Am găsit adevărata bogăţie în Australia

ERA în aprilie 1971. După ce stătusem şapte ani în Australia, mă întorsesem de puţin timp în Grecia pentru a-mi vizita familia. Era seară şi stăteam liniştit la o masă din cafeneaua aflată în piaţa din satul Karies, când preotul local şi primarul au venit şi s-au aşezat în faţa mea. Era clar că erau puşi pe ceartă.

Fără să mă salute măcar, preotul m-a învinuit că am emigrat în Australia numai pentru a face avere. Eram mai mult decât şocat. I-am răspuns pe tonul cel mai calm posibil că, în timp ce mă aflam în Australia, am găsit o bogăţie cu mult mai preţioasă decât banii.

Surprins de răspunsul meu, m-a întrebat ce vreau să spun. I-am răspuns că, printre altele, învăţasem că Dumnezeu are un nume. „Şi acesta este un lucru cu privire la care aţi neglijat să mă învăţaţi“, i-am spus privindu-l fix în ochi. Înainte să-mi poată răspunde, l-am întrebat: „N-aţi vrea, vă rog, să-mi spuneţi numele Dumnezeului la care s-a referit Isus atunci când, în rugăciunea model, ne-a învăţat să ne rugăm: «Sfinţească-se Numele Tău»?“ — Matei 6:9.

Vestea despre această dispută s-a răspândit repede în piaţa satului şi, în circa zece minute, s-au adunat aproape 200 de oameni. Preotul începea să se simtă pus în încurcătură. El nu a vrut să răspundă la întrebarea mea legată de numele lui Dumnezeu, iar la alte întrebări biblice a dat răspunsuri vagi. Stânjeneala sa reieşea din faptul că îl chema mereu pe chelner să-i mai aducă ouzo, o băutură alcoolică grecească.

Au trecut astfel două ore interesante. Tatăl meu a venit să mă caute, dar când a văzut ce se petrece, s-a aşezat liniştit într-un colţ şi a urmărit scena. Această discuţie animată a continuat până la orele 23.30, când un om beat a început să ţipe. Atunci, i-am sugerat mulţimii prezente că, dată fiind ora târzie, ar fi mai bine să mergem cu toţii acasă.

Ce anume a provocat această confruntare? De ce au încercat preotul şi primarul să se ia la ceartă cu mine? Câteva amănunte cu privire la copilăria mea în această parte a Greciei vă vor ajuta să înţelegeţi.

O copilărie plină de greutăţi

M-am născut în satul Karies din Peloponnisos, în decembrie 1940. Eram extrem de săraci, iar când nu trebuia să merg la şcoală lucram cot la cot cu mama, cât era ziua de lungă, pe plantaţiile de orez, stând în apă până la genunchi. La 13 ani, când am terminat şcoala generală, părinţii mei au hotărât să merg să lucrez ca ucenic. Ca să mă înveţe meseria de instalator şi geamgiu, părinţii îi dădeau patronului meu 500 de kilograme de grâu şi 20 de kilograme de ulei vegetal, ceea ce însemna aproape tot venitul lor pe un an.

Viaţa ca ucenic — departe de casă şi muncind deseori din zori şi până la miezul nopţii — nu era deloc uşoară. Am fost tentat uneori să mă întorc acasă, dar nu puteam să le fac aşa ceva părinţilor mei, care se sacrificaseră atât de mult pentru mine. De aceea, nu le vorbeam niciodată despre problemele mele. Îmi spuneam: „Trebuie să strângi din dinţi şi să mergi înainte cu orice preţ“.

De-a lungul anilor, am putut să-mi vizitez din când în când părinţii, iar la 18 ani am terminat în sfârşit ucenicia. Atunci am decis să merg la Atena, în capitală, unde perspectivele de a găsi un serviciu erau mai mari. Acolo am găsit o slujbă şi am închiriat o cameră. În fiecare zi, după serviciu, mă întorceam acasă, îmi făceam mâncare, curăţenie, după care îmi petreceam puţinul timp liber care îmi mai rămânea învăţând engleza, germana şi italiana.

Limbajul şi conduita imorale ale altor tineri mă deranjau, fapt pentru care le evitam compania. Dar acest lucru mă făcea să mă simt foarte singur. După ce am împlinit 21 de ani, am fost chemat să-mi fac stagiul militar, perioadă în care am continuat studiul limbilor. Apoi, în martie 1964, după ce am terminat armata, am emigrat în Australia, stabilindu-mă la Melbourne.

Căutări religioase într-o ţară nouă

În scurt timp am găsit de lucru şi am cunoscut o emigrantă de origine greacă pe nume Alexandra cu care, într-un interval de şase luni de la sosirea mea aici, m-am căsătorit. Câţiva ani mai târziu, în 1969, o doamnă în vârstă, Martoră a lui Iehova, a bătut la uşa noastră oferindu-ne Turnul de Veghere şi Treziţi-vă! Acele reviste mi s-au părut interesante, de aceea le-am pus bine, spunându-i soţiei mele să nu le arunce. Un an după aceea am fost căutaţi de alţi doi Martori care mi-au propus un studiu biblic gratuit la domiciliu. Am acceptat, iar ceea ce am învăţat din Scripturi era exact ceea ce căutam pentru a umple vidul din viaţa mea.

De îndată ce vecina mea a aflat că studiez cu Martorii, m-a pus în legătură cu evangheliştii, spunându-mi că religia lor era mai bună. Astfel, am început să studiez şi cu un bătrân de la Biserica Evanghelică. În scurtă vreme, aveam să particip atât la întrunirile evangheliştilor, cât şi la cele ale Martorilor, deoarece eram hotărât să găsesc religia adevărată.

În acelaşi timp, din loialitate faţă de educaţia greacă pe care o primisem, am început să cercetez mai în profunzime religia ortodoxă. Într-o zi m-am dus la trei biserici greco-ortodoxe. Când, în prima, i-am explicat preotului motivul vizitei mele, acesta mi-a arătat uşa, explicându-mi că noi eram greco-ortodocşi şi că nu se cădea să-i frecventăm pe Martori sau pe evanghelişti.

Deşi atitudinea lui m-a surprins, mă gândeam: „Poate că acest preot nu este un exemplu bun“. Spre surprinderea mea, preotul de la cea de-a doua biserică a reacţionat la fel. Totuşi, mi-a spus că, în fiecare sâmbătă seara, venea la biserica lui un teolog care ţinea cursuri biblice. Încercările mele la cea de-a treia biserică au fost tot deziluzionante.

Cu toate acestea, m-am hotărât să asist la cursurile biblice ţinute la cea de-a doua biserică, astfel încât sâmbăta următoare m-am dus acolo. Am urmărit cu plăcere citirea cărţii biblice a Faptelor. Când s-a citit fragmentul despre îngenuncherea lui Corneliu înaintea lui Petru, teologul a întrerupt lectura accentuând faptul că Petru a procedat corect când a refuzat actul de închinare pe care voia să i-l aducă Corneliu (Faptele 10:24–26). Atunci am ridicat mâna şi am spus că am o întrebare.

„Spuneţi, ce anume doriţi să ştiţi?“

„Ei bine, din moment ce apostolul Petru a refuzat să i se aducă închinare, noi de ce ne închinăm unei icoane cu chipul lui?“

A urmat apoi, timp de câteva secunde, o linişte de mormânt, după care efectul produs a fost asemănător exploziei unei bombe. Spiritele se încinseseră, iar unii strigau: „De unde ai venit?“ Timp de două ore au avut loc dezbateri crâncene, cu multe ţipete. În cele din urmă, când am plecat, mi s-a dat acasă o carte.

Când am deschis-o, primele cuvinte pe care le-am citit au fost: „Suntem greci, iar religia noastră a vărsat sânge pentru a ne apăra tradiţia“. Ştiind că Dumnezeu nu aparţine doar poporului grec, am întrerupt imediat legătura cu Biserica Ortodoxă Greacă. Din acel moment am continuat să studiez Biblia numai cu Martorii lui Iehova. În aprilie 1970 mi-am simbolizat dedicarea faţă de Iehova prin botezul în apă, iar după şase luni s-a botezat şi soţia mea.

Contactul cu preotul din sat

Spre sfârşitul aceluiaşi an, preotul din satul meu natal, din Grecia, mi-a trimis o scrisoare prin care îmi cerea bani pentru repararea bisericii din sat. În loc de bani, i-am trimis cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă împreună cu o scrisoare în care îi explicam că acum eram Martor al lui Iehova şi că eram sigur că găsisem adevărul. După ce a primit scrisoarea, el a anunţat în biserică că un emigrant în Australia devenise rebel.

După aceea, mamele care aveau fii în Australia au început să-l întrebe pe preot dacă nu cumva era vorba despre fiul lor. Mama mea a mers chiar la el acasă implorându-l să-i spună. „Din nefericire, despre fiul tău este vorba!“, i-a spus preotul. Mai târziu, mama mi-a spus că ar fi preferat să o fi ucis decât să-i fi spus aşa ceva despre mine.

Întoarcerea în Grecia

După ce ne-am botezat, atât eu, cât şi soţia mea doream să ne întoarcem în Grecia pentru a le vorbi şi familiilor şi prietenilor noştri despre lucrurile frumoase pe care le învăţaserăm din Biblie. De aceea, în aprilie 1971, însoţiţi de fiica noastră Dimitria, care avea cinci ani, ne-am întors pentru o perioadă mai lungă de vacanţă, stabilindu-ne în oraşul Kiparissia, situat la aproximativ 30 de kilometri depărtare de satul meu natal, Karies. Biletele noastre de avion dus-întors erau valabile şase luni.

În cea de-a doua seară de la sosirea noastră acasă, mama a izbucnit în plâns şi mi-a spus printre lacrimi că am apucat pe o cale greşită, dezonorând numele familiei. Plângând şi suspinând, ea m-a implorat să renunţ la această cale „greşită“, după care a leşinat în braţele mele. A doua zi am încercat să stau de vorbă cu ea, explicându-i că nu am făcut decât să-mi îmbogăţesc cunoştinţele despre Dumnezeul cu privire la care ea ne învăţase cu atâta iubire încă din copilărie. În următoarea seară am avut acea memorabilă întâlnire cu preotul şi primarul satului.

Cei doi fraţi ai mei mai mici, care locuiau la Atena, au venit acasă cu ocazia Paştelui. Amândoi mă evitau ca şi cum aş fi fost lepros. Într-o zi însă, cel mai mare a început să mă asculte. După mai multe ore de discuţii mi-a spus că este de acord cu tot ceea ce i-am arătat din Biblie. Începând din acea zi, el mi-a luat apărarea în faţa celorlalţi membri ai familiei.

După aceea, am mers de multe ori la Atena, la fratele meu. De fiecare dată când îl vizitam, el invita şi alte familii ca să audă vestea bună. Spre marea mea bucurie, el şi soţia lui, împreună cu trei familii cu care studiau Biblia, şi-au simbolizat mai târziu dedicarea lor faţă de Dumnezeu prin botezul în apă!

Săptămânile au trecut repede, şi, cu puţin timp înainte de expirarea celor şase luni, am fost vizitaţi de un Martor care slujea într-o congregaţie aflată la 70 de kilometri de satul nostru. El mi-a explicat că era mare nevoie de ajutor pentru lucrarea de predicare în acea regiune şi ne-a întrebat dacă intenţionam să ne stabilim definitiv acolo. În seara aceea am discutat cu soţia mea despre această posibilitate.

Ştiam amândoi că şederea acolo avea să fie dificilă. Dar era clar că oamenii de aici aveau mare nevoie să audă adevărul Bibliei. În cele din urmă ne-am hotărât să rămânem pentru cel puţin un an sau doi. Soţia mea urma să se reîntoarcă în Australia pentru a vinde casa şi maşina şi pentru a aduce aici ceea ce putea. Odată luată această decizie, ne-am dus a doua zi de dimineaţă în oraş pentru a închiria o casă. De asemenea, am înscris-o pe fiica noastră la şcoala generală din localitate.

Se dezlănţuie opoziţia

La scurt timp după aceasta, ni s-a declarat efectiv război. Opoziţia venea din partea poliţiei, a directorului şcolii şi a învăţătorilor. La şcoală, Dimitria nu făcea semnul crucii. Cadrele didactice au chemat un poliţist încercând să o sperie şi să o facă să cedeze, dar ea a rămas pe poziţie. Am fost chemat de director, care mi-a arătat o scrisoare din partea arhiepiscopului, prin care acesta îmi ordona să o iau pe Dimitria şi să plec. Totuşi, după o lungă discuţie pe care am avut-o cu directorul, acesta i-a permis fiicei mele să rămână în şcoală.

Cu timpul am aflat că la Kiparissia exista o pereche care asistase la o adunare a Martorilor lui Iehova şi reuşiserăm să le retrezim interesul. De asemenea, îi invitam la noi acasă pe Martorii dintr-un sat vecin în vederea unor studii biblice. După puţină vreme însă, poliţia a venit şi ne-a dus pe toţi la postul de poliţie pentru interogatoriu. Am fost acuzat că îmi folosesc casa drept loc de cult fără să am autorizaţie. Deoarece nu am fost totuşi închişi, am continuat să ne ţinem întrunirile.

Deşi găsisem un loc de muncă, de îndată ce episcopul a auzit despre acest lucru, l-a ameninţat pe patronul meu că-i va închide magazinul dacă nu mă va concedia. Era de vânzare un atelier de instalaţii sanitare şi tablă, şi am reuşit să-l cumpărăm. Aproape imediat după aceea au sosit doi preoţi care m-au ameninţat că o să ne închidă prăvălia, iar după câteva săptămâni arhiepiscopul a dat ordin ca familia noastră să fie excomunicată. Pe vremea aceea, oricine era excomunicat de Biserica Ortodoxă Greacă era tratat ca un adevărat proscris. În faţa magazinului nostru era postat un poliţist care îndepărta pe oricine ar fi vrut să intre. Deşi nu aveam clienţi, continuam cu tenacitate să ţinem magazinul deschis în fiecare zi. Situaţia grea în care ne aflam a devenit în scurtă vreme subiectul de discuţie al întregului oraş.

Arestat şi dus în faţa instanţei

Într-o sâmbătă, eu şi un alt proclamator porniserăm cu motocicleta acestuia pentru a depune mărturie într-un oraş vecin. Acolo, poliţia ne-a oprit şi ne-a dus la postul de poliţie, unde am fost reţinuţi tot sfârşitul de săptămână. Luni dimineaţa am fost duşi înapoi la Kiparissia cu trenul. Vestea că fuseserăm arestaţi se răspândise, astfel încât la gară se adunase o mulţime de oameni curioşi să ne vadă sosind escortaţi de poliţie.

După ce ni s-au luat amprentele digitale, am fost duşi înaintea unui procuror. El a început procesul spunându-ne că va citi cu voce tare acuzaţiile adunate împotriva noastră de la sătenii care fuseseră interogaţi de poliţie. „Ne-au spus că Isus Cristos a devenit Rege în 1914“, suna prima acuzaţie.

„De unde aţi luat această idee stranie?“, ne-a întrebat tăios procurorul.

Am făcut un pas înainte, am luat Biblia pe care o avea pe birou, am deschis-o la Matei,  capitolul  24 şi l-am invitat să citească. După un moment de ezitare, el a luat Biblia şi a început să citească. După ce a citit câteva minute, a spus nervos: „Ei, dacă lucrurile acestea sunt adevărate, ar trebui să las totul baltă şi să mă retrag într-o mănăstire!“

„Nu“, am răspuns eu calm. „Ar trebui să învăţaţi adevărul conţinut în Biblie, şi după aceea să-i ajutaţi şi pe alţii să-l găsească.“

Au sosit apoi câţiva avocaţi şi, pe parcursul zilei, am reuşit să le depunem mărturie şi unora dintre ei. Dar, ironia soartei, aceasta a avut drept rezultat încă un cap de acuzare: prozelitismul!

Pe parcursul acelui an ni s-au intentat trei procese, dar, în cele din urmă, am fost achitaţi de toate acuzaţiile. Victoria noastră părea să fi îndulcit puţin atmosfera în ce priveşte atitudinea oamenilor faţă de noi. După aceea, ei au început să se apropie de noi cu mai mult curaj şi să asculte ceea ce le spuneam despre Regatul lui Dumnezeu.

În cele din urmă, mica grupă de studiu ce se întrunea în casa noastră din Kiparissia a devenit o congregaţie. Un bătrân creştin a fost transferat în noua noastră congregaţie, iar eu am fost numit slujitor ministerial. În scurtă vreme, la întrunirile ţinute în casa noastră aveau să participe cu regularitate 15 Martori activi.

Înapoi în Australia

După trecerea a doi ani şi trei luni, ne-am hotărât să ne întoarcem în Australia. Aici, anii au trecut repede. Fiica mea Dimitria a rămas credincioasă lui Iehova, iar la ora actuală este căsătorită cu un slujitor ministerial dintr-o congregaţie din Melbourne. Eu slujesc acum ca bătrân într-o congregaţie de limbă greacă din Melbourne, alături de soţia mea şi de fiica noastră mai mică, Martha, care are 15 ani.

Mica congregaţie pe care am lăsat-o în Kiparissia este acum mult mai numeroasă, şi multe persoane merituoase şi-au deschis inimile la adevărurile Bibliei. În vara lui 1991, am fost în vizită în Grecia pentru câteva săptămâni şi am ţinut o cuvântare publică la Kiparissia, în faţa unui auditoriu format din 70 de persoane. Sunt fericit că sora mea mai mică, Maria, a devenit slujitoare a lui Iehova, în pofida opoziţiei exercitate de familie.

Sunt bucuros de faptul că în Australia am avut posibilitatea de a găsi adevărata bogăţie — aceea de a-l cunoaşte şi înţelege pe Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu, precum şi guvernarea exercitată prin Regatul său. Viaţa mea are acum un scop real şi, împreună cu familia mea, aştept să văd, în viitorul apropiat, binecuvântările pe care guvernul ceresc al lui Dumnezeu le va răspândi peste întreg pământul. — Relatată de Georgios Katsikaronis.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Kiparissia, unde am locuit după ce m-am întors din Australia.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împreună cu soţia mea, Alexandra