Factorul Rh şi dumneavoastră

MÂNDRUL tată priveşte fericit la copilul său nou-născut care doarme liniştit în braţele mamei sale. A fost o noapte lungă în sala de naşteri, însă acum toate aparţin trecutului. Medicul intră înăuntru pentru a-şi vizita pacienţii şi pentru a-i felicita. „Doar un lucru mai trebuie să facem, de fapt, ceva de rutină“, spune el.

Sângele mamei este Rh-negativ, iar analizele au arătat că al copilului este Rh-pozitiv, deci mama va trebui supusă unui vaccin de imunizare. „Este doar o mică injecţie ce conţine anticorpi umani — îi asigură medicul —, dar este foarte importantă pentru prevenirea complicaţiilor în cazul sarcinilor viitoare.“

Chiar dacă medicul consideră vaccinul o chestiune de rutină, menţionarea acestuia şi posibilele „complicaţii“ ridică o serie de întrebări în mintea părinţilor îngrijoraţi. De fapt, ce efect are acest vaccin? Cât de necesar este el? Ce s-ar întâmpla dacă părinţii nu l-ar accepta? Pentru creştini se mai ridică o întrebare. Întrucât Biblia spune: ‘Feriţi-vă de sânge’, pot creştinii să accepte vaccinul cu o conştiinţă curată, dacă acesta conţine anticorpi umani din sângele altei persoane? — Faptele 15:20, 29.

Originile problemei Rh

În urmă cu câteva decenii, oamenii de ştiinţă au descoperit că sângele uman conţine mulţi factori, sau antigene, care dau unicitate sângelui fiecărei persoane. Cu timpul, ei au descoperit că cele mai multe probleme medicale care apar atunci când sângele unei persoane vine în contact cu cel al alteia sunt provocate de două sisteme de grup sanguin existente la nivelul globulelor roşii. Unul dintre aceste sisteme este denumit „ABO“, iar celălalt „Rh“. O scurtă trecere în revistă a sistemului Rh ne va ajuta să răspundem la întrebările importante pe care le-au pus aceşti părinţi îngrijoraţi şi pe care poate vi le-aţi pus şi dumneavoastră.

În 1939, doctorii au publicat cazul enigmatic al unei femei de 25 de ani care îşi pierduse a doua sarcină. După expulsia fetusului mort, femeia a primit transfuzii de sânge şi a suferit reacţii violente de respingere, chiar dacă sângele provenea de la soţul ei, în aparenţă compatibil cu ea în privinţa antigenelor ABO. Mai târziu, medicii au presupus că un factor necunoscut provenit din sângele primului fetus s-a amestecat cu sângele ei şi i l-a „sensibilizat“, fapt care a dus la respectiva reacţie la sângele soţului ei şi la pierderea celui de-al doilea copil.

Acest factor necunoscut a fost identificat mai târziu prin experimente făcute pe maimuţe rhesus, de unde şi denumirea de „factorul Rh“. Acest factor sanguin a constituit subiectul unor cercetări medicale intense pe parcursul anilor ’60, întrucât s-a descoperit că el este cauza unei boli destul de frecvente şi adesea fatale a sugarilor, numită eritroblastoză fetală. Pe măsură ce medicii au studiat factorul Rh şi boala respectivă, s-a scris o fascinantă istorie medicală.

Rh, genetica şi bebeluşii bolnavi

Orice om normal este afectat atunci când un nou-născut este grav bolnav sau moare. Pentru mulţi este greu chiar să vadă că un bebeluş este bolnav sau suferă, iar medicii nu fac nici ei excepţie. Încă două motive au făcut ca acest factor Rh, fatal bebeluşilor, să prezinte un interes deosebit pentru medici.

Primul a fost faptul că medicii au început să recunoască evoluţia acestei afecţiuni şi să înţeleagă modul în care este implicat factorul Rh în producerea bolii şi a morţii. La 85–95% din populaţie, bărbaţi şi femei, factorul Rh este prezent în globulele roşii, indivizii fiind numiţi „Rh-pozitivi“. Cei 5–15% fără el sunt consideraţi „Rh-negativi“. Dacă un individ Rh-negativ este expus la sângele unei persoane Rh-pozitive, el sau ea poate produce molecule numite anticorpi care distrug sângele Rh-pozitiv.

Aceasta este, de fapt, reacţia firească a sistemului imunitar al organismului de a combate invadatorii străini. Problema este că o mamă Rh-negativă poate avea un copil care moşteneşte de la tată sânge Rh-pozitiv. Acest fapt nu prezintă nici o problemă atunci când placenta funcţionează perfect, astfel încât sângele copilului este separat de cel al mamei (compară cu Psalmul 139:13). Însă, deoarece organismele noastre sunt imperfecte, o cantitate mică din sângele fătului poate pătrunde uneori prin placentă şi să vină în contact cu sângele mamei. Uneori, aceasta se întâmplă din cauza unor intrvenţii medicale, cum ar fi amniocenteza (extracţia unei probe din lichidul amniotic care înveleşte fetusul în formare). Sau puţin din sângele copilului se poate amesteca cu al mamei în timpul naşterii. Indiferent de cauză, mama poate fi sensibilizată şi poate produce anticorpi împotriva sângelui Rh-pozitiv.

Încercaţi să vă imaginaţi situaţia creată. Odată ce mama produce astfel de anticorpi, toţi bebeluşii care urmează sunt în pericol dacă se întâmplă să moştenească de la tată sânge Rh-pozitiv. Acest lucru este rezultatul faptului că mama are acum anticorpi împotriva sângelui Rh-pozitiv.

Să ne gândim că unii anticorpi trec în mod natural bariera placentară. Este bine că lucrurile stau astfel, deoarece toţi copiii se pot naşte cu un grad de imunitate naturală temporară, provenită de la mamele lor. În cazul bolii Rh însă, anticorpii Rh ai mamei sensibilizate trec prin placentă şi atacă sângele copilului Rh-pozitiv. Acest lucru afectează rareori primul copil, fiind mult mai întâlnit la următorii fetuşi. El provoacă ceea ce se numeşte boala hemolitică Rh a nou-născutului (eritroblastoză fetală, dacă daunele sunt serioase).

Există multe modalităţi de a trata această boală, deşi adesea au un succes limitat, după cum vom vedea. Să ne concentrăm acum asupra unui singur aspect medical al problemei — o posibilă metodă de prevenire.

O descoperire în domeniul profilaxiei

Probabil vă amintiţi că am menţionat două motive pentru care această boală a devenit atât de fascinantă pentru medici. Primul a fost că mecanismul bolii a devenit cunoscut şi înţeles. Dar care a fost al doilea motiv?

Acesta şi-a făcut apariţia în 1968. După ani de cercetări şi încercări nereuşite de a-i trata pe aceşti copii foarte bolnavi, s-a descoperit o imunizare eficientă în domeniul prevenirii problemei „copiilor-Rh“. Aceasta era o veste bună. Dar care au fost rezultatele?

Amintiţi-vă că problema Rh (pentru al doilea şi următorii fetuşi Rh-pozitivi) apărea când sângele de la primul copil Rh-pozitiv pătrundea în circuitul sanguin al mamei Rh-negative, inducând formarea de anticorpi. Exista oare vreo posibilitate de a prinde şi de a distruge globulele roşii ale fetusului în sistemul mamei înainte de a avea ocazia să o sensibilizeze?

Metoda descoperită era un vaccin de imunizare administrat mamei, denumit imunoglobulină anti Rh, sau gamma-globulină, cunoscut în unele ţări după numele pe care i l-a dat firma producătoare, cum ar fi RhoGAM sau Rhesonativ. El conţine anticorpi împotriva antigenelor Rh-pozitive. Modul exact în care acţionează este complex şi chiar neclar. Însă, în esenţă, macanismul este următorul:

Când se presupune că o mamă Rh-negativă a fost expusă sângelui Rh-pozitiv, cum ar fi la naşterea unui copil Rh-pozitiv, mama este vaccinată cu gamma-globulină. Anticorpii introduşi atacă imediat globulele roşii Rh-pozitive care au pătruns din sângele copilului şi le distrug înainte de a o sensibiliza pe mamă. Aceasta elimină cu eficienţă pericolul pentru următorul fetus, întrucât mama nu produce anticorpi împotriva sângelui Rh-pozitiv. Adevăratul avantaj pe care medicii îl văd în acest procedeu este că el serveşte la prevenirea bolii în loc să încerce să trateze boala după ce apare.

Teoretic sună bine, însă a dat şi rezultate? După cât se pare, da. Într-o ţară, Statele Unite, rata bolii hemolitice Rh a scăzut cu 65% pe parcursul anilor ’70. Deşi este posibil ca la aceasta să fi contribuit mai mulţi factori, 60 până la 70% din această scădere se putea atribui folosirii gamma-globulinei. Într-o provincie canadiană, numărul sugarilor care au murit din cauza bolii hemolitice Rh a scăzut de la 29, în 1964, la 1, între 1974 şi 1975. Lumea medicală a văzut în aceasta o verificare a principiului conform căruia „prevenirea este mai bună decât vindecarea“. Având aceste informaţii de fond, putem analiza câteva dintre întrebările specifice care se ridică adesea cu privire la boala Rh.

Există riscul de a avea probleme cu boala Rh în timpul sarcinii mele?

O simplă analiză a sângelui poate determina sistemul de grup sanguin Rh al mamei şi al tatălui; în aproximativ 1 din 7 căsnicii există o femeie Rh-negativă şi un bărbat Rh-pozitiv. Unele aspecte din constituţia genetică a tatălui reduc riscul general la aproape 10%.a

Însă aceste statistici au în vedere populaţia globală. Dacă sunteţi o femeie Rh-negativă căsătorită cu un bărbat Rh-pozitiv, şansele de a avea un copil Rh-pozitiv sunt fie 50, fie 100%, în funcţie de constituţia genetică a soţului dumneavoastră.b (Nu există o modalitate sigură de a determina constituţia genetică a soţului, după cum nu există încă o modalitate simplă de a determina dacă un fetus din uter este Rh-pozitiv.)

Pentru mama Rh-negativă care poartă un fetus Rh-pozitiv, la fiecare sarcină există probabilitatea de 16% ca ea să fie sensibilizată, punând astfel în pericol următoarele sarcini. Bineînţeles, aceasta este doar o medie. Cu excepţia unei transfuzii anterioare sau a altei expuneri a mamei la sânge, primul copil dintr-o căsnicie este, de obicei, în afara riscului de a avea boala Rh. De fapt, după primul copil este oarecum dificil de stabilit ce risc există în fiecare caz. O femeie poate fi sensibilizată la primul ei copil Rh-pozitiv. O alta poate avea cinci sau chiar mai mulţi copii Rh-pozitivi şi să nu fie sensibilizată niciodată. Dacă o mamă devine sensibilizată, riscul ca fiecare dintre următorii fetuşi Rh-pozitivi să moară este de 30%, iar intervalul dintre sarcini nu schimbă cu nimic situaţia. Deci, este o problemă serioasă!

Pot analizele de laborator să-mi dezvăluie dacă fetusul meu este în pericol?

Da, într-o anumită măsură. În timpul sarcinii se poate măsura nivelul de anticorpi din sângele mamei pentru a afla dacă ea produce anticorpi împotriva sângelui copilului. Totodată, amniocenteza poate dezvălui dacă sângele copilului este distrus şi dacă copilul se află în pericol. Însă amniocenteza prezintă uneori propriile sale complicaţii şi de aceea trebuie să se dea dovadă de precauţie în legătură cu ea.

Are gamma-globulina efecte colaterale?

Mai există unele aspecte controversate cu privire la vaccinarea în timpul sarcinii din cauza posibilelor daune imunologice provocate embrionului în formare, însă majoritatea specialiştilor conchid că imunizarea este relativ sigură şi pentru mamă, şi pentru fetusul care se dezvoltă în ea.

După părerea medicilor, de câte ori ar trebui să fiu vaccinată?

Specialiştii spun că vaccinul trebuie administrat imediat după orice incident care ar fi putut cauza pătrunderea sângelui Rh-pozitiv în circuitul sanguin al femeii Rh-negative. Astfel, în prezent se recomandă ca vaccinul să fie administrat în decurs de 72 de ore de la naşterea copilului, dacă s-a constatat că sângele lui este Rh-pozitiv. Aceeaşi recomandare este valabilă şi în cazul unei amniocenteze sau al unui avort.

Pe deasupra, întrucât studiile au arătat că o cantitate mică din sângele copilului poate intra în circulaţia mamei în timpul sarcinii normale, unii medici recomandă ca vaccinul să fie dat în a 28-a săptămână de sarcină, pentru a preveni sensibilizarea. În acest caz, vaccinul este recomandabil şi după naşterea copilului.

Există vreun tratament pentru un bebeluş care are deja boala Rh?

Da. Chiar dacă boala hemolitică a nou-născutului este o afecţiune serioasă, există tratamente atestate care nu pretind transfuzii de sânge integral pentru copil. Complicaţia cea mai de temut a acestei boli constă în acumularea unei substanţe chimice numită bilirubină, care rezultă din descompunerea globulelor roşii. Aceasta produce icter şi, în unele cazuri, poate dăuna organelor bebeluşului. (Se poate întâmpla ca o formă uşoară de icter să fie cauzată de o incompatibilitate materno-fetală ABO, dar acesta nu este, în genere, atât de grav.)

Timp de mai mulţi ani, medicii au crezut că un anumit grad de icter la un bebeluş era indiciul că acesta avea nevoie de o transfuzie de sânge integral, dar cercetările ulterioare au dezvăluit diferite tratamente alternative. Naşterea prematură sau prin cezariană, fototerapia (cu lumină albastră), medicamente cum ar fi fenobarbitalul, cărbunele activ şi alte tratamente s-au dovedit utile şi au redus foarte mult presiunile de a recurge la transfuzie. De fapt, unele rapoarte recente au scos în evidenţă inutilitatea şi chiar pericolul transfuzării sângelui integral în cazul sugarilor cu boala Rh. — Vedeţi chenarul.

Cu toate acestea, există cazuri extreme când medicii continuă să insiste că transfuzarea sângelui integral este singurul tratament acceptabil. Astfel, unii părinţi consideră că este mai bine să evite întreaga problemă cu un vaccin care va preveni apariţia bolii şi deci a icterului.

Gamma-globulina se prepară din sânge?

Da. Anticorpii care intră în componenţa vaccinului sunt recoltaţi din sângele indivizilor care au fost imunizaţi sau sensibilizaţi la factorul Rh. Gamma-globulina realizată pe cale genetică şi nu din derivate sanguine ar putea fi disponibilă în viitor.

Pot creştinii să accepte gamma-globulina cu conştiinţa împăcată?

Chestiunea implicată este posibila folosire greşită a sângelui. Scripturile interzic foarte clar ingerarea sângelui sau alte întrebuinţări incorecte ale sale (Leviticul 17:11, 12; Faptele 15:28, 29). Întrucât gamma-globulina este produsă din sânge, ar fi oare o violare a poruncii biblice de a se abţine de la sânge dacă o femeie creştină ar accepta vaccinul?

Această revistă şi însoţitoarea ei, Turnul de veghere, au prezentat o mulţime de subiecte pe această temă.c Am menţionat că, în cazul fiecărei sarcini, anticorpii trec liber bariera placentară de la mamă la copil. Aşadar, unii creştini au ajuns la concluzia că lor nu li se pare o violare a legii biblice faptul de a accepta un vaccin constând din anticorpi, cum ar fi gamma-globulina, când acesta urmează în esenţă acelaşi proces ca cel natural.

Însă faptul de a accepta sau nu gamma-globulină rămâne, în ultimă instanţă, o chestiune în care trebuie să decidă fiecare cuplu creştin, pe baza conştiinţei. Totuşi, dacă un soţ şi o soţie care se confruntă cu problema Rh-ului decid să nu accepte gamma-globulină atunci când le este prescrisă medical, ei trebuie să fie dispuşi să accepte riscul de a avea în viitor un copil afectat serios de o boală care s-ar fi putut, poate, preveni. În această situaţie ei ar putea chiar decide că este înţelept să ia măsuri de precauţie suplimentare ca să nu aibă şi alţi copii, expunându-se unei astfel de tragedii. Părinţii creştini implicaţi ar trebui să analizeze problema sub toate aspectele în rugăciune înainte de a lua astfel de decizii importante.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 25]

Nivelul ridicat de bilirubină — un motiv pentru transfuzie?

De multă vreme, medicii se tem de consecinţele nivelului ridicat de bilirubină la sugari într-o astfel de măsură încât, atunci când bilirubina începe să crească — mai ales către 20mg/100ml —, medicii insistă adesea în favoarea transfuzării sângelui integral „pentru a preveni leziunile cerebrale“ (kernicterul). Este justificată teama lor şi valoarea transfuziei de sânge?

Dr. Anthony Dixon notează: „Studierea mai multor cazuri de astfel de copii nu a reuşit să releve vreo consecinţă, fie ea de lungă sau de scurtă durată, a prezenţei unor nivele de bilirubină în sânge între 18mg-51mg per 100ml“. Dr. Dixon vorbeşte în continuare despre „vigintifobie: teama de 20“. Deşi nu s-a dovedit că ar avea vreun avantaj tratarea nivelelor ridicate de bilirubină, Dr. Dixon conchide: „Dilema este clară. Tratamentul agresiv aplicat în cazul nivelelor ridicate de bilirubină este acum o practică standard. Practica standard nu ar trebui respinsă până când nu se dovedeşte a fi greşită, însă orice încercare de a demonstra că este greşită este neprincipială!“ — Canadian Family Physician, octombrie 1984, pagina 1 981.

Pe de altă parte, o specialistă italiană, dr. Ersilia Garbagnati, a scris despre rolul protector pe care îl joacă bilirubina şi despre „potenţialele pericole neaşteptate cauzate de unele nivele necorespunzător de scăzute de bilirubină“ (sublinierea noastră) (Pediatrics, martie 1990, pagina 380). Mergând un pas mai departe, dr. Joan Hodgman scrie în Western Journal of Medicine: „Transfuzia totală nu va împiedica îngălbenirea creierului atunci când există un nivel scăzut de bilirubină şi, ţinând cont de lucrarea experimentală citată mai sus, aceasta poate fi chiar dăunătoare“. — Iunie 1984, pagina 933.