Întăriţi pentru a face faţă încercărilor viitoare
RELATATĂ DE EDWARD MICHALEC
Şeriful oraşului Wharton (Texas, S.U.A.) era furios. Arestându-mă pentru a patra oară, el a ţipat: „De ce nu te supui ordinelor?“
„Sunt perfect îndreptăţit să fac asta“, i-am replicat imediat. Aceasta l-a înfuriat şi mai tare şi a început să mă bată cu un baston de cauciuc. I s-au alăturat şi alţi poliţişti, care m-au bătut cu patul revolverelor.
ACEASTA s-a întâmplat cu aproape 60 de ani în urmă. Privind înapoi, pot vedea că Iehova Dumnezeu a folosit astfel de situaţii pentru a mă pregăti în vederea încercării de a fi unul dintre cei doi Martori ai lui Iehova din Bolivia, o ţară din America de Sud de mărimea Franţei. Experienţa mea vă va ajuta să vedeţi cum vă poate face Iehova tari când treceţi prin diverse încercări.
În 1936, în timp ce lucram la un atelier de reparaţii radio din Boling (Texas) am auzit o cuvântare radiodifuzată a lui Joseph F. Rutherford, pe atunci preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society. Cuvântarea sa vorbea despre binecuvântările pe care le va aduce Regatul lui Dumnezeu omenirii ascultătoare. Mi-a plăcut cu adevărat (Matei 6:9, 10; Apocalipsa 21:3, 4). Mai târziu am găsit în biblioteca noastră personală nişte cărţi scrise de Rutherford şi am început să le citesc.
Mama mea vitregă s-a alarmat din cauza interesului meu faţă de ceea ce ea numea „vechiturile alea de cărţi religioase“. Ea le-a ascuns şi m-a ameninţat că le va da foc. Când am scris Societăţii Watch Tower pentru abonamente la Turnul de veghere şi la Epoca de Aur, un nume anterior al revistei Treziţi-vă!, Societatea l-a rugat pe William Harper, din congregaţia din Wharton, recent formată, să mă viziteze. Peste puţin timp, mama mea vitregă, fratele meu mai mare, fratele meu vitreg mai mic şi cu mine studiam cu toţii Biblia cu fratele Harper. Nu peste mult timp, toţi ne-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă.
În 1938, Shield Toutjian, un reprezentant itinerant al Societăţii, ne-a vizitat în Boling şi a ţinut o cuvântare biblică în locuinţa noastră. Camera noastră de zi era arhiplină — chiar şi în uşile camerelor învecinate stăteau persoane. Fratele Toutjian a vorbit despre perseverenţa cu care le-a predicat profetul Ieremia oamenilor din zilele sale, în pofida opoziţiei lor (Ieremia 1:19; 6:10; 15:15, 20; 20:8). Prin astfel de cuvântări, Iehova ne întărea în vederea încercărilor cu care urma să ne confruntăm.
O decizie şi consecinţele ei
Curând mi-am dat seama că trebuia să iau o decizie. Mai înainte studiasem comerţul şi intenţionam să devin proeminent în lumea afacerilor. Aveam o firmă de vânzări şi reparaţii radio şi lucram pentru o companie telefonică, instalând linii telefonice. Dar acum am început să înţeleg că adevăratul succes în viaţă depindea de faptul de a-i plăcea Creatorului nostru, Iehova Dumnezeu. Aşadar, am închis atelierul şi mi-am pus la punct o rulotă. Pe data de 1 ianuarie 1939 m-am alăturat unui grup de pionieri, miniştri cu timp integral, care locuiau în apropiere de Three Rivers (districtul Karnes, Texas).
În septembrie 1939, în Europa a izbucnit al doilea război mondial. Adversarii au profitat de situaţie pentru a-i calomnia pe Martorii lui Iehova. Ei pretindeau că noi eram din coloana a cincea, adică spioni ai Puterilor Axei. Mulţi au crezut aceste acuzaţii false şi au început să ne facă necazuri. Pe la începutul anilor ’40 am fost închis de nouă sau zece ori, printre care şi întemniţarea menţionată la început, când şeriful şi subalternii săi mi-au dat o bătaie zdravănă. Am necesitat îngrijiri medicale după aceea.
De altfel, acelaşi şerif s-a oferit ulterior să-l scoată de sub urmărire penală pe un bărbat acuzat de practicare ilegală a jocurilor de noroc în schimbul unei favori: bărbatul, un petrolist voinic, să mă bată zdravăn. Ca atare, într-o zi, în timp ce ofeream reviste pe stradă, acesta m-a atacat cu un lanţ! Au apărut nişte reprezentanţi de-ai şerifului, dar, în loc să-l aresteze pe el, m-au închis pe mine. Mai târziu, atacatorul mi-a explicat motivul acestui atac nejustificat şi şi-a cerut scuze.
Lecţii învăţate din încercări
Faptul de a trece prin astfel de încercări mi-a întărit, de fapt, credinţa în Dumnezeu. De exemplu, nu-mi amintesc de durerea simţită în timpul bătăilor, dar îmi aduc aminte de calmul şi de pacea pe care le-am simţit după aceea (Faptele 5:40–42). Astfel, am învăţat să procedez aşa cum a îndemnat apostolul Pavel: „Ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare“ (Romani 5:3). Ulterior, când îmi aduceam aminte de bătăile primite, lucrul acesta mă făcea să fiu hotărât să nu permit niciodată, cu ajutorul lui Iehova, ca vreunul dintre agenţii lui Satan să mă reducă la tăcere.
Mai mult, am învăţat încă o lecţie valoroasă. Replica mea lipsită de tact, „Sunt perfect îndreptăţit să fac asta“, l-a provocat pe şerif. Mai târziu, el m-a înfruntat din nou, de această dată furios pentru că Martorii nu se implică în război (Isaia 2:4). Încercând să mă provoace, el a întrebat: „Dacă ai fi chemat să-ţi slujeşti ţara, te-ai duce?“
Învăţând lecţia cu privire la tact, am răspuns: „Dacă aş fi sigur că este voinţa lui Iehova, cu siguranţă aş merge“. Acest răspuns i-a potolit mânia, şi nu a mai urmat nimic altceva.
Instruire pentru activitatea vieţii mele
Un eveniment marcant din viaţa mea a fost frecventarea celei de-a treia clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower în 1944. Această şcoală oferă un curs de cinci luni de instruire pentru lucrarea misionară. Înainte de frecventarea acestei şcoli aveam oroare să vorbesc înaintea unui auditoriu. Dar faptul că a trebuit să ţin cu regularitate cuvântări înaintea a aproximativ o sută de cursanţi, adesea într-un teatru în aer liber, mi-a fost de un real ajutor. Instructorul nostru pentru vorbirea publică, Maxwell Friend, mă întrerupea şi striga: „Frate Michalec, nu te aud“. Am constatat deci că, în realitate, aveam o voce chiar puternică.
Îmi aduc aminte că, după ce Nathan H. Knorr, pe atunci preşedintele şcolii, m-a anunţat că repartiţia mea misionară era Bolivia, el m-a sfătuit: „Vei găsi mulţi oameni umili acolo. Fii iubitor, răbdător şi manifestă consideraţie faţă de ei“. Întrucât al doilea război mondial era încă în curs, a trebuit să aşteptăm câtva timp înainte de a pleca la repartiţiile noastre. În cele din urmă, la 25 octombrie 1945, Harold Morris, un coleg de clasă, şi cu mine am sosit pe aeroportul El Alto, chiar la periferia oraşului La Paz, capitala Boliviei. Aşa am devenit singurii doi Martori din a treia ţară ca mărime din America de Sud.
Un autobuz ne-a dus de la aeroport, aflat la o altitudine de 4 100 de metri deasupra nivelului mării, în oraşul La Paz, care se întinde în valea şi pe versanţii unui mare canion. Nu a fost uşor să mă adaptez unei altitudini ce depăşea cu mult 3 kilometri deasupra nivelului mării.
Începuturi mici, pline de tulburări
Am început imediat să-i vizităm pe oameni din casă în casă. Ei erau amabili şi răbdători cu noi în timp ce ne luptam cu limitata noastră spaniolă. Nu peste mult timp, fiecare dintre noi conducea săptămânal între 18 şi 20 de studii biblice la domiciliu. După şase luni, la 16 aprilie 1946, un grup mic şi fericit ni s-a asociat pentru celebrarea anuală a morţii lui Cristos. La scurt timp după aceea au sosit alţi patru absolvenţi ai Şcolii Galaad, inclusiv Elizabeth Hollins, care, mai târziu, a devenit soţia mea.
După puţin timp, fratele Morris şi cu mine am început să vizităm şi alte oraşe, inclusiv Cochabamba şi Oruro, pe atunci al doilea, respectiv al treilea oraş ca mărime din Bolivia. Când i-am raportat fratelui Knorr despre interesul pe care l-am găsit şi despre literatura biblică pe care am distribuit-o, el ne-a sugerat să vizităm aceste oraşe la aproximativ trei luni, pentru a-i ajuta pe cei care manifestau interes. Mulţi dintre aceşti oameni prietenoşi şi ospitalieri au devenit mai târziu Martori ai lui Iehova.
Întrucât al doilea război mondial se terminase doar cu un an în urmă, Bolivia trecea prin mari schimbări politice. Rivalităţile politice şi teama de reapariţia naziştilor în America de Sud au dus la demonstraţii stradale violente şi la asasinate. În vara anului 1946, preşedintele ţării a fost ucis, iar corpul lui a fost atârnat de stâlpul unui felinar în faţa palatului prezidenţial. Uneori, violenţa îi punea pe oameni chiar în imposibilitatea de a ieşi din casă.
Într-o zi, în timp ce traversa piaţa principală cu un autobuz, Elizabeth a văzut trei tineri spânzuraţi de stâlpi. Îngrozită, ea a scos un ţipăt uşor. O femeie din autobuz i-a spus: „Dacă nu vă place ce vedeţi, întoarceţi-vă capul“. Astfel de episoade ne-au imprimat necesitatea de a ne baza complet pe Iehova.
Însă, în mijlocul tulburărilor, adevărul biblic prindea rădăcini în inimile umile. În septembrie 1946, în La Paz s-a înfiinţat un birou de filială, iar eu am fost numit supraveghetor de filială. Un apartament închiriat în care se afla biroul servea totodată drept cămin de misionari. După câteva luni, când a fost formată prima congregaţie din Bolivia, acelaşi apartament ne-a slujit şi ca loc de întrunire.
În 1946 am început să ţinem şi cuvântări publice. Pentru această primă cuvântare s-a obţinut sala Bibliotecii Municipale din centrul capitalei La Paz. Un iugoslav prietenos care studia cu noi a dat un anunţ în ziarul local cu privire la cuvântare. Sala a fost foarte plină. Întrucât aveam încă probleme cu spaniola, aveam mari emoţii. Dar, cu ajutorul lui Iehova, întrunirea a fost reuşită. Ca atare, aceasta a fost prima dintr-o serie de patru cuvântări pe care le-am ţinut în acea sală.
În 1947 am mai primit încă şase misionari Galaad, iar în 1948 alţi patru. Locuinţele pe care am reuşit să le închiriem nu erau prea confortabile. Pe lângă faptul că trebuia să ne respectăm încărcatul nostru program misionar, noi, primii misionari, a trebuit să ne găsim în cele din urmă un loc de muncă cu jumătate de normă pentru a face rost de bani ca să ne înlocuim hainele uzate. Faptul de a ne deplasa de la un oraş la altul constituia şi el o încercare. Adesea, traversam trecători montane friguroase în remorca unui camion. Dar Iehova a continuat să ne ofere o încurajare întăritoare prin intermediul organizaţiei sale.
În martie 1949, fratele Knorr şi secretarul său, Milton Henschel, au venit din New York şi au vizitat cele trei cămine misionare ale noastre din La Paz, Cochabamba şi Oruro. Ce încurajator a fost să auzim despre marea creştere din multe ţări, despre noua casă Betel şi despre tipografia construită la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn! Fratele Knorr ne-a sugerat să ne stabilim locuinţa şi Sala Regatului într-o zonă mai centrală din La Paz. El ne-a mai spus că încă mai trebuia să fie trimişi misionari.
Mai târziu, pe parcursul anului 1949, am ţinut prima noastră adunare de circumscripţie în oraşul Oruro. A fost încurajator pentru mulţi dintre noii noştri fraţi şi surori de credinţă să se întâlnească pentru prima dată unii cu alţii. Pe atunci, Bolivia atinsese un record de 48 de proclamatori ai Regatului şi avea trei congregaţii.
Însoţitoarea mea fidelă
Ca urmare a anilor de serviciu misionar petrecuţi împreună, Elizabeth şi cu mine am ajuns să ne cunoaştem unul pe altul şi să ne iubim. În cele din urmă, în 1953 ne-am căsătorit. Ea începuse ministerul de pionier în ianuarie 1939, la fel ca mine. Acei primi ani de pionierat au fost grei şi pentru ea. Datorită activităţii ei curajoase de predicare, şi ea a fost arestată, fiind escortată pe străzi asemenea unei criminale notorii.
Elizabeth recunoaşte că i-a fost teamă când a participat la marşurile de informare, purtând pancarte cu inscripţia: „Religia este o cursă şi o escrocherie“. Dar ea a făcut ceea ce organizaţia lui Iehova ne-a instruit să facem la data aceea. Aşa cum a spus ea, a făcut lucrul acesta pentru Iehova. Acele experienţe au întărit-o pentru încercările pe care le-a suportat în acei primi ani în Bolivia.
Diverse repartiţii
Primii doi ani de după căsătoria noastră i-am petrecut în mare parte în lucrarea itinerantă. Am vizitat nu numai cele patru congregaţii din Bolivia, ci şi toate grupurile izolate formate din persoane interesate, precum şi toate oraşele cu o populaţie de peste 4 000 de locuitori. Scopul nostru era să identificăm şi să cultivăm orice interes faţă de adevărul Bibliei printre oamenii din acele locuri. A fost îmbucurător să vedem că pe la mijlocul anilor ’60 existau congregaţii aproape în toate orăşelele pe care le vizitaserăm cu aproximativ zece ani în urmă.
Între timp m-am confruntat cu probleme de sănătate care s-au agravat din cauza altitudinii mari la care se afla oraşul La Paz. Astfel, în 1957, un alt frate a preluat responsabilitatea supravegherii filialei, iar Elizabeth şi cu mine am fost repartizaţi la căminul de misionari din Cochabamba, un oraş aşezat într-o vale, la o altitudine mai mică. La prima noastră întrunire au fost prezenţi câţiva misionari, dar nici măcar un singur băştinaş bolivian. În 1972, după 15 ani, când am plecat din Cochabamba existau două congregaţii. Acum există 35 de congregaţii în valea Cochabamba, cu peste 2 600 de proclamatori ai Regatului!
În 1972 am fost trimişi la Santa Cruz, în câmpiile tropicale. Şi acum locuim aici într-un apartament cu două camere aflat deasupra unei Săli a Regatului. La sosirea noastră, Santa Cruz avea, de asemenea, două congregaţii, dar acum există peste 45, cu peste 3 600 de vestitori care participă în ministerul creştin.
Ce încântaţi suntem că am rămas în repartiţia noastră misionară în aceşti peste 50 de ani, putând vedea strângerea a circa 12 300 de membri ai poporului lui Iehova în această ţară! Suntem într-adevăr încântaţi să fim în slujba acestor fraţi dragi.
O viaţă fericită în slujba altora
Înainte de a pleca pentru repartiţia mea misionară, consilierul juridic al Societăţii Watch Tower, Hayden C. Covington, un concetăţean din Texas, a spus: „Ed, în Texas am avut mult spaţiu pentru a ne mişca. Dar într-un cămin de misionari vei fi înghesuit de alţii. Va trebui să faci schimbări“. Avea dreptate. Faptul de a trăi foarte aproape de alţii este o piatră de încercare, dar numai una dintre multele cu care se confruntă un misionar creştin.
Aşadar, dacă vă gândiţi să plecaţi de acasă pentru a-i sluji lui Iehova într-o altă zonă, amintiţi-vă că viaţa de discipol veritabil al lui Cristos înseamnă a le sluji altora (Matei 20:28). De aceea, un misionar trebuie să se pregătească la nivel mintal să accepte o viaţă de sacrificiu de sine. Unii îşi imaginează, poate, că vor dobândi faimă. Probabil că da — când îşi vor lua rămas bun de la prietenii şi rudele de acasă. Dar acestea dispar când sosesc în orăşelul sau în cartierul sărăcăcios care va fi repartiţia lor. Ce vă sfătuiesc eu?
Când vă confruntaţi cu dificultăţi, de pildă cu probleme de sănătate, cu sentimentul de izolare de familie sau, poate, cu dificultăţi în privinţa bunelor relaţii cu fraţii voştri creştini care au aceeaşi repartiţie, acceptaţi toate acestea ca parte a instruirii voastre. Dacă veţi face aşa, cu timpul veţi fi răsplătiţi, aşa cum a scris apostolul Petru: „După ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi [Dumnezeul oricărei bunătăţi nemeritate, NW] vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi“. — 1 Petru 5:10.
Edward Michalec a decedat la 7 iulie 1996, în timp ce se pregătea acest articol în vederea publicării.
[Legenda fotografiei de la pagina 19]
În Bolivia în 1947
[Legenda fotografiei de la paginile 20, 21]
Cursurile de vorbire publică erau ţinute adesea în aer liber, aşa cum se vede în această fotografie a amfiteatrului de la Galaad, făcută ulterior.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Cu soţia mea