Hrană pentru toţi — Doar un vis?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA
„FIECARE bărbat, femeie şi copil are dreptul de a nu suferi de foame şi subnutriţie“, s-a declarat la Conferinţa Mondială pentru Alimentaţie, sponsorizată de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), ţinută în 1974. Atunci s-a lansat apelul pentru efectuarea unei campanii mondiale în scopul lichidării foametei „în decurs de un deceniu“.
Cu toate acestea, când reprezentanţii a 173 de naţiuni s-au reunit la sfârşitul anului trecut cu ocazia unei Conferinţe Mondiale pentru Alimentaţie ţinută timp de cinci zile la sediul FAO de la Roma, ei au pus următoarea întrebare: „Ce nu a mers bine?“ Faptul de a asigura hrană pentru toţi a eşuat atunci, dar acum, după mai bine de două decenii, situaţia este şi mai rea.
Chestiunile majore legate de hrană, populaţie şi sărăcie sunt urgente. Aşa cum se consemnează într-un document întocmit la acea conferinţă, atât timp cât aceste probleme nu vor fi rezolvate, „stabilitatea socială a multor ţări şi regiuni poate fi grav periclitată şi poate pune în pericol chiar şi pacea mondială“. Unul dintre observatori a fost mai explicit: „Vom asista la distrugerea civilizaţiei şi a culturilor naţionale“.
Potrivit părerii lui Jacques Diouf, director general al FAO, „în prezent, peste 800 de milioane de persoane nu beneficiază într-un mod corespunzător de hrană; dintre acestea, 200 de milioane sunt copii“. Se estimează că, până în anul 2025, populaţia actuală a lumii va creşte de la 5,8 miliarde la 8,3 miliarde, cea mai mare creştere înregistrându-se în ţările dezvoltate. Diouf deplânge situaţia în felul următor: „Numărul total de bărbaţi, femei şi copii deposedaţi de dreptul inalienabil la viaţă şi demnitate este inadmisibil de ridicat. Strigătele de foame sunt însoţite de suferinţa în tăcere a solului degradat, a pădurilor golaşe şi a zonelor de pescuit tot mai pustiite“.
Care sunt remediile propuse? Diouf este de părere că soluţia constă într-o „acţiune curajoasă“, care să furnizeze „siguranţa alimentară“ pentru ţările care duc lipsă de alimente, precum şi metodele, investiţiile şi tehnologiile care să le dea posibilitatea să-şi asigure singure alimentele necesare.
„Siguranţa alimentară“ — De ce este atât de greu de realizat?
Potrivit unui document întocmit la conferinţă, „siguranţa alimentară există atunci când, în orice moment, toţi oamenii dispun pe plan fizic şi economic de suficiente alimente corespunzătoare şi hrănitoare, astfel încât să-şi poată satisface necesităţile şi preferinţele alimentare pentru o viaţă activă şi sănătoasă“.
Modul în care poate fi pusă în pericol siguranţa alimentară a fost bine ilustrat de criza refugiaţilor din Zair. În timp ce un milion de refugiaţi rwandezi mureau de foame, agenţiile Naţiunilor Unite dispuneau de stocuri de alimente care să le satisfacă necesităţile. Însă transportul şi distribuirea alimentelor necesitau tot felul de autorizaţii de natură politică şi cooperarea autorităţilor locale sau a conducerii militare, dacă aceasta controla lagărele de refugiaţi. Starea de urgenţă din Zair arată încă o dată cât de greu este pentru comunitatea internaţională să-i hrănească pe cei înfometaţi, chiar şi atunci când există alimentele necesare. Un observator a făcut remarca: „Înainte de a se putea face ceva, trebuie să fie consultate şi să-şi dea acordul o mulţime de organizaţii şi de foruri“.
După cum se arăta într-un document al Departamentului Agriculturii al S.U.A., siguranţa alimentară poate fi grav subminată de o serie de cauze majore. Pe lângă dezastrele naturale, printre aceste cauze se numără şi războiul, conflictele civile, politicile naţionale necorespunzătoare, cercetările şi tehnologiile neadecvate, degradarea mediului, sărăcia, creşterea demografică, inegalitatea dintre sexe şi sănătatea precară.
S-au realizat totuşi unele lucruri. Începând cu anii ’70, în ţările în curs de dezvoltare media rezervelor de energie alimentară, un indicator al consumului alimentar, a crescut de la 2 140 la 2 520 de calorii/zi/persoană. FAO însă este de părere că, având în vedere creşterea demografică de câteva miliarde de persoane până în anul 2030, „simplul fapt de a menţine la nivelul actual cantitatea de alimente disponibilă va necesita o creştere rapidă şi substanţială a producţiei, care să sporească rezervele existente cu peste 75 la sută, fără ca prin aceasta să se distrugă resursele naturale de care depindem cu toţii“. Sarcina furnizării de alimente pentru populaţia muritoare de foame este deci cât se poate de sumbră.
‘E nevoie de fapte, nu de mai multe conferinţe’
S-au lansat numeroase critici la adresa procedurilor Conferinţei Mondiale pentru Alimentaţie şi a promisiunilor de viitor făcute de aceasta. Un reprezentant al Americii Latine a susţinut că „modestia“ angajamentului de a reduce numărul populaţiei subnutrite la numai jumătate din cel actual este „ruşinoasă“. Opiniile a cincisprezece ţări diferă de propunerile aprobate în cadrul conferinţei. Chiar şi pentru formularea unei simple declaraţii şi a unui plan de acţiune — se arată în ziarul italian La Repubblica — „au fost necesari doi ani de confruntări şi de negocieri. Fiecare cuvânt, fiecare virgulă au fost bine cântărite, pentru ca rănile deschise . . . să nu înceapă să sângereze din nou“.
Mulţi dintre cei care au contribuit la pregătirea documentelor conferinţei nu au fost satisfăcuţi de rezultate. „Suntem foarte sceptici în privinţa posibilităţii de a vedea concretizate frumoasele proiecte anunţate“, a spus cineva. Un subiect controversat a fost dacă accesul la mâncare ar trebui considerat un „drept recunoscut pe plan internaţional“, şi aceasta deoarece un „drept“ poate fi apărat într-un tribunal. Un canadian a afirmat următoarele: „Statele bogate s-au temut că vor fi obligate să acorde ajutor. Acesta este motivul pentru care au susţinut cu tărie că textul Declaraţiei nu era potrivit“.
Din cauza discuţiilor interminabile care au loc la conferinţele sponsorizate de ONU, ministrul unui guvern european a spus: „Fiindcă am rezolvat atât de multe lucruri la conferinţa de la Cairo [despre populaţie şi dezvoltare, ţinută în anul 1994], la toate conferinţele care au urmat ne-am trezit că am ajuns să vorbim din nou despre aceleaşi lucruri“. Iată sugestiile făcute de ea: „Preocuparea prioritară de pe toate ordinele de zi trebuie să fie implementarea unor planuri de acţiune care să vizeze binele semenilor noştri, nu mai multe conferinţe“.
Observatorii au mai reliefat faptul că până şi cei prezenţi la conferinţă au reprezentat o cheltuială considerabilă pentru unele naţiuni care abia îşi pot permite aşa ceva. O ţară africană mică a trimis 14 delegaţi, plus 2 miniştri, iar toţi aceştia au stat la Roma mai mult de două săptămâni. În ziarul italian Corriere della Sera se arăta că soţia unui preşedinte african, în a cărui ţară venitul mediu anual nu depăşeşte 3 300 de dolari de persoană, a făcut cumpărături în valoare de 23 000 de dolari în cel mai modern centru comercial al Romei.
Avem vreun motiv să credem că Planul de Acţiuni adoptat în cadrul conferinţei va avea succes? Un jurnalist răspunde: „Tot ceea ce putem spera acum este că guvernele îl vor lua în serios şi vor întreprinde paşii necesari pentru ca recomandările făcute să fie duse la îndeplinire. Vor face ei oare lucrul acesta? . . . Istoria nu ne dă prea multe motive să fim optimişti“. Acelaşi comentator a subliniat faptul trist că, în pofida acordului încheiat la Conferinţa Mondială ţinută în 1992 la Rio de Janeiro privind mărirea contribuţiilor pentru dezvoltarea cu 0,7 la sută din produsul naţional brut, „numai o mână de ţări au realizat acest obiectiv neimpus“.
Cine îi va hrăni pe flămânzi?
Istoria a demonstrat din plin că, în ciuda tuturor bunelor intenţii ale omenirii, „nu-i aparţine omului pământesc calea sa. Nu-i aparţine omului care umblă nici măcar să-şi dirijeze pasul“ (Ieremia 10:23, NW). Este deci puţin probabil că omenirea va reuşi vreodată, de una singură, să le furnizeze hrană tuturor. Lăcomia, proasta administrare şi egoismul au adus omenirea în pragul prăpastiei. Diouf, directorul general al FAO, declara următoarele: „În final am ajuns la concluzia că este necesară o transformare a inimii, a minţii şi a voinţei oamenilor“.
Aşa ceva numai Regatul lui Dumnezeu poate realiza. De fapt, cu secole în urmă, Iehova a profeţit următoarele referitoare la poporul său: „Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“. — Ieremia 31:33.
Când Iehova Dumnezeu a pregătit iniţial grădina care urma să devină locuinţa omenirii, el i-a oferit omului ca hrană „orice plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă“ (Geneza 1:29). Această hrană exista din abundenţă şi era nutritivă şi accesibilă. Era exact ceea ce satisfăcea necesităţile alimentare ale întregii omeniri.
Scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat (Isaia 55:10, 11). Cu mult timp în urmă, el ne-a dat asigurarea că el este singurul care, prin intermediul Regatului condus de Cristos, va satisface toate necesităţile omenirii, furnizând hrană pentru toţi, punând capăt sărăciei, ţinând sub control dezastrele naturale şi eliminând conflictele (Psalmul 46:8, 9; Isaia 11:9; compară cu Marcu 4:37–41; 6:37–44). Atunci ‘Pământul îşi va da roadele; Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne va binecuvânta’. „Va fi belşug de grâne în ţară până pe vârful munţilor.“ — Psalmii 67:6; 72:16.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 12]
Dorothea Lange, FSA Collection, Library of Congress