Am fost la un pas de moarte, iar medicii au învăţat ceva
PE LA mijlocul lunii mai a anului 1991 am aflat că aşteptam cel de-al patrulea copil. Copilul nostru cel mai mic, Mikael, avea 9 ani, iar fetiţele noastre gemene, Maria şi Sara, aveau 13 ani. Cu toate că nu ne mai doriserăm încă un copil, în scurt timp ne-am obişnuit cu gândul că vom avea un bebeluş.
Într-o seară, în a treia lună de sarcină, am simţit dintr-o dată dureri la un plămân. A doua zi de-abia puteam să merg. Medicul mi-a spus că făcusem pneumonie şi mi-a dat să iau penicilină. După câteva zile am început să mă simt mai bine, însă eram foarte slăbită. Apoi, brusc, am simţit dureri la celălalt plămân şi am urmat acelaşi tratament.
În zilele următoare nu puteam să mă întind în pat din cauză că respiram cu mare greutate. La o săptămână şi ceva de la prima criză, unul dintre picioare mi s-a învineţit şi mi s-a umflat. De data aceasta am fost internată în spital. Doctoriţa mi-a spus că nu din cauza pneumoniei avusesem dureri la plămâni, ci din cauza unor cheaguri de sânge. Mi-a mai spus că aveam un cheag de sânge şi la stinghie. Am aflat că una dintre cele mai obişnuite cauze ale morţii în rândul femeilor însărcinate din Suedia sunt cheagurile de sânge. Câteva zile mai târziu am fost mutată la maternitatea Spitalului Karolinska Sjukhuset din Stockholm, care are o clinică de specialitate pentru sarcinile cu complicaţii.
Medicii au hotărât să mi se administreze heparină, un medicament care diluează sângele. Ei m-au asigurat că pericolul apariţiei unei hemoragii datorate heparinei era mic în comparaţie cu riscul de a face un alt cheag la plămâni. După câteva săptămâni m-am simţit destul de bine ca să mă pot întoarce acasă. Simţeam o caldă şi intensă fericire deoarece eram în viaţă împreună cu copilaşul vioi care creştea în mine.
A sosit timpul să nasc
Medicii hotărâseră să-mi provoace naşterea, însă, înainte de a se putea lua măsurile necesare pentru a începe procedura, am simţit dureri mari în partea de jos a abdomenului. Prin urmare, am fost dusă urgent la spital. Medicii însă nu au putut stabili nici o cauză.
În seara următoare, abdomenul meu era foarte umflat, iar durerile nu scăzuseră deloc. În toiul nopţii, un medic m-a examinat şi a constatat că începuse travaliul. În dimineaţa următoare, abdomenul meu se umflase şi mai mult, iar durerile erau insuportabile. Medicul m-a privit cu îngrijorare şi m-a întrebat când simţisem ultima oară copilul mişcându-se. Brusc mi-am dat seama că nu mai simţisem de multă vreme nici o mişcare.
Am fost dusă imediat într-o sală de naşteri. De departe îi puteam auzi pe medici şi pe asistente vorbind. „Refuză să i se facă transfuzie de sânge“, a spus cineva. Apoi o asistentă s-a aplecat deasupra mea şi a spus cu voce tare: „Ştii că copilul tău e mort, nu-i aşa?“ Am simţit ca şi cum cineva îmi înfipsese un pumnal în inimă. — Proverbele 12:18.
Refuz categoric să primesc sânge
Deodată a apărut medicul meu şi mi-a spus că starea în care mă aflam era foarte gravă. M-a întrebat dacă doream în continuare să rămân la decizia mea, şi anume să nu accept transfuzia de sânge. Am spus cu hotărâre că rămân, însă nu-mi mai amintesc aproape nimic din ce s-a întâmplat după aceea. Cu toate acestea, îi arătasem foarte clar medicului meu faptul că creştinilor li s-a poruncit să se abţină de la sânge şi că eu doream să ascult de legea lui Dumnezeu. — Faptele 15:28, 29; 21:25.
Între timp, ei au chemat un alt medic, pe doctoriţa Barbro Larson, un chirurg foarte bun. Ea a sosit repede şi a operat imediat. Când mi-au deschis abdomenul, au constatat că pierdusem trei litri de sânge din cauza unei hemoragii interne. Însă dr. Larson mi-a respectat decizia referitoare la transfuzia de sânge.
După aceea, un alt medic a spus că nu voi trăi mai mult de câteva minute. „Nici nu ştiu dacă acum mai trăieşte“, ar fi spus el. Mai târziu s-a aflat că medicii nu au putut descoperi care era sursa hemoragiei, aşa că mi-au pus o compresă în abdomen. Medicii şi asistentele nu întrevedeau absolut nici o rază de speranţă că voi mai trăi.
Când copiii mei au sosit la spital şi au aflat de starea mea, unul dintre ei a spus că Armaghedonul va veni în curând şi că, după aceea, ei mă vor avea înapoi la înviere. Ce măsură minunată şi dreaptă este învierea! — Ioan 5:28, 29; 11:17–44; Faptele 24:15; Apocalipsa 21:3, 4.
Între viaţă şi moarte
Nivelul hemoglobinei scăzuse la 4 grame pe decilitru, însă hemoragia părea că se oprise. Mai înainte pusesem în fişele mele un exemplar al revistei Treziţi-vă! din 8 martie 1992. Dr. Larson a găsit-o şi a remarcat titlul „Prevenirea şi controlarea hemoragiei fără transfuzie de sânge“. Ea a examinat rapid chenarul ca să vadă dacă nu cumva exista ceva ce ar putea folosi pentru a mă ajuta să rămân în viaţă. Ochii ei s-au oprit la cuvântul „eritropoietină“, un medicament ce stimulează organismul să producă globule roşii. Ea s-a gândit să-l administreze. Însă trebuie timp ca medicamentul să dea rezultate. Prin urmare, se punea întrebarea: „Avea să lucreze eritropoietina în timp util?“
În următoarea zi, nivelul hemoglobinei scăzuse la 2,9. Când m-am trezit şi i-am văzut pe toţi membrii familiei mele lângă patul meu, m-am întrebat ce se întâmplase. Din cauza aparatului de respiraţie nu puteam vorbi. Mă simţeam cuprinsă de o durere aproape isterică, însă nu puteam nici măcar să plâng. Toţi îmi spuneau că trebuie să-mi păstrez puterile ca să pot supravieţui.
A doua zi am făcut febră din cauza inflamaţiei produse de compresa lăsată în abdomen. Hemoglobina scăzuse la 2,7. Deşi este foarte periculos să anesteziezi o persoană aflată în această stare, dr. Larson a explicat că, în ciuda riscului, ei erau obligaţi să mă opereze din nou pentru a scoate compresa.
Înainte de operaţie, copiilor li s-a permis să vină la mine să mă vadă. Toţi credeau că era o întâlnire de adio. Câţiva membri din personalul spitalului plângeau. Aceştia nu credeau că voi supravieţui. Copiii noştri au fost foarte curajoşi, iar acest lucru m-a liniştit şi mi-a dat încredere.
Deoarece mi s-a administrat o doză minimă de anestezic, câteodată am putut să aud ce discutau între ei medicii şi asistentele. Unii vorbeau despre mine de parcă murisem deja. Mai târziu, când am povestit ce am auzit în timpul operaţiei, o asistentă şi-a cerut scuze. Însă ea a spus că era convinsă că voi muri şi că nici acum nu înţelegea cum am reuşit să supravieţuiesc.
În ziua următoare m-am simţit ceva mai bine. Hemoglobina era de 2,9, iar valoarea hematocritului era de 9. Fraţii şi surorile mele creştine m-au vizitat, aducând mâncare şi cafea pentru familia mea. Am fost recunoscători pentru dragostea şi afecţiunea lor. Seara, starea mea era tot critică, însă era stabilă şi, ca urmare, am fost mutată într-un alt pavilion.
Medicii învaţă ceva
Mulţi din personalul spitalului au fost curioşi să afle cum îmi mergea, majoritatea lor fiind foarte amabili. O asistentă medicală a spus: „Numai Dumnezeul dumneavoastră v-a salvat“. Un medic de la un alt pavilion a venit la mine şi mi-a zis: „Vreau doar să văd cum arată o persoană cu un nivel al hemoglobinei atât de scăzut. Nu pot să înţeleg cum puteţi fi atât de vioaie“.
În ziua următoare, deşi era liberă, doctoriţa mea a venit să mă vadă. Mi-a spus că se simţea mică din cauza celor întâmplate. Ea a spus că, dacă aveam să mă refac complet, ei vor începe noi cercetări în legătură cu alternative la terapia cu transfuzie de sânge în tratarea pacienţilor.
Restabilirea mea a fost uluitoare. La două săptămâni şi jumătate de la această naştere tragică, nivelul hemoglobinei a crescut la 8 şi ceva. Aşa că am fost externată. După trei zile am avut adunarea de circumscripţie din acel an a Martorilor lui Iehova, la care am participat şi eu. Cât de încurajator a fost să-i revăd pe fraţii şi surorile noastre creştine care ne-au ajutat atât de mult în timpul încercării prin care am trecut! — Proverbele 17:17.
Aşa cum a promis dr. Larson, în revista medicală suedeză Läkartidningen s-a publicat mai târziu un raport despre cazul meu, intitulat „Eritropoietina înlocuieşte transfuziile de sânge“. Aici se spunea: „O femeie de 35 de ani, Martoră a lui Iehova, a avut o hemoragie obstetrică acută, abundentă. Ea a refuzat transfuzia de sânge, însă a acceptat terapia cu eritropoietină. După nouă zile de tratament postoperatoriu cu doze mari de eritropoietină, nivelul hemoglobinei a crescut de la 2,9 la 8,2 grame pe decilitru, fără nici un efect secundar“.
Articolul se încheia astfel: „Iniţial, pacienta era foarte slăbită, însă ea s-a refăcut surprinzător de repede. Mai mult, în timpul tratamentului postoperatoriu nu a avut absolut nici o complicaţie. Pacienta a putut fi externată după două săptămâni“.
Chiar dacă această experienţă a fost o lovitură grea pentru noi, suntem fericiţi că unii medici au putut învăţa mai multe din ea despre alternativele la transfuziile de sânge. Să sperăm că ei vor fi pregătiţi să încerce metodele de tratament care s-au dovedit eficiente. — Relatată de Ann Yipsiotis.
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Alături de chirurgul care m-a ajutat foarte mult.