Răpirile — Teroare comercializată

„RĂPIREA nu este o infracţiune în dauna avutului. Este un mod de a trata cu perfidie, cruzime şi indiferenţă celula de bază a rasei umane, şi anume familia“, afirmă Mark Bles în cartea sa The Kidnap Business. O răpire le provoacă membrilor familiei mult zbucium. Acum sunt plini de speranţă, iar peste câteva clipe sau ore sunt cuprinşi de disperare, toate acestea pe fondul unei lupte cu sentimentele de vinovăţie, ură şi neputinţă. Acest coşmar poate dura zile, săptămâni, luni întregi, ba, uneori, chiar ani de zile.

În goana lor neobosită după bani, răpitorii profită de sentimentele din sânul unei familii. O bandă de răpitori a obligat-o pe victima lor să scrie o scrisoare deschisă. Iată câteva rânduri: „Rog presa să dea publicităţii această scrisoare pretutindeni ca să se ştie că, dacă nu mă întorc acasă, vina nu va fi numai a răpitorilor mei, ci şi a familiei mele, care demonstrează astfel că preferă banii în locul meu“. Unii răpitori italieni au făcut presiuni pentru a primi suma cerută ca răscumpărare tăind unele părţi din corpul victimei şi trimiţându-le rudelor sau posturilor de televiziune. Un răpitor mexican chiar îşi tortura victimele în timp ce negocia la telefon cu familia acestora suma de bani.

În schimb, alţi răpitori caută să intre în graţiile victimelor lor. De exemplu, în Filipine, un om de afaceri care fusese răpit a fost dus într-un hotel de lux din Manila, unde răpitorii lui l-au servit cu lichior şi i-au adus prostituate, până când a fost plătită răscumpărarea. Însă majoritatea victimelor sunt închise, fără ca răpitorii să arate un interes prea mare pentru necesităţile lor fizice şi pentru condiţiile de igienă în care stau. Multe victime sunt maltratate cu brutalitate. Oricare ar fi situaţia, victima se întreabă întotdeauna îngrozită ce se va întâmpla în continuare cu ea.

O traumă de înfruntat

Chiar şi după ce sunt eliberate, victimele rămân probabil cu răni afective, care nu dispar repede. O asistentă medicală suedeză, care a fost răpită când se afla în Somalia, a spus următoarele: „Un lucru e mai important decât orice. Trebuie să vorbeşti cu prietenii şi cu rudele şi să ceri ajutor de specialitate dacă ai nevoie“.

Terapeuţii au elaborat o metodă pentru a ajuta victimele. În câteva şedinţe scurte, victimele analizează împreună cu anumiţi specialişti ceea ce li s-a întâmplat şi numai după aceea se întâlnesc cu familia şi îşi reiau cursul normal al vieţii. „Tratamentul acordat la scurt timp după incident reduce riscul apariţiei unei traume permanente“, afirmă Rigmor Gillberg, specialist al Crucii Roşii în terapie pentru situaţii de criză.

Alte consecinţe

Răpirile nu le afectează doar pe victime şi pe familiile acestora. Teama de a nu fi răpit poate pune capăt turismului şi poate reduce investiţiile; în plus, creează un sentiment de nesiguranţă în comunitate. În 1997, în numai câteva luni, şase companii internaţionale s-au retras din Filipine din cauza pericolului pe care îl prezentau răpirile. O filipineză care lucrează pentru un grup numit Cetăţenii Luptă împotriva Criminalităţii a exclamat: „Trăim un coşmar!“

Într-un articol apărut în ziarul The Arizona Republic se spune: „Teama de a nu fi răpit i-a adus în mod justificat pe directorii mexicani în pragul isteriei“. Revista braziliană Veja declară că răpitorii şi hoţii au luat locul monştrilor din coşmarurile copiilor brazilieni. În şcolile din Taiwan se predau măsuri de prevenire a răpirilor, iar în grădiniţele din Statele Unite au fost instalate ca măsură de siguranţă camere de luat vederi pentru a împiedica răpirea copiilor.

Firmele de consultanţă în probleme de siguranţă prosperă

Înmulţirea răpirilor şi problemele delicate legate de această chestiune au generat un adevărat boom al firmelor private de siguranţă. În oraşul brazilian Rio de Janeiro există peste 500 de firme de acest gen, ale căror venituri se ridică la suma de 1,8 miliarde de dolari.

Un număr tot mai mare de firme internaţionale de siguranţă îi învaţă pe oameni metode de prevenire a răpirii, publică rapoarte despre zonele periculoase şi negociază răscumpărări. Ele le oferă sfaturi familiilor şi companiilor, le învaţă strategiile folosite de răpitori şi le oferă ajutor ca să facă faţă şocului psihic. Unele firme încearcă chiar să-i prindă pe răpitori şi să recupereze banii daţi ca răscumpărare, după ce ostaticul a fost eliberat. Însă serviciile lor nu sunt gratuite.

În pofida acestor eforturi, în multe ţări numărul răpirilor creşte. Referindu-se la situaţia din America Latină, Richard Johnson, vicepreşedintele Companiei de Asigurări Seitlin & Company, a spus: „Nu ne putem aştepta decât ca numărul de răpiri să crească în continuare“.

Cauzele proliferării

Specialiştii prezintă o mulţime de cauze ale acestei creşteri înregistrate recent. Una dintre ele ar fi situaţia economică disperată din unele zone. Un lucrător al unei organizaţii umanitare aflat în oraşul Nal’chik (Rusia) a spus: „Cea mai bună modalitate de a face rost de bani este acest mijloc foarte cunoscut: răpirea“. În unele foste republici sovietice se spune că sunt răpiţi oameni în scopul finanţării armatelor particulare ale dictatorilor militari din zona respectivă.

În prezent, oamenii călătoresc în interes de afaceri sau ca turişti mai mult ca oricând, deschizând astfel noi teritorii pentru răpitorii aflaţi în căutare de victime. În cinci ani, numărul străinilor răpiţi s-a dublat. În perioada 1991–1997, au fost răpiţi străini în aproape 26 de ţări.

De unde provin toţi aceşti răpitori? Unele conflicte militare se sting, lăsându-i pe foştii soldaţi pe drumuri şi cu buzunarele goale. Aceşti oameni dispun de toate cunoştinţele necesare pentru a se apuca de această afacere profitabilă.

În mod asemănător, măsurile mai eficiente de prevenire a jefuirii băncilor şi acţiunile antidrog i-au determinat pe unii infractori să se orienteze spre răpiri, considerându-le o altă sursă de venit. Mike Ackerman, specialist în cazuri de răpiri, a explicat: „Pe măsură ce infracţiunile în dauna avutului devin tot mai greu de comis în toate comunităţile, infracţiunile în dauna persoanei cresc rapid la număr“. De asemenea, publicitatea făcută sumelor mari cerute ca răscumpărare i-ar putea încuraja pe unii potenţiali răpitori.

Motivele nu sunt întotdeauna aceleaşi

Majoritatea răpitorilor nu vor decât bani şi nimic mai mult. Suma cerută ca răscumpărare variază de la numai câţiva dolari la suma record de 60 de milioane de dolari, sumă cerută în schimbul unui magnat de proprietăţi din Hong Kong, care n-a fost niciodată eliberat, chiar dacă suma a fost plătită.

Pe de altă parte însă, unii răpitori s-au folosit de victimele lor pentru a negocia să li se facă publicitate, să li se dea alimente, medicamente, radiouri şi maşini, precum şi să se construiască noi şcoli, şosele şi spitale. Un director răpit în Asia a fost eliberat după ce răpitorii au primit echipament şi mingi de baschet. Anumite grupuri de răpitori se folosesc de răpiri şi pentru a-i înspăimânta şi intimida pe investitorii şi turiştii străini, cu scopul de a opri exploatarea terenurilor şi a resurselor naturale.

Prin urmare, motivele nu lipsesc. Nu lipsesc nici mijloacele, nici potenţialii răpitori sau victime. Însă există soluţii la fel de multe? Care sunt câteva dintre acestea, şi pot ele rezolva oare problema? Înainte de a răspunde la aceste întrebări să examinăm câteva dintre cauzele fundamentale ale acestei „epidemii“ a răpirilor.

[Chenarul de la pagina 5]

În cazul în care sunteţi răpiţi

Cei care au studiat această problemă le oferă persoanelor care ar putea fi răpite câteva sugestii, pe care vi le prezentăm în continuare.

• Colaboraţi; nu vă împotriviţi. Ostatecii care se opun sunt mult mai des supuşi unui tratament aspru; în cazul lor riscul de a fi ucişi sau de a fi aleşi dintr-un grup pentru a fi pedepsiţi este mai mare.

• Nu intraţi în panică. Nu uitaţi că majoritatea victimelor rămân în viaţă.

• Născociţi o modalitate de a nu pierde noţiunea timpului.

• Încercaţi să stabiliţi un fel de program zilnic.

• Faceţi exerciţii, chiar dacă nu vă puteţi mişca prea mult.

• Fiţi buni observatori; încercaţi să reţineţi detalii, sunete şi mirosuri. Aflaţi detalii despre răpitorii voştri.

• Staţi de vorbă cu ei, dacă este posibil, şi încercaţi să stabiliţi o legătură între voi şi ei. Dacă răpitorii încep să vă cunoască, probabil că nu vă vor face nici un rău, nici nu vă vor ucide.

• Faceţi-i conştienţi de necesităţile voastre într-un mod politicos.

• Nu încercaţi niciodată să negociaţi suma cerută ca răscumpărare pentru voi.

• Dacă vă treziţi în mijlocul unei acţiuni de salvare, aruncaţi-vă la pământ şi nu întreprindeţi nimic.

[Chenarul de la pagina 6]

Asigurările pentru răpire: o chestiune controversată

O industrie înfloritoare legată de creşterea numărului de răpiri o constituie asigurările. Pe parcursul anilor ’90, Compania de Asigurări Lloyd din Londra a înregistrat o creştere anuală de 50% a numărului de asigurări pentru răpire. Tot mai multe companii oferă publicului acest gen de asigurări. Asigurarea acoperă suma plătită unui negociator, suma cerută ca răscumpărare şi, uneori, suma acordată specialiştilor care încearcă să recupereze banii daţi ca răscumpărare. Cu toate acestea, asigurările de acest gen constituie o chestiune foarte controversată.

Cei care se opun asigurărilor pentru răpire susţin că ele comercializează infracţiunea şi că nu este etic să se câştige bani de pe urma răpirilor. În plus, ei spun că o persoană asigurată s-ar putea să nu acorde o prea mare atenţie propriei siguranţe şi că aceste asigurări vor uşura sarcina răpitorilor de a stoarce bani, încurajând astfel acest fenomen infracţional. Unii se tem chiar ca nu cumva existenţa acestor asigurări să-i determine pe oameni să-şi însceneze propria răpire ca să obţină banii de pe asigurare. Asigurările pentru răpire sunt interzise prin lege în Columbia, Germania şi Italia.

Partizanii acestui tip de asigurări precizează că, la fel ca în cazul oricărui alt gen de asigurări, plătesc mulţi pentru pierderile suferite de puţini. Ei argumentează că aceste asigurări creează o măsură de siguranţă, întrucât familiile şi companiile asigurate îşi pot permite să apeleze la ajutor calificat, adică la specialişti care pot reduce neliniştea, pot negocia răscumpărări mai mici şi pot facilita prinderea răpitorilor.

[Chenarul de la pagina 7]

Sindromul Stockholm

În 1974, Patty Hearst, fiica miliardarului Randolph A. Hearst, magnat de presă american, a fost răpită; însă totul a luat o turnură surprinzătoare când ea a trecut de partea răpitorilor şi a participat cu ei la jafuri armate. Într-un alt caz, un jucător spaniol de fotbal care a fost răpit i-a iertat pe răpitorii săi şi le-a urat succes.

La începutul anilor ’70, acest fenomen a fost numit Sindromul Stockholm, după o dramă care a avut loc în 1973 la o bancă din Stockholm (Suedia), unde mai multe persoane fuseseră luate ostatice. Unii dintre ostatici s-au împrietenit oarecum cu cei care i-au reţinut. Această apropiere a constituit o ocrotire pentru cei răpiţi, după cum se explică în cartea Criminal Behavior: „Cu cât victima şi răpitorul se cunosc mai bine, cu atât încep să se placă mai mult. Acest fenomen arată că, după o perioadă de timp, este mai puţin probabil ca infractorul să-i facă rău ostaticului“.

O englezoaică care fusese violată în Cecenia a spus: „Cred că atunci când gardianul a început să ne cunoască pe fiecare în parte şi-a dat seama că a greşit când m-a violat. A încetat să mă mai violeze şi şi-a cerut scuze“.

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Pentru familie, răpirea unuia dintre membrii ei este unul dintre cele mai chinuitoare zbuciumuri pe care şi le poate imagina cineva

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Victimele au nevoie de mângâiere

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Majoritatea victimelor sunt închise, fără să se arate un interes prea mare pentru necesităţile lor fizice şi pentru condiţiile de igienă în care stau