Cine poate aduce o pace durabilă?

„Ei îşi vor transforma săbiile în pluguri şi suliţele în foarfece de grădină: nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul.“

ACEASTĂ profeţie este consemnată în Isaia, capitolul 2, versetul 4, în versiunea King James a Bibliei. Human Development Report 1994 (Raportul Mondial pentru Dezvoltare pe 1994), publicat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), a citat aceste cuvinte, apoi a adăugat următoarele: „Se credea că, odată cu sfârşitul războiului rece [în 1990], a sosit şi timpul împlinirii acestei profeţii. Numai că până în prezent aceasta s-a dovedit a fi o speranţă deşartă“.

Reducerea cheltuielilor militare

Unul dintre factorii care ne diminuează speranţele de pace îl constituie faptul că schimbările petrecute în climatul politic internaţional nu au fost însoţite de mari reduceri ale cheltuielilor militare. Este adevărat, s-au făcut unele reduceri. Potrivit cifrelor furnizate de Naţiunile Unite, cheltuielile militare mondiale au scăzut de la un maxim absolut de 995 de miliarde de dolari, cât erau în 1987, la 815 miliarde, în 1992. Însă, chiar şi aşa, 815 miliarde este o cifră enormă. Ea reprezintă aproape venitul total al unei jumătăţi din populaţia lumii!

Un alt factor care stă în calea dezarmării îl constituie punctul de vedere potrivit căruia armele oferă siguranţă. Astfel, chiar dacă războiul rece a luat sfârşit, multe dintre naţiunile industrializate sunt de părere că cheltuielile făcute pentru apărarea naţională nu trebuie reduse. În februarie 1993, pe când era director al CIA, James Woolsey a declarat în faţa Congresului următoarele: „Am ucis un balaur uriaş [U.R.S.S.], dar acum trăim într-o junglă în care mişună enorm de mulţi şerpi veninoşi“.

În ţările în curs de dezvoltare, cheltuielile militare uriaşe sunt justificate şi prin faptul că sunt considerate mijloace de descurajare a unui posibil atac din partea ţărilor considerate posibili balauri sau şerpi veninoşi. În realitate însă, se menţiona în PNUD, „ţările în curs de dezvoltare au purtat câteva războaie internaţionale, iar multe dintre ele şi-au folosit forţele armate pentru reprimarea poporului“. De fapt, raportul PNUD explica următoarele: „În ţările în curs de dezvoltare, riscul de a muri ca urmare a neglijenţei sociale (cauzată de malnutriţie şi de boli ce pot fi prevenite) este de 33 de ori mai mare decât riscul de a muri într-un război izbucnit ca urmare a agresiunii externe. Cu toate acestea, există, în medie, 20 de soldaţi pentru fiecare medic. Oricum, soldaţii mai degrabă reduc siguranţa personală decât să o sporească“.

Comerţul internaţional cu arme

În timpul războiului rece, cele două superputeri le-au vândut arme aliaţilor ca să-şi cimenteze alianţele cu aceştia, să câştige baze militare şi să se menţină la putere. Armatele multor naţiuni şi-au sporit efectivul. În prezent, de exemplu, 33 de ţări deţin fiecare peste 1 000 de tancuri de luptă.

Acum, când războiul rece s-a sfârşit, justificarea politică şi strategică pentru vânzarea de arme îşi pierde din valoare. Cu toate acestea, argumentele economice sunt încă foarte puternice. Se mai pot obţine bani! Aşadar, în timp ce pe plan intern cererea pentru armament scade, fabricanţii de arme îşi conving guvernele că modalitatea prin care îşi pot păstra locurile de muncă şi pot avea în continuare o economie bogată este aceea de a vinde arme peste hotare.

Revista World Watch face următoarea remarcă: „În mod paradoxal, îndată ce superputerile reduc numărul marilor rachete nucleare pe care le deţin, ele caută urgent modalităţi de a vinde cât mai multe dintre bombele şi armele lor convenţionale aproape oricui este dispus să le cumpere“. La ce preţ? Potrivit Institutului Internaţional de Cercetări privind Pacea, din Stockholm, valoarea armelor convenţionale vândute pe piaţa internaţională între anii 1988 şi 1992 a fost de 151 de miliarde. Cea mai mare exportatoare a fost Statele Unite, urmată de ţările fostei Uniuni Sovietice.

Ameninţarea nucleară nu dispare

Ce se poate spune despre ameninţarea nucleară? Statele Unite şi Uniunea Sovietică (sau statele succesoare ei) au semnat în 1987 Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie de Acţiune, iar în anii 1991 şi 1993 au semnat cele două Tratate pentru Reducerea Armelor Strategice (START).

Tratatele START au interzis rachetele cu baze terestre care aveau mai mult de un focos şi au cerut ca până în anul 2003 să fie eliminate aproximativ trei sferturi din focoasele nucleare de pe sistemele de lansare. Deşi ameninţarea unui al treilea război mondial nuclear a dispărut, rămân însă uriaşe arsenale de arme nucleare, suficiente ca să distrugă de mai multe ori orice formă de viaţă de pe pământ.

Dezasamblarea acestor arme sporeşte posibilitatea jafului nuclear. Rusia, de exemplu, demontează şi depozitează anual aproximativ 2 000 de focoase, din care recuperează sferele de plutoniu de mărimea unui pumn, numite mine. Focosul unei mine, care necesită cheltuieli mari şi o tehnologie avansată, constituie elementul esenţial dintr-o bombă nucleară. Întrucât minele sunt închise de obicei într-un înveliş de oţel care blochează radioactivitatea, un hoţ ar putea găsi o modalitate prin care să-şi strecoare una în buzunar. Un terorist care şi-a procurat o bombă gata făcută ar putea să-i pună acesteia un detonator, făcând din ea o bombă extrem de puternică.

O altă preocupare o constituie ameninţarea răspândirii armelor nucleare în tot mai multe ţări. Cinci ţări sunt recunoscute drept puteri nucleare: China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite, iar multe alte ţări se presupune că au posibilitatea de a desfăşura rapid arme nucleare.

Pe măsură ce tot mai multe naţiuni cumpără arme nucleare, creşte şi posibilitatea ca într-o bună zi cineva să le folosească. Oamenii au motive întemeiate să se teamă de folosirea acestor arme înfricoşătoare. După cum se arată în cartea The Transformation of War, „puterea lor nucleară este atât de mare, încât armele convenţionale par pe lângă ele o glumă proastă“.

Dezarmare şi pace

Ce se poate spune în cazul în care naţiunile se descotorosesc de sofisticatele lor arme de distrugere? Ar fi aceasta garanţia unei lumi paşnice? Nicidecum. Istoricul militar John Keegan face următoarea observaţie: „Începând din 9 august 1945, armele nucleare nu au ucis pe nimeni. Cei 50 000 000 de oameni care au murit în război până la acea dată au fost ucişi, în cea mai mare parte, de armele produse în masă şi de muniţiile de calibru redus, care costau ceva mai mult decât un radio cu tranzistori şi decât bateriile care inundau piaţa la acea dată“.

Un exemplu recent de folosire a armelor de tehnică inferioară îl constituie masacrul din Rwanda, o ţară despre care The World Book Encyclopedia (1994) spune următoarele: „Majoritatea oamenilor sunt romano-catolici. . . . Bisericile romano-catolice, precum şi alte biserici creştine patronează cele mai multe dintre şcolile generale şi dintre licee“. Cu toate acestea, peste o jumătate de milion de rwandezi au fost ucişi de oameni înarmaţi cu macete. Este clar că pentru a aduce pacea în lume nu este suficient numai să se reducă armele convenţionale şi cele nucleare. De asemenea, mai este necesar şi altceva în afară de învăţăturile religiilor lumii.

Se înmulţesc rivalităţile interetnice

Sadako Ogata, înalt comisar ONU pentru refugiaţi, a afirmat recent următoarele: „Imediat după războiul rece am crezut că toate problemele vor fi rezolvate. Nu ne-am dat seama că războiul rece aducea cu sine un nou aspect: superputerile făceau ordine sau impuneau ordinea în zonele lor de influenţă. . . . Aşa că acum, după războiul rece, suntem martori la o explozie de conflicte etnice mult mai vechi, adormite, poate, înainte de primul război mondial“.

Arthur Schlesinger, istoric şi scriitor, laureat al premiului Pulitzer, face o afirmaţie asemănătoare: „O serie de dezacorduri le înlocuiesc pe altele. Ridicarea cortinei de fier a represiunii ideologice din Europa Răsăriteană şi fosta Uniune Sovietică slăbeşte apăsarea exercitată de conflictele etnice, naţionaliste, religioase şi lingvistice adânc înrădăcinate în istorie şi în memorie. . . . Dacă secolul al XX-lea a fost secolul războiului ideologic, secolul al XXI-lea va fi secolul războiului interetnic“.

Între anii 1989 şi 1992, potrivit datelor furnizate de Naţiunile Unite, au avut loc 82 de conflicte armate, majoritatea în ţările în curs de dezvoltare. Pe parcursul anului 1993, în 42 de ţări au avut loc conflicte majore, iar alte 37 de ţări au fost martore ale unor manifestări violente de ordin politic. Între timp, Organizaţia Naţiunilor Unite, al cărei buget a ajuns la limită, s-a luptat fără prea mult succes să restabilească pacea în numai 17 operaţiuni. Este evident faptul că omenirea trebuie să caute în altă parte o lume paşnică.

Problemele ivite

În loc să privească cu optimism spre viitor, tot mai multe persoane prevestesc lucruri rele. Coperta ediţiei din februarie 1994 a revistei The Atlantic Monthly prezintă pe scurt o previziune pentru deceniile viitoare: „Naţiunile se dezmembrează din cauza fluxului periodic de refugiaţi alungaţi de dezastrele naturale sau sociale. . . . Izbucnesc războaie din cauza resurselor insuficiente, în special a apei, iar războiul în sine se continuă cu crime, în timp ce grupurile de jefuitori înarmaţi, care nu aparţin nici unui stat, ajung în conflict cu forţele de securitate privată ale elitei“.

Înseamnă oare aceasta că nu se poate obţine o pace durabilă? Nicidecum! Articolul următor ne arată motivele pentru care putem privi cu încredere în viitor.

[Chenarul de la pagina 5]

Religia — O forţă pacificatoare?

Când naţiunile se angrenează în război, religiile lumii îşi abandonează învăţăturile despre pace şi fraternitate. Privitor la situaţia din primul război mondial, generalul de brigadă Frank P. Crozier a spus: „Bisericile creştine sunt cei mai pricepuţi stârnitori ai setei de sânge pe care îi avem, şi am profitat de ele cât am vrut“.

Rolul pe care l-a avut religia în război nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. Istoricul catolic E. I. Watkin a recunoscut următoarele: „Deşi este, desigur, dureros să recunoaştem, nu putem ca, de dragul unei învăţături false sau a unei loialităţi necinstite, să negăm sau să ignorăm realitatea istorică potrivit căreia episcopii au sprijinit cu consecvenţă toate războaiele purtate de guvernul ţării lor“. Iar un editorial al ziarului Sun, care apare în Vancouver (Canada), consemna: „O slăbiciune probabil a întregii religii organizate o constituie faptul că biserica urmează drapelul . . . S-a purtat vreodată vreun război în care fiecare dintre părţile combatante să nu fi spus că Dumnezeu este cu ea?“

Este evident că, în loc să fie o forţă pacificatoare, religiile lumii au promovat războaiele şi crimele, după cum s-a văzut atât de bine lucrul acesta în masacrul din Rwanda.

[Chenarul de la pagina 6]

Inutilitatea războiului

În cartea I Found No Peace (Nu am găsit pace), publicată în 1936, corespondentul Webb Miller a scris: „Este destul de ciudat faptul că ororile zguduitoare ale [primului război mondial], cu toată enorma lor obscenitate şi inutilitate, nu m-au şocat decât exact la opt ani după terminarea acestuia“. Cu acea ocazie, el a revizitat câmpul de luptă de la Verdun, unde, potrivit opiniei sale, muriseră 1 050 000 de oameni.

„În timpul războiului am fost înşelat, iar odată cu mine au fost înşelate milioane de alte persoane“, scria Miller. „Războiul mondial nu a reuşit decât să provoace noi războaie. Opt milioane şi jumătate de oameni au murit în zadar, zeci de milioane au suferit orori de nedescris, iar sute de milioane au avut parte de dureri, lipsuri şi nefericire. Şi toate acestea pentru o uriaşă deziluzie.“

După trei ani de la publicarea acestei cărţi a izbucnit cel de-al doilea război mondial. Ziarul The Washington Post consemna: „Războaiele secolului nostru au fost «războaie totale», purtate atât împotriva combatanţilor, cât şi împotriva civililor. . . . Războaiele barbare din secolele trecute sunt mici şi nesemnificative în comparaţie cu acestea“. Potrivit estimărilor făcute de o autoritate în materie, din 1914 încoace, în războaie şi în insurecţii civile au murit 197 de milioane de persoane.

Cu toate acestea, războaiele şi insurecţiile purtate de oameni nu au adus pace şi nici fericire. Iată ce se scria în The Washington Post în acest sens: „Până în prezent, nici unul dintre sistemele politice şi economice ale acestui secol nu a liniştit şi nici nu a satisfăcut milioanele de oameni agitaţi“.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Această mamă este una dintre sutele de mii de victime ale măcelului din Rwanda, multe dintre aceste victime având aceeaşi religie ca ucigaşii lor.

[Provenienţa fotografiei]

Albert Facelly/Sipa Press