Explicarea fenomenului reîncarnării
UNA dintre obiecţiile aduse teoriei reîncarnării este aceea că marea majoritate a oamenilor de pe pământ nu-şi amintesc absolut deloc să fi trăit vreo viaţă anterioară. Pe deasupra, ei nici măcar nu cred că ar fi posibil să mai fi trăit cândva.
Este adevărat, uneori avem ciudata senzaţie că recunoaştem o persoană pe care o vedem pentru prima dată. O anumită casă, un oraş sau un peisaj pitoresc ni se par cunoscute, deşi ştim că ne aflăm pentru prima dată acolo. Însă aceste lucruri se pot explica fără a fi obligaţi să recurgem la teoria reîncarnării.
De exemplu, anumite locuri aflate la distanţe foarte mari unele de celelalte seamănă oarecum, astfel încât, atunci când vizităm un loc nou, avem senzaţia că am mai fost acolo înainte, deşi nu am fost. Multe case, instituţii, magazine, oraşe şi peisaje pitoreşti din unele părţi ale lumii seamănă cu echivalentele lor din alte locuri. Faptul că ele seamănă cu ceea ce am văzut noi înainte nu este o dovadă că am mai fost în acele locuri într-o viaţă anterioară. Ele pur şi simplu seamănă cu unele locuri pe care le cunoaştem.
Acest lucru este valabil şi în cazul oamenilor. Unele persoane seamănă atât de mult cu altele, încât au ajuns chiar să constituie aşa-numita sosie. O persoană poate avea particularităţi care ne amintesc de o altă persoană aflată încă în viaţă sau chiar de cineva care a murit. Dar pe aceşti oameni i-am cunoscut în viaţa actuală, nu într-o existenţă anterioară. Asemănarea în ce priveşte înfăţişarea sau caracterul nu înseamnă că am cunoscut aceste persoane într-o altă viaţă. Probabil că fiecare dintre noi a confundat cândva o persoană cu alta. Dar ambele persoane erau în viaţă în acelaşi timp cu noi şi nu într-o viaţă anterioară. Aceasta nu are nici o legătură cu reîncarnarea.
Influenţa hipnozei
Chiar şi senzaţiile avute sub influenţa hipnozei se pot explica fără a fi obligaţi să recurgem la teoria reîncarnării. Subconştientul nostru constituie un depozit de informaţii mult mai încăpător decât ne putem imagina. Informaţiile intră în acest depozit prin intermediul cărţilor, al revistelor, al televizorului, al radioului şi prin alte experienţe şi observaţii.
O mare parte din aceste informaţii sunt stocate într-un colţ ascuns al subconştientului, întrucât nu avem nevoie directă sau imediată de ele. Subconştientul nostru se aseamănă întrucâtva acelor cărţi dintr-o bibliotecă de care nu avem prea mare nevoie în prezent şi care au fost, prin urmare, puse deoparte pe un raft din spate.
Însă, în timpul hipnozei, conştiinţa subiectului este modificată, astfel încât unele amintiri uitate pot reveni. Unele persoane le interpretează ca fiind dintr-o viaţă anterioară, dar ele nu sunt altceva decât experienţe din viaţa actuală pe care le-am uitat pentru un timp.
Există totuşi câteva cazuri în care s-ar putea să fie mai dificil de dat o explicaţie naturală. Un exemplu este atunci când o persoană începe să vorbească o altă „limbă“ sub influenţa hipnozei. Uneori limba este inteligibilă, însă deseori nu. Cei care cred în reîncarnare pot afirma că aceasta este o limbă pe care persoana a vorbit-o într-o viaţă anterioară.
Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că vorbirea în „limbi“ are loc şi atunci când oamenii se află într-o stare de extaz mistic sau religios. Cei care au astfel de experienţe sunt convinşi că ele nu au nimic a face cu o viaţă anterioară, dar că, în viaţa actuală, ei sunt influenţaţi de o putere nevăzută.
Opiniile diferă în ce priveşte identitatea acestei puteri. Într-o declaraţie comună emisă de Fountain Trust şi de Consiliul Evanghelic al Bisericii Anglicane se afirma cu privire la vorbirea în limbi: „Suntem conştienţi, de asemenea, că un fenomen similar se poate verifica sub influenţa unor puteri oculte/demonice“. Aşadar, a presupune că astfel de fenomene constituie dovezi ale faptului că am trăit o viaţă anterioară ar însemna să tragem în mod pripit o concluzie greşită.
Trăiri din pragul morţii
Atunci, ce se poate spune despre trăirile din pragul morţii pe care unii oameni afirmă că le-au încercat? Unii le-au interpretat ca pe o dovadă a faptului că o persoană are un suflet care continuă să trăiască după moartea corpului. Dar astfel de trăiri se explică mult mai logic pe diferite căi naturale.
În numărul din martie 1991 al revistei ştiinţifice franceze Science & Vie, diferitele etape ale trăirilor din pragul morţii sunt numite „un prototip universal al halucinaţiei“, care este cunoscută de mult timp. Nu numai cei aflaţi în pragul morţii au încercat trăiri similare. Ele se pot produce şi în legătură cu „oboseala, febra, crizele de epilepsie, consumul de droguri“.
Un pionier în neurochirurgie, Wilder Penfield, care a operat epileptici aflaţi sub efectul unei anestezii locale, a făcut o descoperire interesantă. El a constatat că, stimulând diferite părţi ale creierului cu un electrod, îi putea produce pacientului senzaţia că se află în afara corpului său, călătorind printr-un tunel şi întâlnindu-şi rudele decedate.
Un amănunt interesant în această privinţă este că unii copii aflaţi la un pas de moarte s-au întâlnit nu cu rudele lor decedate, ci cu colegi de şcoală sau cu profesori — persoane aflate încă în viaţă. Aceasta indică faptul că astfel de experienţe au o anumită legătură cu mediul cultural. Trăirile lor au legătură cu viaţa actuală, nu cu ceva de dincolo de moarte.
Dr. Richard Blacher scrie în revista The Journal of the American Medical Association: „A fi pe moarte, respectiv trecerea printr-o stare fizică gravă, este un proces; moartea este o stare“. Ca exemplu, medicul Blacher vorbeşte despre o persoană care zboară cu avionul pentru prima dată din Statele Unite în Europa. „Zborul cu avionul nu este acelaşi lucru cu [faptul de a fi în] Europa“, scrie el. Turistul care pleacă spre Europa, dar al cărui avion se ridică şi apoi se întoarce după câteva minute de la plecare, nu poate spune mai multe lucruri despre Europa decât poate spune despre moarte o persoană care se trezeşte din comă.
Cu alte cuvinte, cei care s-au aflat în pragul morţii nu au fost niciodată morţi cu adevărat. Ei au simţit ceva în timp ce erau încă vii. Şi o persoană este încă vie chiar şi cu câteva secunde înainte de a muri. Ei erau în pragul morţii, dar nu morţi.
Nici chiar cei a căror inimă s-a oprit pentru câteva clipe, dar apoi le-a fost reanimată, nu-şi pot aminti în realitate nimic din acele momente de inconştienţă în care puteau fi consideraţi „morţi“. Ceea ce îşi amintesc, dacă îşi amintesc de ceva, pot fi lucruri care au avut loc în timp ce se apropiau de acea scurtă întrerupere, nu din timpul ei.
Experienţele din pragul morţii care se publică sunt descrise aproape întotdeauna într-o lumină pozitivă, deşi se cunoaşte faptul că există şi experienţe negative. Psihoanalista franceză Catherine Lemaire explică acest lucru în felul următor: „Cei care nu au avut [în pragul morţii] o experienţă care să corespundă modelului impus de IANDS [Asociaţia Internaţională pentru Studii asupra Celor aflaţi în Pragul Morţii] nu sunt interesaţi să-şi relateze experienţa“.
Nici o amintire
Adevărul este că nu am trăit o altă viaţă în afară de cea prezentă, nici o viaţă anterioară, nici o viaţă după moarte. Prin urmare, nu avem amintiri autentice despre altceva în afară de viaţa pe care am trăit-o în realitate.
Cei care cred în reîncarnare spun că adevăratul sens pentru care ne naştem din nou este faptul de a obţine încă o şansă pentru a ne îmbunătăţi situaţia. Dacă în realitate am fi trăit câteva vieţi anterioare, însă le-am uitat, o astfel de pierdere a memoriei ar constitui un mare handicap. Numai amintindu-ne de greşelile noastre putem trage foloase din ele.
Totodată, cei care susţin aşa-numita terapie a reîncarnării cred că puteţi înfrunta mai bine problemele actuale dacă vă puteţi aminti, cu ajutorul hipnozei, de vieţile anterioare. Teoria spune că ne naştem din nou pentru a îmbunătăţi ceva, însă am uitat ce este acel ceva.
Pierderea memoriei în viaţa actuală este considerată un handicap. La fel stau lucrurile şi în acest caz. Faptul de a obiecta spunând că această uitare nu contează, întrucât numai oamenii buni se nasc din nou ca oameni, nu este un argument solid în aceste timpuri moderne în care răutatea domină scena lumii mai mult ca oricând. Dacă numai oamenii buni se nasc din nou ca oameni, atunci de unde au venit toţi oamenii răi? Nu ar trebui să existe din ce în ce mai puţini oameni răi? Adevărul este următorul: Nimeni, fie el bun sau rău, nu s-a reîncarnat vreodată pentru a începe o viaţă nouă ca om sau ca orice altceva.
Totuşi, poate că spuneţi: „Nu este reîncarnarea o învăţătură biblică?“ Să analizăm această întrebare în articolul următor.
[Text generic pe pagina 6]
Subconştientul nostru este ca o colecţie de informaţii care a fost pusă deoparte, dar la care se poate apela mai târziu.
[Text generic pe pagina 7]
„Moartea este o stare“, nu un proces. — Dr. Richard Blacher, în The Journal of the American Medical Association