Înfierea: De ce şi cum?

DE CE numărul copiilor înfiaţi în Marea Britanie s-a redus atât de drastic în ultimii 20 de ani? Au fost sugerate două motive: se pot face legal avorturi şi este tot mai larg acceptată ideea că o mamă poate să-şi crească copilul fără ajutorul unui soţ. Cazul familiei cu un singur părinte este considerat în prezent o dificultate ce poate fi depăşit cu succes în actuala societate.

Însă, cu mai bine de 100 de ani în urmă, lucrurile stăteau altfel. Când Polly, mama lui Edgar Wallace, scriitor englez de romane poliţiste, a rămas însărcinată în urma unei legături pe care a avut-o cu fiul stăpânului ei, ea a dispărut pentru a naşte în secret. Edgar avea nouă zile când moaşa a aranjat ca soţia lui George Freeman, un hamal din piaţa de peşte Billingsgate, Londra, să-i poarte de grijă acestuia. Familia Freeman avea deja zece copii, iar Edgar a crescut fiind cunoscut drept Dick Freeman. Polly plătea cu regularitate sume de bani pentru a ajuta la întreţinerea copilului ei, iar tatăl nu a aflat niciodată de existenţa fiului său.

În prezent, când bebeluşii sunt nedoriţi, instituţiile guvernamentale îşi asumă răspunderea pentru ei. Mulţi copii sunt luaţi în grija statului pentru a fi ocrotiţi împotriva abuzurilor sau pentru că sunt handicapaţi fizic sau mintal. Copiii care au rămas orfani din cauza ororilor războiului şi bebeluşii care au venit pe lume în urma violurilor măresc în mod constant numărul copiilor care strigă după afecţiune şi ocrotire părintească, într-un cuvânt, după înfiere.

Să înfiezi sau să nu înfiezi?

A înfia un copil nu este niciodată ceva uşor şi nu este niciodată un lucru înţelept să iei o decizie sub impulsul momentului atunci când te gândeşti la aşa ceva. Dacă ai pierdut un copil, cea mai bună soluţie ar fi să aştepţi până când depăşeşti şocul sau durerea şi apoi să iei o decizie finală referitoare la înfiere. Acelaşi sfat se poate aplica şi în cazul unui cuplu căruia i s-a spus că este steril.

Fiecare copil moşteneşte nişte caracteristici genetice unice. Părinţii rămân adesea surprinşi de înclinaţiile propriilor lor copii, însă este greu să apreciezi potenţialul intelectual şi afectiv al unui bebeluş în cazul în care nu i se cunoaşte familia.

Pui mare preţ pe rezultatele şcolare? Dacă da, atunci cum te vei simţi când copilul pe care l-ai înfiat nu se va ridica la nivelul aşteptărilor tale? Vei considera un copil handicapat fizic sau mintal drept o încercare căreia vei putea să-i faci faţă?

Personalul de specialitate din cadrul agenţiilor de adopţiune sau lucrătorii din cadrul serviciilor de asistenţă socială îţi vor pune astfel de întrebări înainte de a-ţi asuma vreo obligaţie. Principala lor preocupare trebuie să fie siguranţa şi fericirea copilului.

Dacă te-ai hotărât să înfiezi . . .

Fiecare ţară are propriile ei legi şi prevederi referitoare la înfiere care trebuie să fie analizate. În Marea Britanie există sute de societăţi de adopţiune, care, de obicei, colaborează cu autorităţile guvernamentale locale. Toate aceste societăţi au propriile lor norme.

În Marea Britanie sunt deosebit de răspândite grupurile de adopţiune, când mai mulţi viitori părinţi pot să stea împreună cu copiii care pot fi înfiaţi, fără să existe acea tensiune emoţională ce poate caracteriza întâlnirea cu un singur copil. În această atmosferă relaxată, viitorilor părinţi le este mai uşor să spună nu şi este mai puţin probabil ca aceşti copii să fie dezamăgiţi, întrucât nici un copil nu este separat de ceilalţi pentru a fi în centrul atenţiei.

În general există limite de vârstă care le sunt impuse celor ce vor să înfieze, şi anume, cam în jur de 35 sau 40 de ani, însă acestea se aplică adesea când este vorba de înfierea bebeluşilor, nefiind neapărat necesare în cazul copiilor mai mari. Societăţile de adopţiune declară că limitele de vârstă depind de speranţa de viaţă a viitorilor părinţi. Cu toate acestea, societăţile sunt conştiente că preţioasa experienţă vine odată cu vârsta.

Cu ani în urmă, înfierile puteau fi făcute numai de cuplurile căsătorite. Azi, persoane necăsătorite pot cere să înfieze anumiţi copii. De asemenea, lipsa unui loc de muncă şi un anumit handicap nu constituie neapărat motive pentru care cererea unor viitori părinţi să fie respinsă. Întrebarea fundamentală este: Ce îi poate oferi acest aranjament copilului?

Chiar şi atunci când acţiunea de înfiere a fost în cele din urmă încheiată, este posibil ca părinţii să fie supravegheaţi în permanenţă, pentru a se asigura că lucrurile merg bine.

De altă rasă?

Cu treizeci de ani în urmă, copiii de culoare din Marea Britanie erau înfiaţi cu mare greutate de familiile de culoare şi, ca urmare, mulţi dintre aceşti copii au fost înfiaţi de părinţi albi. Începând din 1989, în Marea Britanie, ca urmare a politicii de stat, copiii sunt încredinţaţi acelor părinţi adoptivi care provin din acelaşi mediu etnic. Se crede că, în acest mod, un copil se va identifica mai uşor cu rasa şi cultura sa. Însă această politică a dus la unele situaţii paradoxale.

Nu demult, ziarul The Sunday Times a anunţat că unii părinţi albi au fost „reclasaţi ca «negri»“ pentru a putea înfia un copil negru. Nu este ceva neobişnuit ca nişte părinţi albi să ţină un copil negru, adică să-i poarte de grijă doar o anumită perioadă de timp. Însă, dacă mai târziu li se refuză dreptul de a înfia definitiv acel copil, rezultatul nu poate fi decât o traumă emoţională atât pentru copil, cât şi pentru părinţi.

Un cuplu din Scoţia care a avut în îngrijire timp de şase ani doi copii indieni s-a confruntat recent cu o problemă tipică privind înfierea copiilor de altă rasă. Curtea a decis în favoarea înfierii pe baza faptului că părinţii „se vor strădui din toate puterile să-i facă pe copii conştienţi de identitatea lor [etnică] şi să-i crească în aşa fel, încât ei să înţeleagă care sunt originile şi tradiţiile lor etnice“, precizează The Times. În acest caz, părinţii adoptivi făcuseră deja acest lucru. Copiii au învăţat limba punjabi şi uneori au fost îmbrăcaţi în costumul lor naţional.

Mulţi vor fi de acord cu observaţia făcută de purtătoarea de cuvânt a serviciilor britanice de asistenţă socială, care a declarat că ar trebui să se dea voie ca mai mulţi copii de altă rasă să fie înfiaţi. „Trăim într-o societate multiculturală, a spus ea, şi creşterea copiilor şi înfierile trebuie să arate acest lucru.“

De dincolo de graniţă?

Înfierea copiilor proveniţi din alte ţări constituie un ‘comerţ înfloritor’, arată ziarul Independent. Deşi unele rapoarte indică faptul că s-ar putea ca o parte din acest trafic să nu fie legal, principala sursă pentru Marea Britanie este Europa Răsăriteană.

De exemplu, unii bebeluşi care s-au născut în urma violurilor din timpul destrămării fostei Iugoslavii au fost abandonaţi. Despre alţii se spune că ar fi fost avortaţi dacă nu ar fi intervenit un „agent care se ocupă cu traficul de bebeluşi“ şi care a promis că acel copil va fi înfiat dacă va fi ţinut până la termen. Însă guvernele ţărilor occidentale sunt îngrijorate în legătură cu sumele de bani plătite pentru a procura astfel de copii.

Un alt motiv de îngrijorare crescândă îl constituie presupusa falsificare a documentelor la naştere, autorii fiind medicii. Ziarul The European a dat publicităţii câteva declaraţii conform cărora unor mame din Ucraina li s-a spus că bebeluşii lor s-au născut morţi. S-a afirmat, de asemenea, că aceşti nou-născuţi au fost după aceea vânduţi. Altor mame li s-a spus, probabil, că au copii handicapaţi mintal. Supuse la astfel de presiuni, mamele necăjite sunt mai uşor de convins să semneze că renunţă legal la copiii lor pentru a fi înfiaţi. În plus, alţi copii poate că nu au ajuns niciodată la orfelinatele la care erau trimişi, ci au fost duşi în alte ţări.

În ţările în curs de dezvoltare ies la suprafaţă resentimentele. Aceste ţări pretind că bogatul Occident ar trebui să facă mai mult în ce priveşte acordarea de ajutor familiilor de aici pentru ca acestea să-şi poată creşte copiii în mediul lor, în loc să-i ia şi să-i înfieze într-o cultură străină.

Occidentul trebuie, de asemenea, să înţeleagă tradiţia veche de secole a familiilor extinse, care constituie temelia comunităţii în multe culturi. De obicei, un copil nu este lipsit de îngrijire atunci când trăieşte într-un grup tribal, nici chiar dacă părinţii lui mor. În afară de membrii apropiaţi ai familiei, cum ar fi bunicii, familia extinsă formată din mătuşi şi unchi îl va considera pe copil drept al ei, iar orice ofertă făcută de cineva din afară pentru a înfia copilul poate fi înţeleasă greşit şi poate fi considerată drept un amestec nedorita.

Nu este uşor să iei măsurile necesare în vederea unei înfieri şi, chiar şi atunci când aceasta a fost încheiată, pentru ca să fie o reuşită, trebuie depuse eforturi din greu. Dar, aşa cum vom vedea în continuare, există şi multe bucurii.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 5]

Mă va căuta vreodată fiul meu?

PĂRINŢII mei au divorţat când aveam 11 ani. Căutam cu disperare iubire. Când eram la liceu, am avut o legătură romantică cu cineva; a fost modul meu de a găsi afecţiunea. Apoi am aflat cu amărăciune că rămăsesem însărcinată. Situaţia era atât de ridicolă! Colegul meu şi cu mine eram atât de imaturi. Eu nu am folosit niciodată droguri, alcool sau tutun, dar sănătatea prietenului meu era grav afectată de pe vremea când obişnuia să ia LSD.

Am fost sfătuită să avortez, însă tatăl meu m-a convins să renunţ la această idee. Nu voiam să fiu însărcinată, dar nici nu doream să distrug o viaţă. Când fiul meu s-a născut în 1978, am hotărât să nu trec în certificatul de naştere numele tatălui său, ca să fiu sigură că tatăl nu va putea ajunge la băiat. De fapt, am fost de acord ca bebeluşul să fie înfiat după naştere; prin urmare, el mi-a fost luat imediat de serviciile de asistenţă socială pentru a i se acorda temporar îngrijire. Nici măcar nu îl văzusem. Însă după aceea m-am răzgândit. Mi-am luat copilul înapoi şi am încercat cu disperare să-l cresc singură. Dar nu am putut şi aproape că am ajuns la epuizare nervoasă.

Băiatul meu avea aproape şase luni când hotărârea pentru înfiere a fost aprobată şi a trebuit să-l dau. Îmi aduc aminte că am simţit ca şi cum cineva ar fi înfipt în inima mea un pumnal. Pe plan afectiv, în acel moment am murit. Numai după ce am primit îndrumare de specialitate timp de doi ani, am putut să leg cu alţii relaţii ziditoare. Nu puteam să-mi plâng fiul: el nu era mort. Însă nici nu mă puteam gândi la el; refuzam să mă las să mă gândesc. Era îngrozitor.

Ceea ce doare cel mai tare este să-i auzi pe ceilalţi spunând: „Dacă ţi-ai dat copilul să fie înfiat, înseamnă că nu-l iubeşti“. Însă nu aşa au stat lucrurile în cazul meu! L-am dat pentru că îl iubeam! Până în ultimul moment m-am tot întrebat: „Ce m-a apucat? Ce pot să fac?“ Nu era altă soluţie. Ştiam că, pur şi simplu, nu puteam să fac faţă şi că băieţelul meu ar fi suferit dacă aş fi încercat să-l ţin.

În Anglia, societatea acceptă azi familiile cu un singur părinte, dar nu aşa stăteau lucrurile şi pe vremea când am născut eu. Aş fi vrut să fi putut să-mi îngrijesc băiatul aşa cum trebuia. Îndrumarea de specialitate pe care am primit-o recent m-ar fi ajutat, cred eu, însă acum este prea târziu. Oare fiul meu mai trăieşte? Oare ce fel de băiat este acum, când a crescut? La vârsta de 18 ani, copiii înfiaţi au dreptul legal să-şi caute părinţii. Adesea mă întreb dacă fiul meu mă va căuta vreodată. — De la o colaboratoare.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

În cazul nostru a fost o reuşită

AVEAM doi băieţi adolescenţi şi eram o familie din Anglia, unită şi mulţumită. Niciodată nu ne-a trecut prin minte să avem o fiică, şi încă de altă rasă. Apoi Cathy a intrat în viaţa noastră. Cathy s-a născut la Londra, Anglia. Ea a fost crescută în religia romano-catolică, însă de mică a participat împreună cu mama ei la câteva întruniri ale Martorilor lui Iehova ţinute la Sala Regatului. Dar la vârsta de 10 ani a fost lăsată la un orfelinat.

Cu toate că aici situaţia era mult mai grea pentru ea, Cathy continua să vină singură la întrunirile de la Sala Regatului, unde am întâlnit-o noi. Cathy era o fetiţă gânditoare. Când am vizitat-o la orfelinat împreună cu soţia mea, am remarcat că peretele de lângă patul ei era plin de poze cu animale şi scene de la ţară, spre deosebire de posterele cu staruri de muzică pop atârnate pe perete de celelalte fete.

Mai târziu, Cathy a trebuit să se prezinte în faţa unei comisii de apreciere, care a întrebat-o dacă ar vrea să plece de la orfelinat şi să locuiască cu o familie. „Numai cu o familie de Martori ai lui Iehova!“, a răspuns ea. Când Cathy ne-a povestit despre comisie şi despre ce a spus ea, acest lucru ne-a pus pe gânduri. Noi aveam o cameră liberă. Puteam să ne asumăm această responsabilitate? Am discutat despre aceasta cu întreaga familie şi ne-am rugat în acest sens. Mai târziu am aflat că această procedură, şi anume faptul de a cere părerea unui copil, era o nouă încercare din partea serviciilor sociale, un experiment care pe vremea aceea era supus cercetărilor.

Cei de la serviciile sociale ne-au examinat situaţia, cerând referinţe despre noi de la poliţie şi de la medicul nostru. La scurt timp după aceea s-a încheiat un acord. Ni s-a spus că putem să o luăm pe Cathy pentru a vedea dacă lucrurile merg şi că, în cazul în care nu avea să ne placă de ea, puteam să o trimitem înapoi! Acest lucru ne-a îngrozit, şi am spus cu hotărâre că nu vom face aşa ceva niciodată. Cathy avea 13 ani când am adus-o legal la noi în casă.

Acea legătură unică a iubirii care ne uneşte pe toţi continuă să devină tot mai puternică. Cathy slujeşte în prezent ca pionieră (evanghelizator cu timp integral) într-o congregaţie de limbă franceză a Martorilor lui Iehova, în nordul Londrei. În anul în care a plecat de acasă ca să facă pionierat, ea ne-a scris următoarele rânduri care ne-au mişcat foarte mult: „Se spune că «nu poţi să-ţi alegi familia». Cu toate acestea, aş vrea să vă mulţumesc din inimă că voi m-aţi ales pe mine“.

Suntem atât de recunoscători că această fată a apărut în viaţa noastră! De când Cathy face parte din familia noastră, viaţa a devenit mai frumoasă. În cazul nostru a fost o reuşită! — De la un colaborator.

[Legenda fotografiei]

Cathy împreună cu familia ei adoptivă

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Mulţi copii strigă după afecţiune şi ocrotire părintească.