Muzica, drogurile şi băutura erau viaţa mea

SUNT un american indigen. Tata, care a murit acum patru ani, era indian chippewa, din Sugar Island, Michigan, S.U.A. Mama, originară din Ontario, Canada, este o indiancă aparţinând populaţiilor ottawa şi ojibwa. Pe linia de descendenţă a tatălui, eu sunt un membru al tribului de indieni chippewa din Sault Sainte Marie. Din cauza influenţei pe care au avut-o misiunile catolice şi pensioanele, noi am fost crescuţi în religia catolică, ceea ce însemna să asistăm în fiecare duminică la Liturghie.

Copilăria mea în rezervaţia pentru indieni a fost simplă şi fericită. Privite cu ochi de copil, verile erau lungi, treceau încet şi erau liniştite. Trăiam într-o zonă izolată: nu aveam apă curentă şi nici toaletă în casă; făceam baie în lac sau într-un ciubăr. Ne jucam afară, sub cerul liber. Caii, vacile şi alte animale din gospodărie erau jucăriile noastre. Pe atunci îmi doream ca toată lumea să rămână aşa pentru totdeauna.

Dificultăţile maturizării

Când am crescut mai mare şi am mers la o şcoală de stat, am început să vizitez rezervaţia din ce în ce mai rar. Şcoala, sportul şi muzica au început să-mi ocupe cea mai mare parte a timpului. Ca adolescent al anilor ’60, am fost modelat de spiritul acelor vremuri. Când am împlinit 13 ani, drogurile şi alcoolul făceau parte integrantă din viaţa mea. Era la modă acel spirit de răzvrătire împotriva societăţii şi uram tot ceea ce promova acest sistem. Nu puteam înţelege de ce oamenii se comportă inuman unii cu alţii.

Cam în această perioadă am avut prima mea chitară. Familia noastră îndrăgea mult muzica. Tata cânta la pian şi dansa step, iar fraţii lui aveau şi ei înclinaţii muzicale. Astfel că, atunci când tata şi unchii mei se întâlneau, dansam gigă şi cadril până la orele dimineţii. Îmi plăcea foarte mult. În scurt timp am învăţat să cânt la chitară şi am intrat într-o formaţie de rock-and-roll. La şcoală organizam seri dansante şi alte activităţi. Am ajuns astfel să merg prin baruri şi cluburi de noapte, ceea ce, după cum era de aşteptat, însemna mai mult alcool şi mai multe droguri. Consumam în mod obişnuit marijuana şi metamfetamină (speed).

Serviciul militar în Vietnam

La 19 ani m-am căsătorit şi urma să devin tată. La această vârstă am fost recrutat în Marina Statelor Unite. Toate acestea însemnau prea mult stres pentru mine. În loc să depăşesc această situaţie, mă îmbătam criţă şi mă aflam sub influenţa drogurilor zi şi noapte.

Am fost trimis la baza „Marine Corps Recruit Depot“ din San Diego, California, iar mai târziu am fost promovat şi transferat la baza militară Camp Pendleton, California, pentru a fi instruit ca infanterist. Am fost instruit ca operator radio, precum şi în domeniul comunicaţiilor militare pe câmpul de luptă. Acestea se petreceau pe la sfârşitul anului 1969. Acum avea să vină adevărata încercare: serviciul militar în Vietnam. Astfel, la vârsta de 19 ani, la numai câteva luni după terminarea liceului, m-am trezit în praful roşu din Vietnam. La fel ca mulţi americani indigeni, şi eu mă aflam în serviciul militar din patriotism, chiar dacă societatea ne trata în mod nedrept, deoarece aparţineam unei minorităţi.

La început am fost trimis la baza „1st Marine Air Wing“, care se afla chiar în afara oraşului Da Nang. Circa 50 de bărbaţi — în realitate, băieţi — răspundeau de întreţinerea reţelei de comunicaţii pentru baza militară. Noi răspundeam de zona care se întindea de la DMZ-ul (zona demilitarizată) dintre Vietnamul de Nord şi Vietnamul de Sud până la aproximativ 80 de kilometri spre sud de Da Nang.

În Da Nang veneau o mulţime de refugiaţi, iar peste tot răsăreau bidonviluri. Erau şi multe orfelinate. M-au impresionat extraordinar de mult copilaşii pe care i-am văzut, mulţi dintre ei fiind mutilaţi. Mi se părea ciudat faptul că aproape toţi erau fie fete, fie băieţi mici. Nu peste mult timp aveam să aflu de ce. Băieţii de 11 ani şi mai mari de 11 ani luptau în război. Mai târziu am întâlnit un tânăr soldat vietnamez şi l-am întrebat câţi ani are. „Paisprezece“, mi-a răspuns. El se afla pe câmpul de luptă deja de trei ani! Eram uluit. Băiatul m-a făcut să mă gândesc la fratele meu de 14 ani, numai că fratele meu nu era preocupat să ucidă, ci pe el îl interesa liga de base-ball „Little League“.

În timpul serviciului meu militar din cadrul marinei, am început să-mi pun întrebări la care voiam să găsesc răspunsuri. Într-o seară am mers la biserica din baza noastră. Preotul militar catolic a ţinut o predică despre Isus, despre pace şi despre iubire! Îmi venea să urlu. Predica lui era exact opusul a tot ceea ce se întâmpla aici. După ceremonie l-am întrebat cum ar putea să explice faptul de a fi creştin şi în acelaşi timp de a lupta în acest război. Care a fost răspunsul lui? „Ei bine, soldat, aşa luptăm noi pentru Domnul.“ Am ieşit afară şi mi-am spus că nu mai vreau să am nici o legătură cu biserica.

Când misiunea mea s-a încheiat, ştiam că fusesem norocos fiindcă rămăsesem în viaţă; însă pe plan psihic şi moral am suferit mult. Întrucât am văzut, am auzit şi am mirosit în fiecare zi războiul şi moartea, inima şi mintea mea tinere au fost puternic afectate. Chiar dacă toate acestea s-au întâmplat cu peste 25 de ani în urmă, ele sunt atât de vii în mintea mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Eforturi pentru a mă adapta la viaţa civilă

Când m-am întors acasă am început să mă concentrez asupra carierei mele muzicale. Viaţa mea era mizerabilă: eram căsătorit, aveam un copil şi consumam încă mari cantităţi de droguri şi de alcool. Relaţiile cu soţia mea erau tensionate şi, ca urmare, am divorţat. Aceasta a fost, probabil, cea mai deprimantă perioadă din viaţa mea. Am început să mă izolez şi am găsit alinare sub cerul liber, pescuind păstrăvi în zone izolate din Minnesota şi Upper Michigan.

În 1974 m-am mutat la Nashville, Tennessee, cu scopul de a face progrese în cariera mea muzicală ca chitarist şi cântăreţ. Am cântat în multe cluburi de noapte, sperând întotdeauna să intru în curentul muzical la modă. Însă acest lucru era foarte greu; erau atât de mulţi chitarişti talentaţi care încercau cu toţii să ajungă în top.

Însă, exact când lucrurile începuseră să meargă bine şi întrezăream posibilitatea unui succes pe plan profesional, s-a întâmplat ceva care m-a şocat.

Un stil de viaţă periculos

Am vizitat o veche cunoştinţă cu care făcusem afaceri cu droguri. El m-a întâmpinat la uşă cu o puşcă de vânătoare de calibru 12. Avea o parte din corp în ghips, iar gura îi era fixată strâns cu sârmă din cauză că avea maxilarul rupt. Vorbind printre dinţi, el mi-a spus ce se întâmplase. Nu ştiusem că el avusese legături cu un cartel al drogurilor din Nashville, iar o cantitate mare de cocaină dispăruse. Baronii drogurilor l-au acuzat pe el. Aceştia au trimis nişte bătăuşi ca să-l bată. I-au spus să aducă înapoi cocaina sau să plătească 20 000 $, preţul la negru. Nu numai viaţa lui era ameninţată, ci şi soţia şi copilul său se aflau în pericol. El mi-a spus că nu mă aflam în siguranţă dacă eram văzut împreună cu el şi că ar fi mai bine să plec. Am înţeles ce voia să spună şi am plecat.

Acest incident m-a făcut să mă tem un pic pentru viaţa mea. Fără să-mi fi dat seama, ajunsesem să fac parte dintr-o lume violentă. Majoritatea celor care făceau parte din cercul meu de prieteni şi care se ocupau de muzică şi de droguri purtau la ei un pistol. Ca să mă apăr, era cât pe ce să-mi cumpăr un revolver de calibru 0,38. Mi-am dat seama că, cu cât pătrundeam mai mult în industria muzicii la modă, cu atât trebuia să plătesc un preţ mai mare. Prin urmare, m-am hotărât să părăsesc oraşul Nashville şi îmi făceam planuri să merg în Brazilia şi să studiez muzica latino-americană.

Multe întrebări, puţine răspunsuri

Cu toate că religia m-a dezamăgit, aveam o puternică dorinţă de a mă închina lui Dumnezeu. Şi aveam încă întrebări fără răspuns. Prin urmare, am început să caut adevărul. Am asistat la programele mai multor grupări religioase care nu aparţineau unui cult anume, însă nici acestea nu m-au satisfăcut. Îmi aduc aminte că am fost la o biserică din Minnesota. Pastorul a scurtat predica deoarece echipa de fotbal Minnesota Vikings avea meci în ziua respectivă. El ne-a îndemnat pe toţi să mergem acasă şi să ne rugăm pentru victoria vikingilor! M-am ridicat şi am ieşit afară. Gândirea superficială care îl asociază pe Dumnezeu cu nişte activităţi sportive lipsite de importanţă mă deranjează şi azi.

În timp ce lucram în Duluth, Minnesota, un prieten mi-a lăsat în apartament o revistă Turnul de veghere. Am citit analiza făcută capitolului 24 din Evanghelia lui Matei şi totul mi se părea adevărat. Aceasta m-a făcut să mă întreb: „Cine sunt aceşti Martori ai lui Iehova? Cine este Iehova?“. Nu am primit răspuns decât în 1975. Acelaşi prieten mi-a lăsat cartea Adevărul care conduce la viaţă eternăa şi o Biblie.

În acea noapte am citit toată cartea. După ce am terminat primul capitol, ştiam că găsisem adevărul. Era ca şi cum un văl mi se ridicase de pe minte. Am terminat cartea, iar a doua zi m-am dus la nişte vecini Martori de peste drum, cerându-le să studieze Biblia cu mine.

Am renunţat la planurile mele de a merge în Brazilia şi am început să asist la întrunirile care se ţineau la Sala Regatului. Cu ajutorul lui Iehova, m-am lăsat imediat de droguri şi de băutură, eliberându-mă după 12 ani de dependenţă. După câteva luni participam la ministerul din casă în casă.

Cu toate acestea, aveam de înfruntat o problemă. Niciodată nu avusesem un loc de muncă stabil şi îmi era groază numai când mă gândeam la faptul de a fi legat de un program. Acum trebuia să devin o persoană care îşi asumă responsabilităţi, întrucât Debi, soţia mea, intrase din nou în viaţa mea. Înainte mă întâlneam cu ea; însă ea a mers la colegiu ca să devină profesoară, iar eu urma să devin muzician. Acum şi ea a acceptat adevărul biblic, şi ne-am simţit atraşi din nou unul de altul. Ne-am căsătorit şi, după aceea, în 1976, ne-am botezat ca Martori în oraşul Sault Sainte Marie, Ontario, Canada. Cu trecerea timpului am avut patru copii: trei băieţi şi o fată.

Pentru a mă îngriji de necesităţile familiei mele, mi-am deschis un magazin de muzică şi am dat lecţii de improvizaţii la chitară şi în jazz. De asemenea, conduceam şi un mic studio de înregistrări şi, din când în când, cântam în barurile unde se servea masa de seară. Apoi, în mod surprinzător, s-au ivit ocaziile de a intra în topul muzicii profesioniste internaţionale. De trei ori mi s-au făcut propuneri ca să interpretez fondul muzical pentru artişti celebri care făceau înregistrări. Mi s-a oferit şi marea mea şansă — de fapt, a treia în decurs de doi ani. Mi s-a acordat prilejul să merg la Los Angeles, California, ca să cânt alături de o binecunoscută formaţie de jazz. Însă ştiam că aceasta ar însemna să mă întorc la acele călătorii, concerte şi ore de înregistrări nesfârşite. Timp de cinci secunde m-am gândit la oferta primită, după care am spus cu respect: „Nu, mulţumesc“. Doar amintindu-mi de viaţa mea din trecut, cu droguri, alcool şi ameninţarea bătăuşilor, mi-am dat seama că pur şi simplu nu merita. Noua mea viaţă de creştin, alături de soţia şi de copiii mei, era pentru mine mult mai importantă.

Câţiva ani am lucrat ca inginer de sunet pentru programele educative şi documentare prezentate de televiziunea PBS (Public Broadcasting Service). În prezent, coordonez pentru o universitate din nordul Arizonei transmisiunile video către Rezervaţia Hopi.

Din nou în mijlocul poporului meu

Au trecut 20 de ani de când m-am dedicat lui Iehova Dumnezeu. De asemenea, am avut 20 de ani de căsnicie fericită. Debi, Dylan, fiul nostru în vârstă de 19 ani, şi Leslie, fiica noastră în vârstă de 16 ani, sunt cu toţii în serviciul cu timp integral. De fapt, Dylan slujeşte în prezent la fermele şi complexul tipografic al Societăţii Watchtower de la Wallkill, New York. Cei doi băieţi mai mici, Casey, în vârstă de 12 ani, şi Marshall, în vârstă de 14 ani, s-au dedicat lui Iehova şi s-au botezat de curând.

Acum trei ani am acceptat invitaţia de a ne muta acolo unde era nevoia mai mare de predicatori creştini şi am venit la Keams Canyon, Arizona, ca să slujim în mijlocul indienilor navajo şi hopi. Eu sunt bătrân în această congregaţie. Este plăcut să trăiesc din nou în mijlocul americanilor indigeni. Datorită diferenţei dintre cultura şi condiţiile de trai de aici şi cele dintr-o suburbie tipic americană, am înţeles ce înseamnă să fii misionar. Am lăsat o casă mare, confortabilă ca să venim să locuim toţi şase într-o casă demontabilă mult mai mică. Viaţa aici este mai aspră. Multe locuinţe nu au canalizare; există doar WC-uri în afara locuinţei. Pe timp de iarnă, unele familii străbat kilometri întregi doar ca să facă rost de lemne şi cărbuni. Apa este trasă din puţuri colective. Multe drumuri sunt pline de praf şi nu sunt indicate pe o hartă. Când eram copil şi trăiam în rezervaţie, toate aceste lucruri mi se păreau uşoare. Acum, eu şi familia mea ştim câtă muncă şi câtă energie se cer doar pentru a efectua activităţile necesare vieţii de zi cu zi.

Chiar dacă indienii au propria lor jurisdicţie asupra rezervaţiei, ei se confruntă cu aceleaşi probleme care chinuie toate guvernele: conflicte interne, favoritisme, lipsa fondurilor, delapidări şi chiar grave încălcări ale legii de către conducătorii şi înalţii lor funcţionari. Indienii se confruntă cu flagelul alcoolismului, al consumului de droguri, al şomajului, al abuzurilor în familie şi al problemelor din căsnicie şi familie. Unii continuă să dea vina pe omul alb pentru situaţia în care se află în prezent, însă omul alb este victima aceloraşi flageluri. Cu toate acestea, în pofida presiunilor din partea familiei, a prietenilor şi a celor din acelaşi trib, mulţi americani indigeni reacţionează pozitiv la lucrarea de instruire biblică pe care o efectuează Martorii lui Iehova. Ei consideră că prietenia cu Dumnezeu merită efortul, indiferent de preţ. Mulţi străbat mai mult de 120 de kilometri, numai dus, ca să asiste la întrunirile creştine. Suntem fericiţi să le împărtăşim vestea bună a Regatului lui Dumnezeu indienilor navajo şi hopi.

Aştept cu nerăbdare ziua în care guvernul lui Iehova îi va ‘distruge pe cei care distrug pământul’, iar toţi oamenii ascultători vor trăi împreună în pace şi armonie asemenea unei familii unite. Atunci viaţa va fi aşa cum îmi doream să fie când eram un băieţel chippewa din Canada (Apocalipsa 11:18; 21:1–4). — Relatată de Burton McKerchie.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Căutam răspunsuri la întrebările mele despre Dumnezeu.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Sus: Familia mea şi, în stânga, un prieten navajo

Jos: Casa noastră demontabilă aflată lângă Sala Regatului