Servind lui Dumnezeu în timpuri grele
ÎN IARNA lui 1946, cădeau ninsori abundente în ţara din Europa răsăriteană, în care trăiam. In ziua aceea deosebită, zăpada a întrerupt circulaţia trenurilor, astfel că degeaba am aşteptat în gară pentru a călători spre oraş. Cineva m-a îndrumat spre un sătuleţ unde se credea că există un serviciu de autobuze. Dar cînd am ajuns acolo, am aflat că nu circula nici un autobuz.
De mai multe ori în ultimele luni, părăsisem oraşul ca să fiu cu mine însumi în pădure. In decorul acela liniştit, îngenuncheam şi mă rugam lui Dumnezeu. După ce am supravieţuit anilor, îngrozitori ai celui de al doilea război mondial, numai aceste rugăciuni îmi aduceau pace şi mulţumire. Eram catolică şi credeam cu tărie în Dumnezeu, dar rugăciunile mele în biserică înaintea icoanelor lipsite de viaţă, nu mă alinau aproape deloc. De fapt, observînd comportarea preoţilor, m-am hotărît să nu mai merg la biserică.
In ziua aceea — lipsită temporar de mijloace de a mă deplasa, înformetată şi obosită — am observat firma „Brutărie“ pe una din casele satului. Deşi stăpîna casei m-a înştiinţat că brutăria nu funcţiona, mi-a dat cu amabilitate o bucăţică de pîine din proviziile proprii. Am întrebat-o: „Vă rog, îmi permiteţi să mă aşez şi să mă odihnesc?”
In timp ce şedeam, am observat o carte pe masă. Aflînd că era o Biblie, am devenit foarte interesată. Am stat de vorbă cu femeia aceea şi soţul ei multă vreme şi am descoperit că erau martori ai lui Iehova. Ceea ce am auzit, a fost ca o apă proaspătă pentru un drumeţ însetat. Cei doi soţi, mi-au spus că mă vor vizita duminica următoare.
Duminica următoare eram gata pregătită. Pregătisem chiar o mîncare, ca să avem mai mult timp să discutăm diferite lucruri. Dar cei doi soţi, nu au venit. Soţul meu voia ca eu să uit de această „religie nouă.” Mă aflam în neagra disperare, mă păştea gîndul chiar să-mi pun capăt zilelor. Dar tot atunci, fata mea mai mare mi-a adus o scrisoare de la martori. Ei nu uitaseră! Curînd după aceea, am fost ajutaţi să studiem Biblia în căminul nostru. Participau şi copii mei, dintre care fiica mea de 15 ani, fiul de 10 ani, şi fiica mea mai mica da 9 ani. Toţi îşi pregăteau bine lecţiile notîndu–şi în caete răspunsurile la întrebări.
Am început să împărtăşesc şi altora lucrurile pe care le învăţam, ceea ce mi-a dat tărie spirituală şi bucurie. În august 1947, fiica mea mai mare şi cu mine am fost botezate, simbolizîndu-ne astfel consacrarea noastră în serviciul lui Iehova.
OPOZIŢIE DIN PARTEA SOŢULUI
Soţul meu se îmbăta deseori, şi îmi făcea multe necazuri. El ne-a interzis să mergem la întrunirile creştine, astfel că uneori, eu şi fiica mea ne culcam devreme şi apoi, cînd el nu observa, ne îmbrăcam şi plecam de acasă. Odată a fugit după mine cu un topor în mină, ameninţîndu-mă cu urlete că mă omoară. A aruncat toporul după mine, dar deoarece era prea băut, nu m-a nimerit şi toporul a căzut dincolo de mine. Reuşisem să scap.
Soţul şi-a intensificat atacurile, încercînd într-o zi să mă omoare cu un satîr. Fiica mea şi cu mine am scăpat şi am alergat la casa unor martori care locuiau în apropiere, în timp ce soţul se ţinea după noi. Deoarece martorii nu l-au lăsat să intre, el le-a spart ferestrele iar poliţia a trebuit să intervină.
In primăvara timpurie a lui 1948, soţul mi-a dat un ultimatum: „Sau căminul, sau Iehova!” Am preferat să părăsesc căminul, cele patru camere mobilate, în loc să renunţ la ceea ce învăţasem. Mi-am luat numai lucrurile personale şi cei trei copii. Tot ceea ce luasem putea fi cărat de o singură persoană.
DOI ANI FERICIŢI
După aceste evenimente eram epuizată fizic şi psihic, dar cel puţin eram eliberată de persecuţia din familie. Martorii care locuiau afară din oraş ne-au luat în casa lor.
In mai 1948 fiica mea mai mare a început activitatea de pionier, aşa cum se numeşte lucrarea de predicare cu timp integral, a martorilor lui Iehova. Ea s-a dus în regiunea de sud a ţării, iar mai tîrziu ne-a îndemnat să venim şi noi. Cînd am ajuns acolo, nu se găsea nici o adunare a martorilor lui Iehova. Am reuşit să obţin un serviciu, precum şi două camere mobilate. Camera în care se afla pianul a fost folosită ca Sală a Regatului.
Am început predicarea şi căutarea persoanelor interesate. Martorii din oraşul din apropiere, veneau şi ţineau prelegeri publice din Biblie şi ne ajutau să creştem la maturitate spirituală. În timpul vacanţei şcolare din 1949, fiica mea mai mică a făcut lucrare de pionier, iar în anul următor ea şi fratele ei s-au botezat. Totuşi, ceea ce s-a întîmplat în 1950 a curmat viaţa plină de bucurie, deşi grea, pe care o duceam împreună cu dragii mei copii.
CREDINŢA ÎNTĂRITĂ PRIN ÎNCERCĂRI
Lucrarea martorilor lui Iehova a fost interzisă şi practic, toţi cei cunoscuţi de poliţie, inclusiv eu şi fiica mea mai mare, am fost arestati. Fiul meu de 13 ani şi fiica mea de 12 ani au fost astfel privaţi de îngrijirea pe care le-o dădeam. O familie mi-a luat în grijă fiul, iar alta pe fiica mea.
Fiica mea mai mare a fost eliberată din închisoare după 3 luni. Eu am mai rămas închisă 4 luni. La eliberare mi s-a poruncit să părăsesc localitatea. Ne-am luat numai îmbrăcămintea şi rufăria de pat, şi toţi patru ne-am dus în alt oraş, unde am fost adăpostiţi de martori. Evenimentele prin care am trecut, în timp ce mă aflam la închisoare şi în timpul mutării mele în altă regiune, mi-au întărit credinţa şi aprecierea faţă de grija şi îndrumarea lui Iehova.
După cîteva luni, fiica mea mai mare a reînceput activitatea de pionier. Însă din cauza interzicerii lucrării, ea nu putea predica din casă-n casă. De aceea ea, i-a vizitat pe cei deja interesaţi, dîndu-le literatură biblică şi studiind Biblia cu ei.
În 1952, fiul meu a terminat şcoala. Atunci ne-am mutat într-un oraş la peste 100 km. depărtare, unde eu şi el am căpătat de lucru la un ferestrău mecanic. Deoarece lucram doar cu jumătate de normă, am fost bucuroasă să pot începe activitatea de pionier.
La scurtă vreme după aceasta mai mulţi martori, printre care eu şi fiul meu, am fost arestaţi pentru predicarea mesajului biblic. Totuşi, deoarece aveam un serviciu laic, am fost eliberaţi după numai două zile. Cîţiva dintre ceilalţi martori, au fost judecaţi şi au primit pedepse pînă la 15 ani închisoare. Dar noi am continuat predicarea şi nu peste mult timp, în teritoriul nostru au fost botezate 35 de persoane.
În 1953, fiica mea mai mare a fost arestată din nou. În timpul cercetărilor a fost bătută, şi apoi condamnată la 4 ani închisoare. Cam în aceeaşi perioadă, fiica mea mai mică a terminat şcoala şi împreună cu fratele ei, a început activitatea de pionier, In anul următor, cînd avea doar 16 ani, a fost arestată şi închisă timp de o lună. Apoi a fost trimisă într-o şcoală pentru minorele certate cu legea.
Deoarece eram urmărită de poliţie pentru activitatea de predicare, eu am putut participa la procesul fiicei mele. Dat fiind că nu se afla sub îngrijirea părinţilor, a fost condamnată pe timp nelimitat la o şcoală de corecţie. Dar, datorită reputaţiei ei excelente, i s-a încredinţat ducerea comisioanelor în oraş, astfel că ne-am putut vedea de mai multe ori. Ce minunate ocazii au fost acestea!
Apoi am fost trimisă ca pionier în alt oraş. A fost un timp foarte greu pentru mine. Cele două fiice ale mele erau în închisoare, iar pe fiul meu nu-l vedeam prea des, deoarece el activa ca pionier în altă parte a ţării. Ne-am văzut totuşi, la adunările de pionieri care uneori durau cîteva zile. Aceste sărbători aveau loc în casele martorilor, care se aflau în locuri mai izolate. Ce ocazii pline de bucurie au fost acestea!
Spre sfîrşitul lui 1955, am fost solicitată la reproducerea şi transportul literaturii biblice. Munca era anevoioasă, dar noi ştiam cît de mult însemna ea. Prindeam putere cînd vedeam bucuria fraţilor, care se simţeau fericiţi cînd primeau „pîinea” (aşa numeam Turnul de veghere) şi „plăcintele” (aşa numeam broşurile). De asemenea, ori de cîte ori aveam timp liber, predicam în parcuri, iniţiind discuţii cu oamenii şi fixînd vizite ulterioare.
PIONIERI CU TOŢII
La începutul anului 1956 fiica mea mai mică a fost eliberată şi şi-a reluat serviciul de pionier. Aproape trei luni mai tîrziu, fiica mea mai mare a fost eliberată din închisoare şi aproape imediat, şi-a reluat şi ea serviciul de pionier. După eliberarea ei, ne-am întîlnit toţi patru la o adunare de pionieri pe care nu o vom uita niciodată.
Pe parcursul următorilor 5 ani ne-am întîlnit sporadic. La început fiecare din noi făcea serviciul de pionier într-un alt teritoriu, astfel încît oriunde ne întîlneam era „acasă.” Tavanul era întotdeauna cerul albastru, iar podeaua era cîteodată verde, alteori albă, în funcţie de anotimp.
Am început să lucrăm cu mimeografe electrice la reproducerea literaturii biblice. Odată casa în care se aflau instalaţiile de tipărire şi hîrtia a ars. Autorităţile au aflat că fusese o tipografie în această casă, dar nimeni n-a fost arestat. Apoi am luat parte cu toţii la o lucrare specială. Eu am ajutat la aranjarea în pagină a frumoasei cărţi De la paradisul pierdut la paradisul regăsit.
Vacanţa de vară din 1961, ne-am petrecut-o într-o familie, la nişte fraţi ospitalieri dintr-un sat de pescari. Am putut să ne odihnim pe marginea mării şi să acumulăm putere de muncă pentru anul următor. Nu ştiam ce ne aştepta.
TOATĂ FAMILIA NOASTRĂ ÎN ÎNCHISOARE
În august fiica mea mai mare a fost arestată. La fel şi fiul meu. Apoi trei luni mai tîrziu, am fost arestate eu şi fiica ceealaltă a mea. Am fost ţinuţi sub cercetare peste un an.
În timp ce eram închişi, am cerut să merg la dentistul închisorii. Pe cînd aşteptam la rînd, deţinuta de lîngă mine m-a întrebat de ce în ziua precedentă responsabilul de secţie urlase la mine. Spunîndu-i că motivul fusese faptul că discutasem cu o soră martoră în timp ce mă plimbam, tînăra de lîngă această femeie mi-a apucat braţul. M-a sărutat cu bucurie, spunînd că şi ea este o martoră a lui Iehova. Ea executa o pedeapsă de trei ani pentru producere de literatură biblică. In vremea aceea nu ştiam că în cele din urmă va deveni nora mea, cea de a treia fiică.
În timp ce eram închisă, ţineam regulat legătura cu copiii mei prin scrisori. Fiecare scrisoare era cenzurată de două ori. Am început să punem mai mult material biblic în scrisori, astfel încît cenzorii să poată obţine o mărturie despre scopurile lui Dumnezeu. Odată, o femeie mai în vîrstă care era şefă de sector, m-a chemat din celulă. Apoi m-a condus într-o altă aripă a închisorii pentru ca să stăm de vorbă şi să mă întrebe cum mi-am crescut copiii. Ea mi-a povestit cît de răbdători suportau ei închisoarea. De asemenea, mi-a spus că toţi cei ce făceau serviciul acolo erau foarte interesaţi de scrisorile noastre.
Procesul nostru n-a început mai devreme de un an şi jumătate după arestarea noastră, respectiv la începutul lui 1963 şi a durat trei zile. Fiica mea mai mare a fost condamnată la 3 ani închisoare iar fiul meu la 2 ani. Fiica mea mai mică şi eu am fost eliberate. Timpul pe care îl petrecusem deja în închisoare, a fost considerat drept pedeapsă.
DUPA ELIBERAREA DIN ÎNCHISOARE
La eliberare, fraţi ospitalieri m-au luat pe mine şi pe fiica mea în casa lor şi ne-au ajutat să ne însănătoşim. Curînd după aceea fiul meu a fost eliberat şi am locuit toţi trei cu fraţii. Eu am gâsit de lucru la o turnătorie, fiul meu s-a angajat la căile ferate, iar fiica mea, ca funcţionară. Acasă, după orele de lucru, am conlucrat toţi ca să pregătim a doua ediţie a cărţii „Dumnezeu să fie găsit adevărat.”
Fiica mea mai mare a fost eliberată din închisoare în septembrie 1963. Ne-am reîntors în teritoriul unde lucraserăm în urmă cu 15 ani. Acolo am găsit o casă veche şi cu ajutorul fraţilor am reparat-o. Toţi copiii mei au reînceput serviciul de pionier.
Soţul meu ne căutase peste tot, dar, deoarece activam ca vestitori cu timp integral, n-a putut să dea de urma noastră. Ştiam unde locuia, astfel că după 10 ani de despărţire, i-am îndemnat pe copii să-l viziteze. Pe atunci era tot catolic.
Apoi, în 1963 am aflat că se lăsase de băutură. I-am trimis adresa noastră ca să-i poată vizita pe copii. Cînd a venit în vizită la noi, fiul meu era deja căsătorit. Soţul a putut constata că trăiam în pace şi înţelegere. Am fost invitat ca oaspete la căsătoria fiicei noastre mai mari, după care şi-a exprimat dorinţa să fie vizitată acasă de către martorii lui Iehova.
Mai tîrziu, a venit iar să discutăm. A fost o convorbire scurtă şi apăsătoare. A mărturisit că era vinovat de încălcarea legii lui Dumnezeu precum şi a legilor ţării. După 22 de ani de despărţire, s-a reîntors pentru a locui cu noi. Curînd după aceasta, la 4 aprilie 1971 s-a botezat ca martor al lui Iehova.
Astăzi, fiul şi fiicele mele îşi au familiile lor iar eu sînt o bunică fericită cu 4 nepoţi şi două nepoate. Am găsit cu toţii multă bucurie şi am trăit sub îndrumarea, protecţia şi ajutorul lui Iehova. Sînt absolut convinsă că nimeni dintre cei care perseverează în serviciul lui Iehova nu va fi dezamăgit. Din toată inima m-am încrezut în Iehova şi în cuvintele lui mîngîietoare. „cu nici un chip nu te voi părăsi şi cu nici un chip nu te voi abandona.” — Evr. 13:5.