Religia şi politica se vor ciocni în curînd?

REGELE Henric al VIII-lea nu a fost primul care a unit biserica cu statul. Această stratagemă politică fusese deja de multe ori folosită în scopul favorizării unei unităţi naţionale.

De exemplu, Egiptul antic avea numeroşi zei. The New Bible Dictionary spune referitor la aceasta: „Faraonul însuşi era unul dintre zei, reprezentînd o figură centrală în viaţa supuşilor săi.“ În mod asemănător din panteonula de zeităţi ale imperiului roman făceau parte şi împăraţii. Un istoric chiar afirmă că, de fapt, cultul împăratului a fost „forţa esenţială a religiei în lumea romană.“

Şi totuşi, în pofida alianţei de secole ce există între biserică şi stat şi în ciuda amestecului religiei în politică, lucru pe care îl practică la ora actuală creştinătatea, ea se va ciocni totuşi exact de cei ale căror favoruri le caută. De ce? Pentru a răspunde la această întrebare, să vedem mai întîi cum a ajuns religia „creştină“ să joace un rol politic atît de important.

Adevăratul creştinism şi politica

Isus Cristos, fondatorul creştinismului, a refuzat orice putere politică. Entuziasmaţi de miracolele pe care le făcea Isus, oamenii au vrut, cel puţin o dată, să-l facă rege. Dar Isus „s-a retras din nou la munte, numai singur“ (Ioan 6:15). Cînd guvernatorul roman l-a întrebat dacă este rege, Isus i-a răspuns: „Regatul meu nu face parte din această lume. Dacă regatul meu ar face parte din această lume, subordonaţii mei ar fi luptat să nu fiu dat pe mîna iudeilor.“ — Ioan 18:36.

De asemenea, Cristos le-a spus discipolilor săi: „Deoarece nu faceţi parte din lume‚ ci eu v-am ales din lume, din această cauză vă urăşte lumea“ (Ioan 15:19). Creştinii din primul secol nu s-au lăsat deci abătuţi de probleme de ordin social sau politic. Deşi sclavia, de exemplu, constituia la vremea aceea o problemă majoră, creştinii nu au luptat pentru desfiinţarea ei. Dimpotrivă, sclavii creştini erau îndemnaţi să-şi asculte stăpînii. — Coloseni 3:22.

În loc să se ocupe cu politica, aceşti creştini din primul secol s-au străduit să-şi îndeplinească lucrarea de predicare „despre regatul lui Dumnezeu“ (Fapte 28:23). În numai cîteva decenii mesajul lor a ajuns la marginile pămîntului cunoscut pe atunci (Coloseni 1:23). Care au fost rezultatele? Mii de oameni au acceptat acest mesaj şi au devenit ‘fraţi şi surori’ în privinţă spirituală (Matei 23:8, 9). Evreii şi păgînii care se converteau la creştinism puneau capăt ostilităţilor dintre ei. De asemenea, diferenţele importante care îi separau pe evrei de samariteni au dispărut graţie ‘iubirii profunde’ pe care o nutreau creştinii unii faţă de alţii. — 1 Petru 4:8.

Iubirea creştinilor se extindea chiar şi asupra duşmanilor lor (Matei 5:44). Din acest motiv, ei au refuzat să se înroleze în armatele cezarului. Cineva ar putea însă obiecta: „Nu a zis oare Isus: «Înapoiaţi cezarului lucrurile cezarului»?“ Este adevărat. Dar se referea, oare, Isus, aici, la serviciul militar? Nu. El a răspuns numai la întrebarea dacă era sau nu permis să ‘plătim cezarului impozit’ (Matei 22:15–21). Creştinii îşi plăteau împozitele, dar, ţinînd cont de faptul că îşi dedicaseră viaţa lui Dumnezeu, ei refuzau să facă rău semenului lor.

Religia — o prietenă a lumii

Unii ar putea spune: „Uitaţi-vă la creştinătatea de astăzi. Ea este iremediabil divizată şi adeseori se întîmplă ca membrii ei să se ucidă unii pe alţii. Clerul ei este amestecat în politică. Ce s-a întîmplat cu creştinismul?“ Isus şi-a avertizat discipolii asupra faptului că printre creştinii adevăraţi vor fi ‘semănaţi’ creştini falşi (Matei 13:24–30). În mod asemănător, Pavel a anunţat: „Ştiu că (...) se vor introduce printre voi lupi tiranici (...) şi că se vor ridica oameni care vor vorbi lucruri deformate, pentru a-i atrage pe discipoli după ei.“ — Fapte 20:29, 30.

Aceasta a început să se întîmple încă din primul secol, fapt pentru care discipolul Iacob a considerat necesar să scrie următoarele cuvinte grăitoare: „Voi sînteţi la fel de infideli ca nişte femei adultere; nu ştiţi că împrietenindu-vă cu lumea vi-l faceţi duşman pe Dumnezeu?“ (Iacob 4:4, The Jerusalem Bible; sublinierea ne aparţine.) Acest sfat divin a fost atît de mult dispreţuit de oameni încît, în secolul al IV-lea, un lup în „veşminte de oi“, împăratul Constantin, a reuşit să compromită „creştinismul“ deja corupt, făcînd din el religia oficială a Imperiului Roman. Da, ‘împrietenindu-se cu lumea’, creştinătatea şi l-a făcut duşman pe Dumnezeu. În felul acesta, ‘ciocnirea’ a devenit inevitabilă.

Fiind condusă de un „papă“ sau de un „tată“ al ei, biserica din secolul al XIII-lea atinsese „apogeul puterii sale“, favorizînd o unire şi mai strînsă între biserică şi stat. Papa Inocenţiu al III-lea era convins că „Domnul îi dăduse lui Petru nu numai puterea peste Biserica universală, ci şi putere asupra lumii întregi. (Sublinierea ne aparţine.) În cartea sa The Empire and the Papacy (Imperiul şi papalitatea) profesorul de istorie T. F. Tout continuă cu aceste cuvinte: „Lucrarea lui Inocenţiu a fost lucrarea unui om de stat ecleziastic (...) numind şi anulînd numiri de regi şi împăraţi, după placul său. Acelaşi autor adaugă: „Cu cît puterea papală căpăta un caracter politic mai pronunţat, cu atît creştea şi dificultatea de a-i susţine prestigiul în calitate de sursă a legii, a moralei şi a religiei.“

Religia şi războiul

O altă latură a politicii, de data aceasta mai violentă, este războiul. Cu toate acestea, papa Inocenţiu al III-lea a organizat personal o campanie militară împotriva albigenzilorb din sudul Franţei. Ea a culminat în 1209 cu oribila masacrare a mii de locuitori din Beziers şi cu arderea pe rug a multor victime, din ordinul Sfintei Inchiziţii. Cruciada, a cărei ţintă fusese la început Palestina, a fost abătută de la obiectivul ei de intrigile politice, astfel încît cavalerii „creştini“ au ajuns la Constantinopol, unde au luat parte la „trei zile îngrozitoare, marcate prin jaf, crimă, desfrîu şi sacrilegiu.“ Împotriva cui au luptat ei? Împotriva fraţilor lor „creştini“. Conform afirmaţiei unui istoric, „chiar şi bisericile au fost jefuite fără milă“.

Metodele necreştine ale bisericii l-au determinat în cele din urmă pe Martin Luther să-şi afişeze în 1517, pe porţile bisericii castelului Wittenberg, tezele prin care sfida papalitatea. Dar în a sa History of Europe (Istoria Europei) H. A. L. Fisher face următorul comentariu: „Noua confesiune (...) era tributară favorii princiare şi guvernamentale.“ Germania s-a dezmembrat datorită unor neînţelegeri politico-religioase. În Franţa, calviniştii s-au ataşat şi ei unor conducători politici. Războaiele religioase care au urmat nu au avut drept unic scop libertatea religioasă, ci ele au fost cauzate şi de „rivalitatea care exista între protestanţi şi nobilii de confesiune catolică, pentru a domina monarhia. Iată deci că istoria religioasă a Europei a fost scrisă cu sînge.

Zorile celui de al XX-lea secol i-au sursprins pe englezi încleştaţi într-un război cu burii, în Africa de Sud. În ambele tabere clericii aţîţau focul, adresînd „îndemnuri de la amvon“. Istoricul R. Kruger afirmă: „Volumul rugăminţilor adresate spre cer de cele două tabere în timpul războiului, nu putea fi egalat decît de diversitatea confesiunilor care le inspirau.“ „Creştinii“ albi se omorau unii pe alţii şi-i cereau lui Dumnezeu să-i ajute să facă lucrul acesta.

Acest fenomen s-a repetat la scară mult mai mare în 1914, cînd soldaţii germani au ocupat Belgia. Pe catarama centurilor lor stăteau scrise următoarele cuvinte: „Gott mit uns“ („Dumnezeu este cu noi“). De ambele părţi, bisericile nu conteneau cu rugăciunile aduse pentru victorie şi cu injuriile acerbe la adresa duşmanului.

Milioane de oameni au rămas deziluzionaţi constatînd rolul pe care l-a jucat religia în primul război mondial. Numind religia ‘opiu pentru popor’, ateii şi comuniştii îşi măresc necontenit numărul. Cu toate acestea, clerul a continuat să se amestece în politică, acordîndu-le sprijinul dictatorilor fascişti Franco şi Mussolini. În 1933, Biserica Catolică a semnat chiar un concordat cu naziştii. Cu această ocazie cardinalul Faulhaber i-a scris lui Hitler: „Această strîngere de mînă cu Papalitatea (...) este o realizare cu avantaje incomensurabile (...) Fie ca Dumnezeu să-l ocrotească pe Cancelarul Reich-ului [pe Hitler].“

Nici măcar posibilitatea unui nou război mondial nu l-a făcut pe cler să renunţe la politică. Recent, unele biserici şi-au schimbat considerabil opţiunile, pronunţîndu-se pentru o politică de stînga. Iată ce scrie în acest sens un scriitor: „Ultima generaţie de teologi din America latină (...) afirmă că marxismul este expresia politică inevitabilă a creştinismului. Cu toate acestea, Biblia dă următorul avertisment: „Ei seamănă vînt, ei vor recolta furtună.“ — Osea 8:7, Jerusalem Bible.

Religia va secera furtună

Într-adevăr, Biblia rosteşte un avertisment solemn potrivit căruia între religie şi politică urmează să se declanşeze un conflict teribil. În Apocalips capitolul 17, ea identifică imperiul mondial al religiei false, pătate de sînge, cu o ‘mare prostituată care stă pe multe ape’. Aceste „ape“ reprezintă „popoare şi (...) naţiuni“ (versetele 1, 15). Prostituata este numită „Babilonul cel Mare, mama prostituatelor şi a lucrurilor dezgustătoare ale pămîntului“, şi ea este „beată de sîngele sfinţilor“ (versetele 5, 6). „Babilon“ este o denumire adecvată pentru falsa religie organizată, dat fiind că multe dintre doctrinele ei provin din anticul oraş Babilon.c Ea şi-a cîştigat reputaţia de criminală datorită persecuţiilor la care i-a supus pe adevăraţii creştini de-a lungul secolelor.

De asemenea, imperiul mondial al religiei false este descris în Scripturi călărind pe o fiară cu „şapte capete şi zece coarne (...) [care] reprezintă zece regi“ (versetele 3, 12). Unele articole apărute anterior în ediţiile acestui periodic au identificat această „fiară“ cu Organizaţia Naţiunilor Unite, organizaţie în care oamenii îşi pun speranţele pentru menţinerea păcii mondiale. Istoria arată că bisericile sprijinesc această organizaţie. În octombrie 1965, papa Paul al VI-lea vorbea despre O.N.U. ca despre „ultima speranţă de înţelegere şi pace“. În 1979, cînd papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat Adunării Generale a Naţiunilor Unite, nu a făcut nici măcar o singură menţiune la Cristos sau la Regatul său; în schimb, el a vorbit despre O.N.U. ca despre „forul suprem al păcii şi al dreptăţii“.

Dar de ce este oare atît de periculoasă această unire dintre religie şi O.N.U.? Pentru că cele „zece coarne (...) şi fiara sălbatică (...) o vor urî pe prostituată, o vor devasta şi dezgoli (...) şi o vor arde complet cu foc“ (versetul 16). Aşadar, religia falsă este destinată distrugerii; ea se apropie cu paşi repezi de o ciocnire catastrofală cu puterea politică. După ce va fi lăsată goală, iar murdăria ei respingătoare va fi dezvăluită, ea va fi distrusă în mod complet.

Acest eveniment va declanşa „marele necaz“ despre care a vorbit Isus şi care va atinge punctul culminant o dată cu războiul Armaghedonului. Fiind susţinut de armatele cereşti invincibile, Cristos ‘va zdrobi (...) şi va pune capăt’ sistemului mondial al lui Satan, lăsîndu-i în viaţă numai pe „cei blînzi [care] vor moşteni pămîntul“. Aceştia vor fi creştinii adevăraţi, care, printre alte lucruri, vor evita politica — izvorul atîtor dezbinări. — Matei 24:21; Daniel 2:44; Psalm 37:10, 11; Matei 5:5; Apocalips 6:2; 16:14–16.

Cum ar trebui să procedaţi acum, dacă faceţi parte dintre aceia care sînt afectaţi de suferinţele omenirii şi de oprobriul pe care religia falsă îl aruncă asupra numelui lui Dumnezeu? Biblia vă răspunde prin următoarele cuvinte: „Ieşiţi din ea [din religia falsă], poporul meu, dacă nu vreţi să participaţi împreună cu ea la păcatele ei“ (Apocalips 18:4). Martorii lui Iehova sînt singurii care îi invită pe oameni să asculte de această poruncă. Deoarece, asemenea primilor creştini, ei nu participă nici la războaie, nici la politică, Martorii lui Iehova vor scăpa de distrugere în clipa în care religia se va ciocni cu politica. Luaţi legătura cu ei; ei vă vor arăta bucuros cum să intraţi pe „poarta cea strîmtă“ care duce nu la distrugere, ci la viaţă eternă. — Matei 7:13, 14; Ioan 17:3.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

În 1914, stînd lîngă tobele ce ţineau loc de altar pe treptele catedralei Saint-Paul, episcopul Londrei îndemna trupele britanice la patriotism