Un glonte mi-a schimbat viaţa

CEL mai minunat lucru pe care îl pot face părinţii pentru copiii lor este acela de a le întipări cunoştinţa despre Creatorul lor, precum şi dorinţa de a-i sluji. O tragedie care s-a abătut asupra mea când nu eram decât o adolescentă m-a ajutat să apreciez acest adevăr.

Înainte de a descrie cele întâmplate atunci — cu peste 20 de ani în urmă — permiteţi-mi să vă vorbesc puţin despre anii copilăriei mele petrecuţi în sudul Statelor Unite. Aceşti ani au avut o influenţă nemijlocită asupra modului în care am reuşit să fac faţă unor suferinţe copleşitoare.

Factorul care mi-a modelat viaţa

M-am născut în ianuarie 1955 în oraşul Birmingham, statul Alabama — care face parte din regiunea Deep South, regiune marcată de segregaţia rasială. Când aveam numai opt ani, o bombă care a explodat la câţiva paşi de casa noastră a distrus o biserică în timp ce aici se ţineau cursurile şcolii duminicale. Copii de culoare înspăimântaţi, dintre care mulţi erau de vârsta mea, au ieşit în fugă ţipând; alţii sângerau şi gemeau. Patru dintre ei erau morţi — ucişi de albi.

În Sud, asemenea tragedii nu constituiau deloc incidente izolate. În vara anului următor, trei lucrători din domeniul drepturilor civile au fost ucişi în statul Mississippi. Zilele acelea înspăimântătoare au fost marcate de tulburări rasiale care ne-au afectat pe toţi.

Mama mea era Martoră a lui Iehova, iar tata a devenit Martor în 1966. Peste puţin timp, întreaga noastră familie le împărtăşea vecinilor speranţa bazată pe Biblie despre o lume nouă a păcii (Psalmul 37:29; Proverbele 2:21, 22; Apocalipsa 21:3, 4). La sfârşitul anilor ’60, vara, călătoream în fiecare sâmbătă spre teritoriile nelucrate din afara oraşului Birmingham, pentru a predica. Oamenii de acolo nu auziseră niciodată vorbindu-se despre Martorii lui Iehova sau despre mesajul Regatului pe care îl predicam noi. Ei nici măcar nu cunoşteau numele lui Dumnezeu, Iehova (Psalmul 83:18). Pe parcursul acelor perioade tulburi îmi făcea o deosebită plăcere să le vorbesc oamenilor despre scopul lui Iehova de a înlocui această lume veche şi coruptă cu un paradis pământesc. — Luca 23:43.

Îmi fixez un obiectiv în viaţă

În decembrie 1969 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. M-am rugat lui Iehova şi mi-am exprimat dorinţa sinceră de a urma drept carieră ministerul cu timp integral. Câteva săptămâni mai târziu, tata a primit sarcina de a ajuta o congregaţie mică din Adamsville, oraş situat la câteva mile de Birmingham. Această schimbare de teritoriu mi-a intensificat dorinţa de a fi pionier, sau ministru cu timp integral. În timpul anilor de liceu făceam pionierat temporar ori de câte ori aveam posibilitatea, aceasta însemnând că petreceam cel puţin 75 de ore lunar în minister.

M-am hotărât ca după absolvire să învăţ o meserie care să mă pregătească pentru ministerul cu timp integral. Însă în ultimul an de liceu m-am confruntat cu o problemă. Făceam parte dintr-un grup de elevi cu rezultate deosebite la învăţătură şi, astfel, într-una din zile am fost dusă la un colegiu din apropiere pentru a susţine câteva examene de verificare a cunoştinţelor teoretice. După aceea am fost chemată la biroul consilierului. Doamna consilier era emoţionată şi se bucura pentru mine. „I-ai întrecut pe toţi!“, a exclamat ea. „Poţi să intri la orice colegiu vrei!“ Dorea să încep îndată să completez cererile pentru obţinerea bursei.

Eram tulburată pentru că nu eram pregătită pentru aşa ceva. I-am explicat imediat planurile mele de a deveni ministru cu timp integral şi de a găsi un serviciu laic cu jumătate de normă pentru a mă întreţine în minister. I-am spus chiar că mai târziu, aşa cum au făcut şi alţi Martori, s-ar putea să fiu calificată pentru a sluji ca misionar într-o ţară străină. Dar a fost ca şi cum nu m-ar fi auzit. Mi-a sugerat să mă specializez în ştiinţele naturale, iar în cazul în care voi frecventa un colegiu din localitate, dumneaei va avea grijă să găsesc un loc de muncă într-un centru ştiinţific.

„Limitează-ţi activităţile religioase pentru sfârşitul de săptămână, Gloria — a spus ea —, părinţii tăi vor fi şi aşa mândri de tine.“ M-am simţit jignită la gândul că ea ar putea presupune că obiectivul meu cu privire la ministerul cu timp integral era rezultatul îndemnurilor stăruitoare ale părinţilor mei. M-a făcut să mă simt constrânsă, ca şi cum, prin refuzul acestui prilej extraordinar, i-aş fi întors spatele întregii rase negre. Cu toate acestea, am fost fermă. După absolvire, în loc să urmez cursurile unui colegiu, am început să lucrez cu jumătate de normă ca secretară.

Am căutat un partener pentru pionierat, însă nu am găsit. Când congregaţia noastră a fost vizitată de un supraveghetor itinerant, i-am vorbit acestuia despre problema mea. „Tu nu ai nevoie de partener“, mi-a spus el. Apoi mi-a schiţat o planificare cu ajutorul căreia îmi puteam îndeplini responsabilităţile legate de serviciul laic, rămânându-mi şi suficient timp pentru pionierat. Aveam sentimentul că planificarea era perfectă. Eram atât de fericită, încât mi-am fixat 1 februarie 1975 ca dată pentru începerea pionieratului.

Însă câteva zile mai târziu, la 20 decembrie 1974, în timp ce veneam acasă de la un butic, am fost lovită de un glonte rătăcit.

În pragul morţii

Cum zăceam întinsă pe jos, pur şi simplu mi-am putut vedea sângele curgând şi odată cu el puterea mea de viaţă. Îmi amintesc că mă gândeam că voi muri. L-am rugat pe Iehova să mă ţină în viaţă numai atât cât să o pot ajuta pe mama să înţeleagă că un accident atât de cumplit i se putea întâmpla chiar şi unei familii concentrate cu totul în a-i sluji lui Iehova. Deşi eram familiarizaţi cu textul biblic potrivit căruia „toate depind de timp şi de împrejurări“, nu credeam că eram pregătiţi să facem faţă unei asemenea tragedii. — Eclesiastul 9:11.

Glontele m-a lovit în partea stângă a gâtului, tăindu-mi nervii spinali. Îmi erau afectate capacitatea de a vorbi şi cea de a respira. Medicii nu se aşteptau să trăiesc mai mult de două zile. Apoi au spus „două săptămâni“. Însă continuam să trăiesc. Întrucât am făcut o pneumonie, am fost mutată la un alt aparat, mai complicat, pentru menţinerea respiraţiei. În cele din urmă, starea mea s-a stabilizat şi s-au făcut planuri în vederea recuperării.

Încercări de recuperare

Pe parcursul primelor câteva săptămâni nu mi-am pierdut orice speranţă. Mă simţeam doar apatică. Toţi membrii personalului de la Centrul de Recuperare Spania din Birmingham erau amabili şi lucrau din greu pentru mine. Am aflat de la personalul spitalului că medicii se aşteptau să rămân total paralizată, întinsă pe spate pentru tot restul vieţii. Am primit diagnosticul tetraplegie nivelul C2, ceea ce însemna că ei considerau că voi avea nevoie de un aparat pentru menţinerea respiraţiei tot restul vieţii, fiind incapabilă să vorbesc mai tare decât în şoaptă.

Medicii mi-au introdus un tub traheal prin intermediul căruia respiram. Mai târziu, specialistul în afecţiuni pulmonare mi-a pus un tub mai mic, pentru a vedea dacă acesta mi-ar permite să vorbesc. Dimensiunea tubului însă nu schimba cu nimic situaţia. Aşa că medicii au tras concluzia că incapacitatea mea de a vorbi se datora faptului că nervii fuseseră afectaţi. Cam pe atunci am început să simt deprimarea, şi nu exista nici un lucru pe care să mi-l fi putut spune cineva care să mă facă să mă simt mai bine. Până şi cuvintele bine intenţionate mă loveau ca o insultă. Prin urmare, am plâns foarte mult.

Mi-am dat seama că, dacă ceva îţi ameninţă spiritualitatea, te pot ajuta două lucruri — rugăciunea insistentă la Iehova şi faptul de a fi activ în minister, vorbindu-le altora despre adevărurile biblice (Proverbele 3:5). Ei bine, cu rugăciunea mi-a fost uşor. Puteam să o fac. Dar cum puteam eu, în starea în care mă aflam, să devin mai activă în minister?

I-am rugat pe membrii familiei mele să-mi aducă exemplare ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, precum şi alte auxiliare pentru studiul Bibliei pe care le foloseam atunci în minister, de exemplu Adevărul care conduce la viaţă eternă, Adevărata pace şi siguranţă — De unde se poate aştepta? şi Se sfârşeşte totul cu viaţa actuală? Acestea au fost puse în diferite locuri din camera mea. Membrii personalului medical mă priveau adesea cu compasiune şi mă întrebau: „Draga mea, pot să te ajut cu ceva?“

Îmi îndreptam privirea spre o publicaţie şi, mimând cuvintele, o rugam pe persoana respectivă să-mi citească. Consideram că timpul pe care persoana îl petrecea citindu-mi reprezenta orele pe care le efectuam în minister. Pentru a-mi manifesta recunoştinţa faţă de persoana care îmi citea, îi dăruiam adesea cartea sau revista din care îmi citise. Consideram că acestea erau publicaţiile pe care le-am plasat. Când îmi citea cineva pentru a doua oară, consideram că am efectuat o vizită ulterioară. Participarea aceasta la minister mi-a menţinut curajul, aşa cum au făcut-o şi cărţile poştale, florile şi vizitele înviorătoare pe care le-am primit din partea multor surori şi a multor fraţi creştini.

După luni întregi de recuperare, am reuşit să-mi ridic capul numai puţin. Eram însă hotărâtă să dobândesc o mai mare mobilitate. Aşadar, am solicitat permisiunea de a petrece mai mult timp cu fizioterapia şi cu terapia ocupaţională. Când am solicitat să fiu pusă într-un scaun pe rotile, mi s-a spus că era imposibil, că nu-mi puteam ţine capul suficient de sus pentru a şedea în capul oaselor. I-am rugat ca, oricum, să încerce.

După ce am obţinut permisiunea medicilor, medicul terapist care era de gardă m-a ajutat să mă aşez într-un scaun. M-au înfăşurat în bandaje elastice de la piept până în talie, de la coapse până la genunchi şi de la genunchi până la laba piciorului. Arătam ca o mumie. Aceasta era o măsură de precauţie luată de medici pentru a se asigura că tensiunea arterială avea să rămână constantă şi pentru a preveni o stare de şoc. A mers! Cu toate acestea, mi s-a permis să şed în capul oaselor, de fiecare dată numai câte o oră. Dar stăteam în şezut — după ce zăcusem întinsă pe spate timp de 57 de zile!

În sfârşit acasă!

În cele din urmă, după cinci luni interminabile, mi-a fost scos tubul traheal şi mi s-a permis să merg acasă. Aceasta s-a întâmplat în mai 1975. După aceea, obişnuiam să mă deplasez până la centrul de recuperare, pentru tratament. Încă din vara anului 1975 am început să ies în ministerul creştin în scaunul meu pe rotile. Nu puteam face mult, însă cel puţin eram acolo împreună cu prietenii.

La începutul anului 1976 am fost invitată să mă prezint pentru o reevaluare pe care o făcea VRS (Serviciul de Recuperare Profesională), instituţia care răspundea de finanţarea recuperării mele. Credeam că am progresat. Învăţam să pictez cu o pensulă pe care o ţineam cu dinţii. Folosind în acelaşi fel o baghetă, am început să scriu pe calculator şi chiar să scriu puţin cu creionul. Întrucât VRS suporta cea mai mare parte a costului tratamentului meu, ei doreau să găsească o modalitate prin care să obţin un loc de muncă şi să devin un membru eficient al societăţii.

La început, consultantul părea că dă dovadă de consideraţie, însă a început să-mi ceară să vorbesc mai tare. Pe atunci puteam vorbi numai puţin mai tare decât în şoaptă. Apoi m-a întrebat: „Nu poţi să stai dreaptă?“

Nu puteam.

„Mişcă-ţi măcar un deget“, mi-a spus el.

Când a văzut că nu puteam face nici măcar atât, şi-a trântit stiloul pe birou şi a spus cu o voce care-i trăda descurajarea: „Eşti inutilă!“

Mi-a spus să mă duc acasă şi să aştept să-mi telefoneze. Am înţeles situaţia dificilă în care se afla. Înainte de mine, nici un pacient de la Centrul de Recuperare Spania nu avusese limitări atât de severe ca ale mele. Costul echipamentului folosit aici este foarte ridicat, iar persoana responsabilă cu luarea deciziilor nu dispunea de instrucţiuni cu privire la modul în care să acţioneze în cazul unui pacient cu o libertate de mişcare atât de limitată cum eram eu. Cu toate acestea, era dureros să fiu numită inutilă, pentru că deja începusem să mă simt astfel.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon şi mi s-a comunicat că fusesem scoasă din programul de recuperare. M-am simţit abandonată. Şi acest sentiment a dus la o altă criză de deprimare.

Depăşesc deprimarea

M-am gândit atunci la textul din Psalmul 55:22, care spune: „Aruncă-ţi sarcina asupra DOMNULUI şi El te va sprijini“. Un lucru care mă îngrijora era povara financiară pe care trebuiau să o suporte părinţii mei, şi m-am rugat pentru aceasta.

Deprimarea mi-a cauzat prejudicii şi pe plan fizic, astfel încât la congresul de district din vara aceea nu am putut sta în şezut. Am ascultat programul stând întinsă. Activitatea numită pionierat auxiliar a fost prezentată la acel congres din 1976, iar această lucrare mi-a atras atenţia. Efectuarea lucrării de pionier auxiliar pretinde petrecerea a numai 60 de ore lunar în minister — în medie numai 2 ore pe zi. Simţeam că puteam să fac aceasta. Ulterior am rugat-o pe sora mea Elizabeth să mă ajute să efectuez pionieratul auxiliar. Ea a crezut că glumeam, însă, când am predat cererea pentru efectuarea serviciului de pionier în luna august, şi-a predat şi ea cererea.

Elizabeth se trezea dimineaţa devreme pentru a se îngriji de necesităţile mele personale. Apoi începeam mărturia la telefon. Aceasta însemna că le telefonam oamenilor şi conversam cu ei despre binecuvântările pe care le-a rezervat Dumnezeu oamenilor aflaţi sub guvernarea Regatului său. De asemenea, scriam scrisori, în special persoanelor care aveau nevoie de mângâiere. În week-end, familia sau prietenii mă luau cu ei în ministerul de la uşă la uşă, ducându-mă în scaunul meu pe rotile. Fireşte, întrucât nu-mi pot folosi deloc membrele, nu pot face nimic altceva decât să transmit mesajul Regatului, să citez versete biblice sau să-i rog pe alţii să citească din Biblie.

În ultima zi a lunii îmi mai trebuiau şase ore ca să completez necesarul de 60 de ore. Elizabeth nu era liberă ca să mă ajute, aşa că am rugat-o pe mama să-mi fixeze spătarul scaunului ca să pot sta ridicată. Apoi, folosind cu gura o baghetă, am scris scrisori la maşina de scris timp de şase ore. Nu am avut de suportat consecinţe negative! Tot ce ştiu este că mă simţeam într-adevăr foarte obosită!

Rugăciunea mea primeşte răspuns

Săptămâna următoare, stând ridicată în scaunul meu, am mers la Centrul de Recuperare Spania pentru un control medical. Medicul meu, care nu mă mai văzuse de la începutul anului, de când fusesem scoasă din programul de recuperare, a fost uimit. Nu-i venea să creadă că progresasem atât de mult. „Ce ai făcut?“, m-a întrebat el. Şi până să ajung să termin ce aveam de spus despre ministerul meu, el mi-a şi oferit un loc de muncă.

Asistenta lui m-a intervievat în vederea obţinerii locului de muncă şi a fost impresionată de ceea ce făceam în minister. M-a rugat să particip la aşa-numitul program al pacientului model. Aceasta însemna să fiu asociată cu o altă pacientă pe care trebuia să o ajut. Referindu-se la ministerul nostru, ea mi-a spus: „Voi oricum faceţi acest lucru, nu-i aşa?“ Mi s-a repartizat sarcina de a ajuta o pacientă aproape tot atât de limitată ca şi mine.

Unele veşti despre ceea ce realizam în minister cu ajutorul familiei mele au ajuns, nu se ştie cum, la VRS. Cei de acolo au fost atât de impresionaţi, încât au propus să fiu reprimită în cadrul programului. Aceasta însemna că familia noastră avea să primească fondurile necesare pentru achitarea echipamentului special şi a îngrijirilor de care aveam nevoie pentru a-mi continua activitatea. Am simţit că Dumnezeu răspunsese la rugăciunile mele.

Starea mea stabilizată

Recuperarea mea fizică s-a realizat într-o asemenea măsură, încât pot să-mi ridic capul, să-l întorc şi să stau în şezut. Din fericire, mi-am recăpătat aproape întreaga capacitate de a vorbi. Ţinând în gură o baghetă, pot să scriu ca de mână, să scriu la calculator, să folosesc un aparat cu ajutorul căruia pot să vorbesc la telefon şi să pictez. Unele dintre picturile mele au fost admise în expoziţii de picturi executate cu penelul ţinut în gură. Mă mişc într-un scaun pe rotile cu motor pe care îl conduc cu ajutorul unei comenzi plasate la nivelul bărbiei. Un elevator electric îmi ridică scaunul pe rotile în microbuzul nostru şi, având acest ajutor, pot fi dusă practic oriunde doresc să merg.

Am avut o mulţime de probleme cu respiraţia — pneumonia fiind o ameninţare permanentă. Uneori, noaptea, am nevoie de oxigen. În 1984 am fost la un pas de moarte din cauza unor complicaţii pe care le-am făcut în urma unei infecţii. Am fost internată şi externată de câteva ori. Însă de atunci, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit. Începând din 1976 am reuşit să fac pionierat auxiliar o dată sau de două ori pe an. Însă nu aveam sentimentul împlinirii. Continuam să mă gândesc la planurile pe care mi le făcusem ca adolescentă şi care au fost spulberate de glontele acela.

Obiectivul meu realizat

La 1 septembrie 1990 am intrat, în sfârşit, în rândurile pionierilor cu timp integral, îndeplinindu-mi astfel dorinţa din copilărie. Pe parcursul lunilor de iarnă, când este frig, depun mărturie scriind scrisori şi folosind aparatul cu ajutorul căruia vorbesc la telefon. Însă, atunci când vremea se încălzeşte, particip şi la ministerul din casă în casă. Pe tot parcursul anului conduc studii biblice de acasă, folosind aparatul cu ajutorul căruia vorbesc la telefon.

Aştept cu o deosebită nerăbdare şi bucurie splendidul viitor pe pământul transformat în Paradis, în care Cristos Isus şi Iehova Dumnezeu mă vor elibera din acest scaun pe rotile. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Iehova pentru promisiunile sale cu privire la o sănătate strălucitoare şi la capacitatea de a „sări ca un cerb“ (Isaia 35:6). Voi alerga cât voi putea de mult ca să recuperez timpul pierdut şi apoi voi învăţa să merg călare pe cal.

În aşteptarea acelui timp, trăiesc încă de pe acum bucurii de nespus datorită faptului că sunt un membru al poporului fericit al lui Iehova şi că iau parte din plin la minister. — Relatată de Gloria Williams.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Ministerul meu creştin — mergând din casă în casă, depunând mărturie la telefon, scriind scrisori

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

Picturile mele au fost admise în expoziţii de picturi executate cu penelul ţinut în gură.