De la disperare la bucurie

Povestită de Estefan Kalajian

TIMPURILE au fost grele pentru noi la Beirut, în Liban, în timpul celui de-al doilea război mondial. Familia noastră formată din şapte persoane îşi ducea viaţă într-o locuinţă compusă dintr-o cameră mică, o bucătărioară şi o baie. Eu eram cel mai mare dintre copii; aveam două surori, una mai mare decît mine alta mai mică şi mai aveam şi doi frăţiori. Părinţii şi bunicii noştri erau armeni care se refugiaseră din Turcia.

Tata era croitor şi lucra din greu pentru a se îngriji de necesităţile noastre. În loc să mă trimită la lucru aşa cum făceau mulţi părinţi, el m-a dat la şcoală. Dar nu făcusem decît doi ani de şcoală, cînd am fost afectat de o poliartrită cronică evolutivă. Picioarele nu mă mai slujeau.

Unchiul meu care locuia atunci la Haifa, în Israel, a aflat despre starea mea şi m-a cerut la el ca să mă trateze. Peste lună am fost iarăşi sănătos. Climatul din Haifa contribuise fără îndoială la rapida mea restabilire. Dar peste doi ani m-am îmbolnăvit din nou; de data aceasta am fost afectat în special în regiunea gîtului şi a coloanei vertebrale. M-am reîntors la Haifa unde din nou m-am restabilit.

Cu toate acestea, boala revenea mereu, de fiecare data mai grava. Tăticul nostru drag, care ne era singurul sprijin material a murit în 1951. Aveam şaisprezece ani cînd am rămas cu mama şi cu o soră mai mare. Copiii cei mai mici au fost daţi la erfelinat. După puţin timp m-am îmbolnăvit iarăşi. Mama şi sora mea au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să mă ajute să-mi recîştig sănătatea. Ingrijirile de care aveam eu nevoie costau mai mult de jumătate din salariile lor.

In 1952, am mers la spital pe picioarele mele pentru ultima dată. Medicii au încercat tot felul de tratamente, au experimentat chiar medicamente noi, dar lucrul acesta n-a fost de nici un folos. După douăzeci şi şase de zile, medicii au spus că picioarele şi spatele îmi erau complet paralizate. De fapt ei spuseseră mamei că nu-mi mai rămîneau decît cîteva luni de viaţă. De atunci au trecut douăzeci şi opt de ani.

IN MIJLOCUL DISPERĂRII

M-am reîntors acasă ca să aştept moartea. Prietenii, rudele şi vecinii mei îmi cunoşteau starea mea, însă numai cîţiva au venit să mă viziteze. Toată lumea credea, probabil, că nu mai meritam osteneala. In special prietenii de vîrsta mea mă părăsiră.

Pe de altă parte, unii oameni mai în vîrsta au venit să mă „mîngîie”. Ei mi-au zis că mi s-a întîmplat aşa pentru că Dumnezeu mă iubea cu adevârat şi că-mi punea la încercare credinţa. Ideea aceasta mă indispunea şi mai mult. Atunci le răspundeam: „Ce mult aş dori ca Dumnezeu să nu mă iubească! Dacă el m-ar urî, poate că aş fi sănătos tot timpul şi aş putea să umblu”.

Trecuse un an şi încă nu murisem. La început puteam să stau cu spatele sprijinit de un scaun şi cu picioarele întinse, înţepenite în faţa mea. Puteam să-mi utilizez braţele şi să mişc uşor capul. Dar, puţin cîte puţin, pe măsură ce boala se agrava din ce în ce mai mult, mi-am pierdut treptat puterea de a mă folosi de braţe şi de mîini şi n-am mai fost în stare să-mi mişc capul de la dreapta la stînga. Acum sînt douăzeci şi opt de ani de cînd sînt ţintuit la pat. Viaţa îmi devenise insuportabilă. Hotărîsem să mă sinucid şi în acest scop am ascuns un brici în apropiere de patul meu. Dar n-am reuşit să strîng atîta curaj ca să-l folosesc. Au trecut ani lungi şi deprimanţi.

UN ÎNCEPUT DE SPERANŢĂ

In noiembrie 1960 m-au vizitat două femei şi mi-au vorbit despre Biblie. Puţin după aceea m-am reîntors la spital pentru şase luni. În aprilie 1961 una dintre acele femei, însoţită de o altă persoană, mi-a făcut o nouă vizită. Atunci am înţeles că ele erau martore ale lui Iehova. Faptul acesta mi-a trezit curiozitatea. Doream să ştiu care este punctul lor de vedere asupra anumitor religii. In copilărie am cunoscut tot felul de religii. Părinţii mei aparţineau de biserica ortodoxă armeană. Am petrecut zece ani printre catolici maroniţi iar vacanţele de vara printre protestanţi.

Urmasem chiar un curs prin corespondenţa cu adventiştii de ziua a şaptea şi primisem o diplomă din partea lor. Cu toate acestea eu nu cunoşteam numele lui Dumnezeu şi nu ştiam cum să mă închin lui.

Le-am rugat pe martore să vină din nou să ma vadă. La următoarea lor vizită, am început un studiu biblic din broşura „Această veste buna a regatului”. După numai doua sau trei studii, am aflat că numele lui Dumnezeu este Iehova şi că noi trăim în ultimele zile cale acestui sistem rău de lucruri. Am mai învăţat multe lucruri cu privire la noua ordine a lui Iehova şi la perspectiva de a trăi veşnic în perfecta sănătate. Faptul acesta mi-a atras într-adevăr atenţia şi am început să studiez în mod serios.

Martorele mi-au spus că trebuia să mă aştept să fiu persecutat, poate de propria-mi familie. Noi ne strînseserăm iarăşi cu toţii în unica şi mica noastră cameră. Totuşi eu hotărîsem că dacă s-ar întîmpla ca familia să se întoarcă împotriva mea, să merg mai degrabă să trăiesc într-un sanatoriu decît să abandonez adevărurile biblice care-mi deveniseră scumpe.

Mi se deschisese poarta spre un viitor fericit şi n-aş mai fi permis nimănui să mi-o închidă.

Bucuria şi recunoştinţa pe care le simţeam faţă de Iehova şi faţă de poporul său au crescut cînd am fost din nou obligat să petrec şase luni în spitalul situat de această dată la patruzeci km. de Beirut. Aveau să mă părăsească oare noii mei prieteni? Nicidecum! Un martor şi soţia sa au făcut în mod regulat acest drum pentru a studia cu mine.

După aceea am ieşit din spital şi m-am reîntors acasă. Atunci, din ce în ce mai mulţi martori, aflînd despre starea mea, se opreau în trecere ca să mă viziteze. Veneau nu numai cei ce vorbeau armeana, ci şi libanezii. Fiecare din ei îmi spunea cîte ceva ce mă mîngîia cu adevărat. La 8 septembrie 1962, fraţi m-au dus la o plaja învecinată şi m-au botezat în mare pentru a-mi simboliza dedicarea mea pentru a-l servi pe Iehova.

BUCURIILE SERVICIULUI CREŞTIN

Deoarece nu puteam să particip la întrunirile adunării, Martorii îmi povesteau tot ce se spunea acolo. Dar eu doream să particip într-un mod mai deplin la ele. L-am rugat pe fratele meu să-mi cumpere un magnetofon, ceea ce a şi făcut. Atunci am avut posibilitatea să particip la toate întrunirile şi am putut chiar să ţin alocuţiuni la Şcoala teocratică prin intermediul benzilor înregistrate.

Dar cum să iau parte la activitatea de predicare? Deoarece atunci eram obligat să stau toată ziua în pat, mi s-a repartizat ca teritoriu, în mod logic, propria mea familie. In loc să mă persecute, membrii familiei au acceptat, unul cîte unul, adevărurile biblice pe care eu le-am prezentat.

Mai întîi sora cea mai mică, apoi fratele mai mic, după aceea mama şi la urmă sora mai mare care era căsătorită. Numai celălalt frate al meu nu este Martor deşi soţia lui este (Martoră) şi cu toate că ea le-a ajutat, la rîndul ei, mai multor membrii din familie să devină creştini. De altfel fratele ei este acum bătrîn de adunare. Aşadar primul meu teritoriu s-a dovedit productiv şi m-a umplut de o bucurie extraordinară.

Am predicat şi într-un alt teritoriu: cel al cîtorva persoane care nu erau Martori şi care continuau să mă viziteze. Dar eu mă gîndeam că trebuie să existe un mijloc de a depune mărturie într-o măsură şi mai mare. Mi-am procurat deci o carte de telefoane în care am căutat numele şi adresa oamenilor care vorbeau armeana, ca să le prezint mesajul prin scrisori. Am trimis scrisori şi la intreprinderile comerciale şi industriale cu care ştiam că este greu de luat legătura în timpul predicării din uşă în uşă. Am fost îndemnat să iau parte la activitatea de predicare cu timp deplin care se numeşte serviciu de pionier. Incepînd de-atunci, am reuşit să îmbrăţişez serviciul de pionier auxiliar în medie de trei ori pe an.

BINECUVÎNTĂRI ÎN CIUDA OPOZIŢIEI

Ziarele armene ne-au calomniat, pe mine şi pe familia mea, răspîndind minciuni. Ele au afirmat că eu sînt conducătorul Martorilor armeni şi că ţinem întruniri revoluţionare secrete. Unchiul meu care locuia în apartamentul vecin ni s-a împotrivit, şi el, cu îndîrjire. Atunci ne-am hotărît să părăsim camera noastră unică, dar gratuită şi să închiriem un apartament mai mare, într-un alt cartier. Această nouă locuinţă era scumpă şi constituia un fel de încercare financiară, dar ea a devenit la urma urmelor o binecuvîntare pentru noi toţi.

Acum nu numai că avem o locuinţă mai confortabilă dar (şi) întrunirile adunării se ţin la noi. Aşadar eu pot să particip într-un mod mai deplin la activităţile teocratice şi să-mi îndeplinesc responsabilitaţile de bătrîn. Ţin cuvîntări publice şi servesc în calitate de supraveghetor al Scolii teocratice, conduc unul din studiile de carte ale adunării, iar, în anul acesta, este rîndul meu să fiu supraveghetor prezidenţial. Opoziţia nu mi-a adus prin urmare decît fericire şi binecuvîntări.

Pe măsură ce mi-a sporit reputaţia în comunitatea armeană, numeroşi preoţi din diferite religii au venit să mă viziteze pentru a mă „reabilită”. Atitudinea şi faptele lor n-au făcut decît să mă aducă mai aproape de poporul lui Iehova. In timp ce eu răspundeam calm la întrebărilor lor provocatoare, ei îşi pierdeau cumpătul, strigau şi utilizau expresii apropiate de blestem. Eu nu puteam să nu văd contrastul dintre atitudinea lor şi smerenia Martorilor care m-au învăţat adevărurile biblice.

NOUA MEA BUCURIE ESTE VIZIBILĂ

Bucuria mea serveşte drept mărturie pentru alţii, inclusiv pentru medicii care m-au îngrijit de-a lungul anilor. In 1967, am intrat din nou în spital pentru douăsprezece zile; de data aceasta din cauza unei alte boli care nu avea nici o legătură cu poliartrita. Medicul meu a fost foarte prietenos şi a remarcat faptul că eu eram mereu fericit şi optimist în ciuda handicapului. El mi-a vorbit despre un alt bolnav al său, un tînăr de douăzeci şi unu de ani rănit la coloana vertebrală în urma unui accident de circulaţie. El primea cele mai bune îngrijiri, părinţii săi care erau bogaţi îi aduceau alimente de calitate şi totuşi mintea îi era atît de tulburată şi era atît de pretenţios încît îşi dezgusta chiar şi părinţii. El le zăpăcea complet pe infermiere şi pe medici.

„Dar tu, tu nu te plîngi niciodată, „a adăugat medicul”. Infirmierele îmi spun că tu nu suni niciodată ca să le chemi şi că apelezi la ele numai atunci cînd sînt în camera ta. Chiar şi expresia feţei tale este diferită de cea a tînărului”. Atunci i-am explicat motivul pentru care noi sîntem deosebiţi şi mi-am exprimat speranţa de a trăi etern în paradisul pămîntesc.

Intr-o zi de august 1975, un Martor mi-a adus un vizitator. Ca de obicei i-am vorbit despre Regat şi despre modul în care el va rezolva toate problemele noastre. După un moment el mi-a spus: „Mi s-a cerut să vizitez un bolnav. Am fost îndemnat să-i ridic moralul, dar dumneavoastră sînteţi acela care m-aţi întărit”. Eram foarte departe de a bănui că el era director şi redactor — şef al unei reviste locale. In săptămîna aceea el a scris in articol lung despre credinţă, în care a citat cazul meu.

RĂZBOIUL NU-MI RĂPEŞTE BUCURIA

In timpul războiului civil care a început în Liban în 1975 am fost confruntaţi cu noi probleme. Apartamentul nostru este situat la penultimul etaj al unui mare imobil. Miliţia locală a ocupat cazarma care se găsea alături de locuinţa noastră, de aceea ne-am găsit într-o zonă care a fost intens bombardată. Numeroase obuze au aterizat pe acoperişul clădirii, dar nici unul n-a pătruns prin tavanul nostru. In toamna lui 1978, sirienii au bombardat intens oraşul şi toţi vecinii noştri s-au refugiat spre locuri mai sigure. Noi am rămas pentru că eu nu puteam să fiu deplasat, iar familia nu voia să mă părăsească. Cu toţii am simţit ocrotirea lui Iehova în cele citeva zile înspăimîntătoare. Nepoţelul meu nu înceta să se plimbe prin apartament, citînd textul anual: „,Eu sînt cu tine’ este declaraţia lui Iehova, ’ca să te eliberez’” (Ier. 1:19). Lucrul acesta părea să-l linişteasca. În orice caz el ne-a liniştit şi pe noi cei mai mari.

Intr-adevăr pare un miracol faptul că nici unul din noi n-a fost rănit. Trei obuze mari au căzut pe acoperiş, chiar deasupra patului meu, şi, explodînd, au spart sute de geamuri din cartierul nostru. Proiectile capabile să străbată mai multe ziduri de beton, au izbit acoperişul, dar numai razant, aşa încît au cauzat puţine pagube. Interesul plin de iubire pe care mi l-a purtat familia şi ajutorul lui Iehova au fost o sursă de bucurie în timpul acelor zile întunecoase.

FRUCTELE PERSEVERENŢEI

De optsprezece ani sînt martor şi am reuşit să le ajut pe şaisprezece persoane să devină servi ai lui Iehova. Iar cîteva din cale cu care studiez acum au intenţia să se boteze. Patru dintre cei care s-au botezat deja sînt servi auxiliari în adunare şi patru sînt studenţi la universitate sau absolvenţi.

Una dintre persoanele pe care le-am ajutat să studieze Biblia este o ziaristă, scriitor şi fost profesor la universitate. Ba mai mult, ea lucrează de mulţi ani în Ministerul Informaţiilor. Acolo vine permanent în contact cu funţionarii guvernului şi cu prim-ministrul. Ea apreciază atît de mult adevărul încît o dată a anulat o întrunire cu prim-ministrul şi cu mai multe personalităţi din lumea literelor pentru a se adapta unei schimbări neprevăzute în programul meu de studii biblice. Persoana care i-a vorbit pentru prima dată despre regatul lui Dumnezeu şi care studia cu mine s-a botezat în aceeaşi zi cu ea.

In general eu conduc în jur de şapte studii biblice pe lună în timp ce iau parte şi la alte activităţi teocratice. Toate acestea mă stimulează atît de mult încît nu mă mai simt bolnav. Pe plan spiritual am fost vindecat, dar ştiu că în curînd voi fi vindecat şi pe plan fizic. Am o perfectă încredere în promisiunea pe care Iehova a făcut-o prin intermediul profetului său: într-o zi, voi sălta „ca cerbul”. — Is. 35:6.

Eu le recomand tuturor persoanelor deprimate să acorde atenţie acestor cuvinte ale lui Isus: „Veniţi la mine, voi toţi cei trişti şi împovăraţi şi vă voi mîngîia. Luaţi jugul meu asupra voastră şi deveniţi discipolii mei, căci eu sînt blînd şi cu inima umilită şi veţi găsi mîngîiere pentru sufletele voastre” (Mat. 11:28, 29). In cazul meu aceste cuvinte au fost verificate, iar disperarea mea profundă s-a transformat în bucurie pură.

„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul. Incă o dată vă zic: bucuraţi-vă!” — Filip. 4:4.