi David se întreţineau singuri. Prin urmare, după 18 ani petrecuţi la compania unde lucra (incluzând anii de război când figura pe lista angajaţilor), tata şi-a dat demisia şi a făcut cerere pentru serviciul de pionier regular. El a început ministerul cu timp integral în august 1950, după ce s-a întors de la un congres internaţional de mari proporţii ţinut de Martorii lui Iehova la New York. După mai bine de un an, în noiembrie 1951, tata a fost numit supraveghetor itinerant şi a început să viziteze congregaţiile pentru a le încuraja. Între timp, în toamna anului 1949, eu am fost invitat să slujesc la biroul filialei din Londra a Martorilor lui Iehova.

Apoi a venit o altă binecuvântare bogată — tata şi cu mine am fost invitaţi să luăm parte la cea de-a 20-a clasă a Şcolii Galaad, pentru misionari, din New York. Cursurile au început în septembrie 1952 şi am absolvit şcoala în februarie, anul următor. După aceea, eu am slujit la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, în timp ce tata a fost trimis ca supraveghetor itinerant în Indiana.

Toţi absolvenţii celei de-a 20-a promoţii am fost reţinuţi, înainte de a merge spre locurile unde eram repartizaţi ca misionari, pentru a putea asista la un congres internaţional ţinut în iulie la New York. Am ajuns să ţin foarte mult la una dintre colegele mele de promoţie, Kae Whitson, şi am decis să ne căsătorim. Am fost repartizaţi în lucrarea itinerantă din Michigan şi după doi ani ni s-a dat o repartiţie ca misionari în Irlanda de Nord.

Însă exact când eram pregătiţi să ne îmbarcăm, Kae a constatat că era însărcinată. Am început deci o altă misiune, aceea de a creşte un fiu şi trei fiice pentru a deveni miniştri cu timp integral eficienţi, exact aşa cum m-a învăţat tatăl meu. În noiembrie 1953, tata a plecat în Africa, iar pe 4 ianuarie 1954 a ajuns la locul unde avea repartiţia de misionar, în Rhodesia de Sud (în prezent Zimbabwe).

Tata a avut multe de învăţat — un nou stil de viaţă, obiceiuri noi şi alte încercări ale credinţei. În 1954, Rhodesia de Sud nu era prea mult influenţată de mentalitatea occidentală. După ce a petrecut un an la biroul filialei, tata a fost trimis în lucrarea itinerantă ca supraveghetor de district. A fost chemat înapoi la biroul filialei în 1956, unde a slujit până la moartea lui, survenită la 5 iulie 1991. El a văzut cum numărul membrilor personalului din filială a crescut de la 5, în 1954, la peste 40, iar cel al vestitorilor Regatului de la 9 000 la peste 18 000.

Ultimii ani ai mamei şi ai tatălui

Tata şi mama nu au divorţat niciodată. După ce a părăsit Anglia, mama a locuit un timp în Canada, după care s-a mutat cu John în Statele Unite. Nici unul dintre fraţii mei nu a devenit Martor. Totuşi, mama a fost contactată de Martori pe la mijlocul anilor ’60. În 1966 s-a mutat la Mombasa, Kenya, unde a reluat studiul. Însă în anul următor a suferit o depresie nervoasă.

Fraţii mei Peter şi David au făcut demersuri ca ea să meargă în Anglia, unde a fost tratată, s-a restabilit şi a început să studieze din nou cu Martorii. Vă puteţi imagina bucuria tatălui meu atunci când a primit scrisoarea ei în care îi spunea că va face botezul cu ocazia congresului de la Londra din 1972. Soţia mea şi cu mine am călătorit cu avionul pentru a fi alături de ea cu ocazia botezului.

În anul următor, tata a primit o vacanţă şi, când a fost în Anglia, a avut bucuria de a lucra alături de mama în ministerul din casă în casă. După aceea el a venit în Statele Unite să viziteze familia noastră. Tata şi mama au discutat despre împăcare, dar ea i-a spus: „Am fost departe unul de altul prea mult timp. Ar fi dificil. Să aşteptăm până în lumea nouă, când toate vor fi în regulă“. Ca urmare, tata s-a întors la misiunea lui. Boala de care a suferit mama în Kenya a lăsat urme asupra ei şi, în cele din urmă, a trebuit să fie internată într-un spital, unde, în 1985, a murit.

În 1986, tata s-a îmbolnăvit grav, iar fratele meu Peter şi cu mine l-am vizitat acasă la el în Zimbabwe. Aceasta l-a încurajat foarte mult şi parcă i-a dat un nou avânt în viaţă. Fraţii africani nu ştiau ce să mai facă pentru mine deoarece eram fiul lui Lester. Cu adevărat, exemplul tatălui meu a avut o influenţă pozitivă asupra vieţii tuturor celor cu care a avut legătură!

Acum eu însumi sunt bolnav. Doctorii îmi spun că nu mai am mult de trăit şi că sufăr de amiloidoză, o boală rară şi fatală. Cu toate acestea, sunt fericit pentru că copiii mei îmi urmează exemplul, la fel cum şi eu am urmat exemplul fidelului meu tată. Toţi îi slujesc în prezent cu loialitate lui Iehova împreună cu noi. Ce mângâiere este să ştim că, fie că trăim, fie că murim, avem speranţa sigură de a ne bucura etern de bogatele binecuvântări rezervate de iubitorul nostru Tată ceresc pentru că am îndeplinit cu fidelitate voinţa lui (Evrei 6:10)! — Relatată de Michael Davey.a

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

La stânga: Părinţii mei cu fratele meu mai mare şi cu mine

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Am putut să vorbesc mult cu Winston Churchill despre Regatul lui Dumnezeu.

[Provenienţa fotografiei]

Foto USAF

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Tatăl meu, Lester, cu puţin timp înainte de a muri

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Împreună cu soţia mea, Kae