De la cititorii noştri

Îngrijirea celor dragi — Să depăşim dificultatea Această excelentă serie de articole (8 februarie 1997) m-a încurajat foarte mult. Am  17 ani şi îi îngrijesc pe bunicul meu, care a suferit un atac de apoplexie, şi pe mama mea, care a avut o cădere nervoasă. A fost mângâietor pentru mine când am citit că este normal ca uneori să te superi pe bolnav şi să te întrebi: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?“ Am  apreciat şi articolul referitor la ajutorul practic care poate fi oferit celui ce se îngrijeşte de un bolnav.

P. T., Italia

Aţi făcut o descriere exactă şi plină de înţelegere a sentimentelor celor care îi îngrijesc pe cei dragi bolnavi. Îi mulţumesc lui Iehova că v-a îndemnat să scrieţi aceste articole frumoase. Sunt sigură că ele ne vor ajuta pe toţi cei care ne aflăm în această situaţie să ne împăcăm cu ea şi să continuăm să-l slujim pe Iehova cu bucurie şi plini de zel.

B. V., Republica Cehă

Sunt divorţată de curând, am doi copii adolescenţi, iar fiul meu suferă de o formă gravă de ADHD (sindromul hipercinetic deficit atenţional). Stresul creat de această responsabilitate împovărătoare este enorm. Cu ajutorul recentelor articole referitoare la îngrijirea celor bolnavi am reuşit să-mi înţeleg sentimentele de ruşine, mânie, depresie şi neputinţă. Foarte încurajator a fost când fraţii mai în vârstă din congregaţie mi-au luat fiul sub aripa lor ocrotitoare. Ce bucurie simţi când vezi iubirea în acţiune!

C. C., Statele Unite

Soţul meu suferă de demenţă şi depinde în totalitate de mine. Mi-era teamă că nu voi reuşi să mă descurc. Jeanny, menţionată în aceste articole, mi-a dat curaj când a spus: „Teama de ceea ce s-ar putea întâmpla este deseori mai dureroasă decât realitatea“.

A. P., Republica Slovacia

Am  avut cândva grijă de un bolnav şi am avut multe dintre sentimentele descrise în aceste articole. De multe ori nu puteam să le vorbesc altora despre sentimentele mele de frustrare şi vinovăţie. Aceste articole mi-au dat forţa să pot discuta despre sentimentele mele.

F. F., Nigeria

Niciodată nu m-am gândit că se vor publica astfel de articole concrete. Mama mea este ţintuită la pat din 1989. Întrucât sunt singurul ei fiu şi nu am nici tată, nici surori, a trebuit să-mi asum responsabilitatea de a mă îngriji de ea. Sunt de acord cu ideea din ultimul paragraf al seriei de articole care spune că Iehova şi Fiul său, Isus Cristos, sunt persoanele cele mai pline de compasiune din câte există, care se îngrijesc de toţi oamenii. De multe ori, când situaţia devenea disperată şi mă gândeam că nu voi reuşi să fac faţă, mă îndreptam spre Iehova în rugăciunile mele şi îl imploram să mă ajute. Simplul fapt că ştiam că el mă asculta mă făcea să simt cum îmi recăpătam puterile.

M. A. M., Peru

Soţul meu este bolnav şi am trecut prin aproape toate situaţiile descrise în revistă. Îmi amintesc că de multe ori fraţii şi surorile mă întrebau ce mai face soţul meu. Uneori mă enervam şi mă gândeam: „De ce tot întreabă de el? De ce nu mă întreabă şi ce mai fac eu?“ Acum am înţeles că este firesc să ai astfel de sentimente.

M. A. I. I., Spania

Handicapuri de învăţare Sunt mama unui băiat de 10 ani, care suferă de o formă gravă de ADHD. Sunt foarte fericită să vă spun că de când s-a publicat seria de articole „Ajutor pentru copiii cu handicapuri de învăţare“ (22 februarie 1997) mai mulţi prieteni mi-au zis că, deşi au încercat să înţeleagă boala şi să mă ajute, nu au reuşit niciodată să înţeleagă pe deplin ce simţeam eu şi fiul meu. Cei mai mulţi au spus că de acum vor fi şi mai dispuşi să mă ajute. O soră din congregaţie şi-a făcut timp ca să parcurgă din nou articolele împreună cu fiul meu şi să-l încurajeze. Mai târziu, fiul meu a venit la mine şi m-a rugat să-i mai citesc o dată revista.

L. A. D., Statele Unite