Cum poate fi cineva drept în ochii lui Dumnezeu?

„DUMNEZEU spune că sînt în ordine.“ Iată cum este redat cuvîntul „justificare“ (a declara drept) într-o versiune recentă a „Noului Testament“ în limba pidgin din Noua-Guinee. Această traducere poate părea puţin simplistă, dar ea exprimă bine, de fapt, ideea fundamentală cuprinsă în termenul de la Romani 5:16, pe care versiunile engleze şi franceze ale Bibliei îl traduc cu „declarare a dreptăţii“ sau „justificare“, iar Biblia Cornilescu prin „hotărîre de iertare“.

Unii spun însă: ‘Eu duc o viaţă dreaptă. Fac bine altora ori de cîte ori am posibilitatea. Sînt pregătit să-l întîlnesc pe Creatorul meu.’ Prin justificare, astfel de persoane înţeleg, în mod evident, a se justifica pe sine. Dar potrivit Bibliei, învăţătura despre „justificare“ se referă la modul cum ne consideră Dumnezeu şi la tipul de relaţii pe care el însuşi le întreţine cu noi. Iehova este „Creatorul“ (Isaia 40:28). El este, de asemenea, „Judecătorul întregului pămînt“ (Geneza 18:25). Nimic nu este deci mai important decît modul în care ne judecă el însuşi.

De ce trebuie să avem o stare dreaptă în faţa lui Dumnezeu?

Biblia declară cu privire la Iehova: „Stîncă, perfectă este activitatea sa, căci toate căile sale sînt deptate. Un Dumnezeu al fidelităţii, la care nu există nedreptate; drept şi integru este el“ (Deuteronom 32:4). El este însăşi personificarea dreptăţii. În calitate de Creator, Cel care dă viaţă, el are dreptul să stabiliească norme sau reguli care definesc ce este bine sau rău. Tot ceea ce este în conformitate cu normele stabilite de Dumnezeu este, aşadar, drept.

Dumnezeu este deci cel care stabileşte scopul pe care trebuie să-l atingă creaturile sale inteligente, dacă acestea doresc să trăiască în armonie cu Creatorul lor. Limbile originale în care a fost scrisă Biblia numesc păcat faptul de a nu atinge acest scop sau de a nu respecta aceste norme. În acest fel, păcatul înseamnă nedreptate. Oricine nu se conformează cu ceea ce Dumnezeu defineşte ca fiind bun sau rău, păcătuieşte. În consecinţă, păcatul constituie deopotrivă, o formă de dezordine, de nesocotire a legii. — 1 Ioan 5:17; 3:4.

Iehova „nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii“ (1 Corinteni 14:33). La origine, toate creaturile sale din cer şi de pe pămînt erau perfecte. Ele erau dotate cu liberă voinţă sau liber arbitru (2 Corinteni 3:17). Ele se bucurau de „glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8:21). Atîta timp cît au fost respectate normele de dreptate stabilite de Dumnezeu, în univers au domnit pacea şi ordinea. Dezordinea şi-a făcut apariţia în univers atunci cînd, mai întîi în cer, iar apoi pe pămînt, unele creaturi au început să nesocotească legea lui Dumnezeu, respingînd astfel dreptul său de a guverna asupra lor. Aceste creaturi s-au îndepărtat de normele divine privitoare la ceea ce este bine şi la ceea ce este rău. Ele au ratat scopul şi au devenit păcătoase.

Aşa a fost situaţia cu primii noştri părinţi, Adam şi Eva (Geneza 3:1–6). „Iată de ce, (...) a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, deoarece toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). De la rebeliunea lor, păcatul „a domnit ca rege împreună cu moartea“, deoarece toţi descendenţii lui Adam „au păcătuit“ şi nu reuşesc să corespundă normelor drepte fixate de Dumnezeu (Romani 5:21; 3:23). De aici decurge pentru noi necesitatea de-a avea o stare dreaptă în faţa lui Dumnezeu.

Concepţia catolică cu privire la „justificare“

Toate Bisericile care se pretind a fi creştine recunosc necesitatea reîmpăcării oamenilor cu Dumnezeu. Totuşi, învăţătura catolică diferă de cea protestantă în ceea ce priveşte modul în care se ajunge la această reîmpăcare şi la poziţia pe care o ocupă creştinul în faţa lui Dumnezeu.

Referitor la dogma catolică, The Catholic Encyclopedia spune: „Justificare înseamnă schimbarea sau transformarea sufletească prin care omul trece de la starea de păcat originar, în care s-a născut în calitate de copil al lui Adam, la starea de graţie şi înfiere divină prin intermediul lui Isus Cristos, al doilea Adam.“ A Catholic Dictionary adaugă următoarea explicaţie: „Ne referim aici la procesul prin care adulţii sînt ridicaţi de la starea de moarte şi păcat la favoarea şi prietenia lui Dumnezeu; cît despre copii, Biserica consideră că ei sînt justificaţi prin botez fără vreo acţiune din partea lor.“

În rezumat, Biserica Catolică consideră că „justificarea“ este o acţiune întreprinsă de Dumnezeu, prin care oricine este botezat în credinţa catolică este realmente făcut drept şi sfinţit prin darul „graţiei“ divine. Ea afirmă, printre altele, că o asemenea justificare poate fi (1) sporită prin merite personale sau fapte; (2) pierdută prin păcatul de moarte şi necredinţă; (3) regăsită prin sacramentul penitenţei. În cadrul acestor măsuri, catolicul astfel justificat este obligat să-şi mărturisească păcatele sale unui preot, pentru a primi iertarea. Orice „pedeapsă temporară“ de care ar mai fi pasibil un creştin după iertare poate fi ispăşită prin fapte sau achitată prin intermediul unei „indulgenţe“.a

Concepţia protestantă

La începutul secolului al XVI-lea, vînzările abuzive de indulgenţe au declanşat reforma protestantă. În 1517, Martin Luther, pe atunci călugăr catolic, a condamnat această practică în cele 95 de teze pe care le-a afişat pe poarta bisericii castelului din Wittenberg, Germania. Însă dezacordul dintre Luther şi dogma oficială catolică era mult mai profund. El se referea la ansamblul doctrinei Bisericii cu privire la justificare. Acest fapt este confirmat în A Catholic Dictionary în următorii termeni: „Principalul subiect de dezacord între catolici şi protestanţi pe vremea Reformei consta în diferenţa de credinţă asupra modalităţii în care păcătoşii sînt declaraţi drepţi în faţa lui Dumnezeu. ‘Dacă această doctrină (a justificării numai prin credinţă) cade, spune Luther în lucrarea sa Cuvîntări la masă‚ atunci s-a sfîrşit cu noi.’“

Dar ce înţelegea în mod exact Luther prin ‘justificarea numai prin credinţă’? În calitate de catolic, Luther învăţase că actul de a declara drept un om pretinde botezul, meritul personal şi faptele bune, precum şi sacramentul penitenţei, administrat de un preot care ascultă mărturisirea păcatelor, acordă iertarea şi impune penitenţele, printre care se pot include şi pedepsele pe care şi le impune persoana însăşi.

În eforturile sale de a afla pace cu Dumnezeu, Luther epuizase toate resursele dogmei catolice referitoare la justificare, inclusiv posturi, rugăciuni şi penitenţe. Negăsind pace cu Dumnezeu, el a citit şi recitit Psalmii precum şi scrisorile lui Pavel. El a găsit în sfîrşit pacea spiritului cînd a ajuns la concluzia că Dumnezeu îi declară drepţi pe oameni nu în virtutea meritelor lor, a faptelor lor bune sau a actelor lor de penitenţă, ci numai în virtutea credinţei lor. El a fost atît de exaltat de această idee a „justificării numai prin credinţă“ încît, în traducerea pe care a dat-o el în germană textului din Romani 3:28, a adăugat cuvîntului „credinţă“ termenul „numai“.b

Majoritatea Bisericilor protestante au adoptat în esenţă concepţia lui Luther despre „justificare prin har, prin intermediul credinţei“. În realitate, această idee fusese emisă deja de către un înaintaş francez al reformei, Jacques Lefèvre d’Étaples. Rezumînd deosebirea dintre concepţia catolică şi cea protestantă cu privire la justificarea unei persoane, A Catholic Dictionary spune: „Pentru catolici, justificarea reprezintă un act prin care un om este realmente făcut drept; pentru protestanţi, reprezintă actul prin care omul este doar declarat drept şi considerat ca atare, întrucît sînt puse în seama sa meritele unei alte persoane, — şi anume Cristos.“

Nici concepţia catolică‚ nici cea protestantă

Pretinzînd că „un om este realmente făcut drept“ prin darul harului divin, cu ocazia botezului, doctrina catolică se abate de la ceea ce învaţă Biblia. Nu botezul este cel care şterge păcatul originar, ci sîngele vărsat al lui Cristos (Romani 5:8, 9). Este o mare diferenţă între a fi realmente făcut drept de către Dumnezeu şi a fi socotit sau considerat drept (Romani 4:7, 8). Orice catolic sincer, care luptă viguros împotriva păcatului, ştie bine că nu a fost făcut realmente drept (Romani 7:14–19). Dacă el ar fi realmente drept, n-ar avea de mărturisit în faţa unui preot nici un păcat.

Pe lîngă acest fapt, dacă dogma catolică ar urma Biblia, atunci un catolic conştient de păcatele sale le-ar mărturisi lui Dumnezeu, cerîndu-i lui iertare, prin intermediul lui Isus Cristos (1 Ioan 1:9—2:2). Intervenţia unui preot uman într-un stadiu oarecare al „justificării“ n-are nici un fundament biblic, aşa cum nu are, de altfel, nici ideea acumulării de merite pe care se întemeiază doctrina indulgenţelor. — Evrei 7:26–28.

Concepţia protestantă despre justificare, potrivit căreia creştinul este declarat drept în virtutea meritelor jertfei lui Cristos, este, fără îndoială, mult mai aproape de învăţătura Bibliei. Totuşi, Bisericile protestante învaţă despre „justificare numai prin credinţă“, învăţătură care, aşa cum vom vedea în continuare, nu ţine seama de argumentele foarte explicite ale apostolului Pavel şi ale lui Iacob. Acest punct de vedere, care trădează o anumită încredere de sine exagerată pe plan spiritual, se rezumă prin această frază: „Odată salvat, salvat pentru totdeauna.“ Unii protestanţi consideră, prin urmare, că este suficient „să crezi în Isus pentru a fi salvat“ şi, în consecinţă, că actul justificării precede botezul.

Alte Biserici protestante, care aderă, de asemenea, la doctrina justificării prin credinţă, îl urmează însă pe reformatorul francez Jean Calvin, cu învăţătura despre predestinarea fiecărui individ, respingînd astfel doctrina biblică a liberului arbitru (Deuteronom 30:19, 20). Se poate spune deci că, în ceea ce priveşte actul justificării, prin care cineva este declarat drept, nici concepţia catolică nici cea a Bisericilor protestante nu se află în armonie completă cu Biblia.

Ce ne învaţă Biblia?

Biblia ne învaţă însă cît se poate de clar, doctrina despre „justificare“, adică modul în care omul poate ajunge să fie considerat drept de către Dumnezeu. Am văzut la începutul articolului că avem nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu, deoarece ne-am născut cu toţii nu ca fii ai lui Dumnezeu, ci ca „fii ai mîniei“ (Efeseni 2:1–3). Mînia lui Dumnezeu va rămîne asupra noastră dacă refuzăm măsura îndurătoare pe care a luat-o Dumnezeul sfînt şi drept, pentru a ne permite să ne împăcăm cu el (Ioan 3:36). Această măsură plină de iubire este „preţul de răscumpărare plătit de Cristos Isus“. — Romani 3:23, 24.

Apostolul Pavel a arătat că preţul de răscumpărare, adică jertfa lui Cristos, face posibile două speranţe: una „pe pămînt“, alta „în ceruri“. El a scris: „Dumnezeu a considerat că este bine ca toată plenitudinea să locuiască în el [Cristos] şi, prin intermediul său, să împace din nou cu el toate celelalte lucruri, făcînd pace prin sîngele său pe care l-a vărsat pe stîlpul de tortură, — indiferent că sînt lucrurile de pe pămînt sau lucrurile din ceruri.“ — Coloseni 1:19, 20.

Pentru a beneficia de o speranţă sau de cealaltă, trebuie ca cineva să fie drept în faţa lui Dumnezeu, fapt care implică mai mult decît doar „să creadă în Isus“. În următoarele două articole vom examina ce înseamnă acest lucru pentru creştinii care nutresc speranţa cerească şi pentru cei a căror speranţă este să trăiască etern pe pămîntul transformat în paradis. Vă invităm să citiţi aceste articole şi nu ezitaţi să cereţi Martorului care v-a oferit acest periodic să discute cu dumneavoastră, cu Biblia în mînă.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 5]

BISERICA CATOLICA consideră că justificarea îl face pe om realmente drept, dar că această justificare poate fi pierdută prin păcatul de moarte sau înălţată prin merite personale.

[Text generic pe pagina 6]

NUMEROŞI PROTESTANŢI cred în justificare sau îndreptăţire numai prin credinţă, iar credinţa în Isus asigură salvarea. Unii susţin că justificarea este predestinată.

[Text generic pe pagina 7]

BIBLIA învaţă că omul este dotat cu liber arbitru şi că preţul de răscumpărare oferit de Cristos dă posibilitatea de a nutri două feluri de speranţe: una cerească, alta pămîntească. Atît realizarea uneia, cît şi a celeilalte pretinde ca persoana respectivă să fie considerată dreaptă în faţa lui Dumnezeu.