Zece ani în închisorile militare din Spania

de Fernando Marín

ZECE ani de închisoare în Spania franchistăa, zece ani care mi-au îmbogăţit viaţa. Deşi această afirmaţie pare contradictorie, ea este totuşi adevărată. Aceşti ani n-au fost nici pe departe uşori şi plăcuţi; dimpotrivă, ei m-au făcut să cunosc realitatea crudă pe care trebuie să o înfrunte zilnic un deţinut într-o închisoare militară. Totuşi, aceşti ani mi-au permis, de asemenea, să simt în mod real protecţia divină care s-a manifestat uneori într-un mod uimitor. Îmi amintesc de toate aceste lucruri ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri.

Am fost crescut într-o familie catolică şi mi-am făcut studiile în cîteva şcoli catolice din Barcelona. Am crescut avînd o teamă morbidă faţă de focul iadului şi faţă de purgatoriu. Apoi la vîrsta de 16 ani am început să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova, reuşind să scap de acele învăţături înspăimîntătoare care îmi chinuiau mintea. Am înţeles atunci cu claritate că, potrivit Bibliei, noi nu avem un suflet nemuritor. Şi în acest caz, cum ar putea să existe anumite locuri unde sufletul să fie chinuit sau purificat? — Ezechiel 18:4, 20; Ecleziast 9:5, 6, 10.

În 1961, la vîrsta de 18 ani, mi-am simbolizat dedicarea faţă de Iehova, botezîndu-mă la Paris, în Franţa, unde am asistat pentru prima dată la un congres de proporţii. Făceam parte dintre puţinii Martori ai lui Iehova spanioli care au reuşit să meargă în Franţa, în ciuda situaţiei economice precare şi a faptului că lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă pe atunci. În cea mai mare parte a perioadei franchiste (1939—1975) activitatea noastră de predicare s-a desfăşurat clandestin.

Eram atît de fericit că-l cunoşteam pe Iehova şi adevărul pe care ni-l dezvăluie prin Isus Cristos, încît m-am dedicat lui fără rezerve. Voiam să devin pionier (slujitor cu timp integral). Am ajuns să-mi realizez acest vis în 1962, februarie, şi am rămas în acest serviciu pînă astăzi, efectuîndu-l chiar şi în închisoare. Probabil că vă întrebaţi însă de ce am fost închis.

Prima mea mare încercare

În februarie 1964, la vîrsta de 21 ani, am fost recrutat pentru satisfacerea serviciului militar. M-am pregătit pentru ceea ce mă aştepta. De fapt, de mulţi ani, asemenea altor tineri din adunare, aveam două obiective: să fiu pionier şi să-mi păstrez integritatea în problema neutralităţii creştine. — Ioan 17:16; 18:36.

Cînd am plecat de acasă pentru a merge la cazarmă, nu prea ştiam ce urma să mi se întîmple. Simţeam o oarecare teamă, dar îmi păstram vii în minte convingerile. Sosind la baza militară din oraşul unde locuiam, le-am explicat că refuz să efectuez serviciul militar din motive de conştiinţă. În Spania, această poziţie nu era nici tolerată, nici bine înţeleasă pe atunci. Mi s-a dat un bilet de trecere şi mi s-a spus să mă prezint la cazarma din Tenerife (din Insulele Canare), la 1 600 km distanţă de Catalonia.

La Tenerife, autorităţile militare m-au crezut nebun. Numai cineva care nu avea mintea întreagă ar fi putut să refuze satisfacerea serviciului militar sub o dictatură fascistă. Cert este că am fost trimis la un spital de psihiatrie. Din fericire, medicul care m-a consultat îi cunoştea pe Martori, ferindu-mă de la un tratament care m-ar fi putut zdruncina pe viaţă. Apoi am fost închis într-o închisoare militară. Cît timp urma să stau acolo? Nu puteam şti, deoarece, pe atunci, celor care aveau obiecţiuni de conştiinţă împotriva serviciului militar nu li se fixa perioada de detenţie.

În cursul anilor ce au urmat, am cunoscut golul lăuntric pe care-l naşte singurătatea şi degradarea căreia îi cad pradă unii deţinuţi. Viaţa mi-a fost de multe ori ameninţată şi presărată cu oferte atrăgătoare, care să mă determine să-mi ştirbesc neutralitatea şi integritatea. Încetul cu încetul, am ajuns să înţeleg că o mică celulă rectangulară se poate transforma într-un adevărat univers pentru acela care întreţine relaţii strînse cu Dumnezeu. Nutream o încredere neclintită în Iehova, Dumnezeul meu. — Psalm 23.

În detenţie celulară

De la Tenerife am fost trimis la fortăreaţă militară din San Francisco del Risco, în insula Gran Canaria (provincia Las Palmas). Această închisoare era renumită datorită reputaţiei pe care o avea comandantul său — un bărbat scund, îndesat şi sadic, căruia îi făcea plăcere să-i bată personal pe deţinuţi. De altfel, fusese supranumit Pisamondongo (zdrobitor de intestine).

Am fost dus într-o celulă şi mi s-a confiscat tot ce aveam, inclusiv Biblia. Mi se permitea să ies din celulă numai cîteva clipe, în timpul nopţii, pentru a-mi goli hîrdăul în care îmi făceam necesităţile şi pentru a-mi lua castronul cu supă. Şi totuşi, în timpul acestor luni de detenţie celulară solitară, n-am fost niciodată cu adevărat singur (Psalm 145:18). Asemenea misionarului Harold King, care a stat ani de zile în detenţie solitară în China, eu am căutat să-mi întăresc relaţia cu Iehova. (Vezi Turnul de veghere din 1963, pag. 437—442, în engl.) Într-o duminică, în timp ce storceam o felioară de lămîie peste orezul din farfurie, cîţiva stropi au căzut pe pavajul roşu din celulă, pătîndu-l în cîteva locuri. Această întîmplare mi-a dat ideea să folosesc sucul de lămîie pentru a scrie o frază pe podea. Cum nu mi se dădea lămîie decît o dată pe săptămînă, încetul cu încetul am reuşit să scriu pe podea de-a curmezişul celulei: „El nombre de mi Dios es Jehová.“ („Numele Dumnezeului meu este Iehova.“) Aceste cuvinte m-au ajutat în permanenţă să-mi amintesc că nu sînt singur. Acest adevăr simplu, scris la picioarele mele, mi-a amintit adevăruri mult mai profunde referitoare la relaţiile dintre om şi Dumnezeu. Mai tîrziu, cu ceara de la o lumînare, am frecat pardoseala celulei pînă cînd a ajuns netedă şi strălucitoare ca o oglindă.

O lectură cu riscuri

Într-o zi, fraţii închişi la El Aaiún, Sahara, au auzit despre starea mea de izolare, fără Biblie şi publicaţii biblice. Prin intermediul unui deţinut care urma să fie transferat, ei au aranjat să-mi trimită cîteva pagini dintr-o revistă Turnul de veghere şi o copie după una din Evanghelii. Problema era însă cum avea să-mi înmîneze bărbatul respectiv aceste scrieri, din moment ce eu eram la izolare?

Într-o noapte, în timp ce mergeam să-mi golesc hîrdăul, peste zidul care separa W.C.-urile mi-a fost aruncat un pacheţel. M-am năpustiit asupra lui asemenea unui înfometat care ar înhăţa o bucată de pîine. Întors în celulă, mi-am petrecut toată noaptea citind de nenumărate ori aceste pagini. Nu mai văzusem de un an de zile scrieri care să vorbească despre Iehova! Pînă la ivirea zorilor am înghiţit cu nesaţ aceste articole şi cuvinte încurajatoare ale lui Isus, consemnate în Evanghelie.

În noaptea următoare, în timp ce mă reîntorceam la celulă cu castronul cu supă, am văzut că eram aşteptat de comandantul închisorii, Don Gregorio. Mă privea cu un aer ameninţător, iar gîtul său de taur se umflase de furie. În mînă ţinea paginile revistei mele. Ascunzătoarea în care îmi pusesem preţioasele publicaţii fusese descoperită! Folosind insulte grosolane la adresa numelui lui Iehova şi ameninţîndu-mă că mă va executa, comandantul mi-a ordonat să mă apropii. Imediat m-am rugat lui Iehova în gînd şi din adîncul inimii, cerîndu-i să mă ajute să suport ceea ce urma să mi se întîmple şi să-mi păstrez demnitatea pe care trebuie să o aibă un creştin adevărat.

De îndată ce comandantul a deschis uşa celulei, m-am năpustiit într-un colţ şi aşteptîndu-mă să fiu lovit, am încercat să-mi ocrotesc părţile cele mai vulnerabile ale corpului. Furios şi urlînd, cu ochii injectaţi, el s-a năpustit spre mine ca un ieşit din minţi. Deoarece pardoseala era foarte netedă, el a căzut pe burtă. Înnebunit de furie, comandantul încearcă să se ridice, cînd ochii i-au căzut pe cuvintele scrise pe podea: „El nombre de mi Dios es Jehová.“ Era un bărbat foarte superstiţios. Văzînd numele lui Dumnezeu, el a murmurat pe un ton neîncrezător: „Iehova!“ Apoi a început să urle la nesfîrşit „Iehova! Iehova!...“ ieşind din celulă în patru labe. Scăpasem de bătaie, iar comandantul nu s-a mai întors niciodată să mă necăjească.

Această întîmplare mi-a întărit credinţa în mîna ocrotitoare a lui Iehova. Deşi eram complet singur, nu fusesem abandonat. Fusesem persecutat, dar nu distrus. — 2 Corinteni 4:7–10.

O adunare chiar şi în închisoare

În cele din urmă, am fost transferat la închisoarea Santa Catalina, la Càdiz, unde au fost aduşi în scurtă vreme aproape o sută de fraţi. Ne-am organizat într-o adunare, de fapt, pe atunci, una dintre cele mai mari din Spania! Ţineam toate întrunirile şi aveam program de studiu individual. Tot în închisoare am ţinut chiar şi congrese de circuit şi district.

Ne-ar fi fost uşor să ne dramatizăm situaţia, dar ştiam că şi afară fraţii şi surorile noastre aveau de luptat pentru a-şi păstra fidelitatea şi integritatea, iar uneori erau puşi în faţa unor dificultăţi pe care noi nu le aveam în închisoare. Cel puţin nu ne simţeam tăiaţi de la Iehova şi de organizaţia sa. Principiile sale erau vitale pentru noi, cu atît mai mult cu cît descurajarea ne stăpînea. Părîndu-ni-se interminabile, zilele treceau una după alta, căzînd asupra noastră asemenea unor lovituri de ciocan ce ne striveau floarea tinereţii. Cu toate acestea, nu ne-am lăsat niciodată copleşiţi de deznădejde. — Psalm 71.

În ciuda condiţiilor mizerabile în care ne aflam, trebuia să cultivăm printre noi o stare de spirit sănătoasă, lucru ce nu era totdeauna uşor. Deşi eram separaţi de ceilalţi deţinuţi, singurătatea era practic imposibilă în celulele noastre comune. În plus, spre regretul nostru, unul dintre noi comisese un păcat grav şi a trebuit să-l excomunicăm, pentru a păstra puritatea adunării noastre. Cu toate acestea, el trebuia să trăiască şi în continuare alături de noi; nu puteam să-l scoatem din închisoare, şi nu voiam să cerem ca să fie mutat alături de ceilalţi prizonieri, datorită oprobriuluib pe care acest lucru l-ar fi aruncat asupra lui Iehova şi asupra grupei noastre de fraţi. Nu ştiam ce să facem în această situaţie stînjenitoare. Răspunsul urma să ne fie dat într-un mod neaşteptat.

Prin uşa unui dulap

La scurt timp după aceea, am primit o vizită cum nu se putea mai plăcută: cea a fratelui Grant Suiter, membru al Colegiului Central. Nu-i fusese permis să cheme la vorbitor decît un singur deţinut. Dar noi voiam totuşi să-l vedem şi să-l auzim. Ce am fi putut face în acest caz? În atelierul în care lucram, descoperisem o uşă închisă care comunica cu dormitorul nostru. Ea era ascunsă în spatele tapetului. Ne-am hotărît să o camuflăm, acoperind-o în întregime cu un dulap fără spate. Astfel, după ce intram în dulap, puteam să deschidem această uşă şi ajungeam în faţa unui labirint de paturi suprapuse.

Cînd, la vorbitor, am rămas singur cu fratele Suiter, l-am invitat să mă urmeze în atelierul nostru sub pretextul că vrem să-i arătăm lucrările manuale pe care le executăm. Imaginaţi-vă ce surprins a rămas cînd i-am cerut să intre în dulap şi cînd s-a trezit într-un dormitor în care îl aşteptau peste o sută de Martori! Acţiunea noastră era riscantă, dar duceam atît de mult dorul unei asocieri cu fraţii noştri de afară, încît merită sa riscăm. Nici nu ne venea să credem că un membru al Colegiului Central se găsea realmente printre noi.

Am profitat de această ocazie pentru a-i relata fratelui Suiter problema referitoare la excluderea pe care o făcusem. Răspunsul său a fost clar: organizaţia şi principiile lui Iehova nu pot fi răsturnate de conducătorii şi regulile omeneşti. ‘Organizaţia nu este în închisoare!’, ne-a spus el. ‘De ce nu cereţi comandantului să-l transfere pe cel vinovat?’

Comandantul era un tip sarcastic, care îşi bătea deseori joc de noi. Cu toate acestea, i-am explicat situaţia, spunîndu-i: „Nu-i putem tolera printre noi pe aceia care păcătuiesc. Trebuie să păstrăm puritatea organizaţiei noastre.“ Care a fost reacţia lui? Ca şi cum ar fi înţeles un principiu etern care, după mine, depăşea puterea sa de înţelegere, el a încercat să mă consoleze! Eram uluit! El m-a asigurat că avea să dea imediat ordinul ca păcătosul să fie transferat şi că nu-l va mai aduce în dormitorul nostru decît atunci cînd comitetul nostru juridic ar fi cerut acest lucru. El ne-a lăudat chiar fidelitatea şi respectul pe care-l avem faţă de principiile înalte.

Amnistia şi libertatea

Pe lîngă încercarea de a sta în închisoare ani îndelungaţi, trăiam cu următoarea incertitudine: nu ştiam cînd vom fi eliberaţi, sau dacă vom fi eliberaţi vreodată. De ce? Deoarece de fiecare dată după ce ne executam pedeapsa, ni se intenta din nou proces şi eram condamnaţi la o pedeapsă şi mai lungă. De exemplu, unul dintre fraţii noştri a fost condamnat în total la 26 de ani de închisoare, pentru că refuzase să facă 18 luni de serviciu militar! Ce ne-a ajutat să rezistăm în timpul acestei lungi încercări? Rugăciunea a fost unul din elementele esenţiale în păstrarea integrităţii noastre.

În jurul anului 1972 se zvonea că guvernul spaniol s-ar putea să acorde o amnistie celor care au refuzat să facă serviciul militar pe motive religioase şi care, din acest motiv, fuseseră închişi vreme îndelungată. Cu cîteva zile înainte de amnistie, 70 din cei o sută de fraţi care urmau să fie eliberaţi au făcut cerere pentru a intra în serviciul cu timp integral! Acest lucru scoate în evidenţă că în timpul acestor ani de detenţie fusesem conştienţi de responsabilităţile noastre creştine. Nu priveam libertatea pe care o găsisem drept o ocazie de a ne distra sau de a recupera ceea ce în aparenţă pierdusem. Doream, mai degrabă, să-i arătăm lui Iehova cît de recunoscători îi eram pentru ocrotirea pe care ne-o acordase în toţi aceşti ani. Şi nu era vorba despre ceva trecător: mulţi dintre fraţii de atunci sînt şi astăzi pionieri. Mai mult de 12 dintre ei slujesc ca supraveghetori de circuit, de district sau la casa Betel, unde, de altfel, lucrez şi eu împreună cu soţia mea Conchita.

Am pierdut oare la închisoare zece ani din viaţă? Integritatea nu mi-am pierdut-o niciodată. Datorită fidelităţii pe care au manifestat-o cei cîteva sute de fraţi închişi în Spania, numele lui Iehova a ajuns să fie cunoscut de cele mai înalte personalităţi din guvern, din Parlament şi din Biserica Catolică. Chiar şi guvernul Franco a fost nevoit să recunoască existenţa acestui grup remarcabil de creştini incoruptibili. De altfel, guvernul său a recunoscut oficial activitatea Martorilor lui Iehova în 1970.

În închisorile din Spania am ieşit victorioşi din încercarea la care au fost supuse răbdarea şi rezistenţa noastră. Această încercare ne-a oferit însă ocazia unică de a studia personal şi cu seriozitate Biblia şi de a întreţine legături strînse cu Iehova. Aceşti ani preţioşi nu au fost pentru noi nişte ani pierduţi. Iată de ce, majoritatea dintre noi am ieşit din închisoare mult mai întăriţi din punct de vedere spiritual decît fusesem la arestarea noastră. Într-adevăr, în toţi aceşti ani, ‘am fost persecutaţi dar nu abandonaţi; am fost doborîţi la pămînt, dar nu distruşi’. — 2 Corinteni 4:9.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 29]

Chiar şi atunci cînd am fost izolat, îmi aduceam mereu aminte că nu sînt singur

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Regretatul nostru frate Grant Suiter (în centru), pe atunci membru al Colegiului Central al Martorilor lui Iehova, în timpul unei vizite la închisoarea militară din Càdiz (la stînga, traducătorul Bernard Backhouse; la dreapta Fernando Marín)