Apele reformei trec peste zăgazuri

„DEODATĂ am auzit un alt zgomot, ca de tunet, năvălind spre noi. În acest moment (. . .) membrii familiei mele au început să fugă spre o colină din apropiere. Apele spumegînde ne–au ajuns din urmă şi înotam cum nu mai înotasem niciodată pînă atunci. Deşi am înghiţit multă apă de mare (. . .) am reuşit totuşi să scăpăm cu bine.“

Cuvintele de mai sus sînt un extras din relatarea unui filipinez cu privire la o catastrofă înspăimîntătoare care i–a schimbat cursul vieţii. Probabil că nu ai fost niciodată victima unei inundaţii sau a vreunei catastrofe naturale de alt fel. Dar dacă aruncăm o scurtă privire asupra istoriei, constatăm că milioane de vieţi au fost modificate de cataclisme de un fel sau altul.

Religia a cunoscut şi ea destule răsturnări catastrofale care au întors cu susul în jos viaţa cotidiană a nenumăraţi oameni, hinduşi, budişti, musulmani, evrei şi creştini, ca să nu–i cităm decît pe aceştia. Ţi–a fost afectată viaţa de tulburări de felul acesta? Este aproape sigur că da, indiferent unde trăieşti pe pămînt. Să ilustrăm lucrul acesta, întorcîndu–ne cu 400 de ani în urmă, în secolul al XVI–lea. Ne vom îndrepta atenţia în primul rînd asupra Europei, continent agitat atunci de vîntul disidenţei ca de un vîrtej din ce în ce mai puternic.

Apele se umflă

Biserica romano–catolică şi monarhiile europene s–au înfruntat timp de secole (fapt care a dus la ceea ce se numeşte Reformă), pretinzînd fiecare autoritate asupra celuilalt şi asupra poporului. Existau în Europa oameni care îşi ridicau glasurile, obiectînd împotriva a ceea ce considerau abuzuri ale Bisericii.

Ce fel de abuzuri denunţau ei? Lăcomia, o imoralitate şocantă şi amestecul în treburile politice. Poporul de rînd era indignat văzînd bărbaţi şi femei care, pe de o parte, pretindeau privilegii speciale în virtutea jurămintelor lor de sărăcie şi castitate, dar care, pe de altă parte, îşi băteau joc de lege, dedîndu–se făţiş unui comportament şi unor practici corupte şi imorale. În Anglia nobilimea era exasperată de situaţia stranie în care se afla: ea trebuia să plătească tribut unui papă care în acea vreme îşi avea reşedinţa în Franţa, sprijinind astfel o ţară care era în război cu Anglia.

Corupţia se prelingea din sferele înalte ale Bisericii catolice. În cartea sa The March of Folly (Marşul demenţei) istoricul Barbara W. Tuchman scrie că şase papi care s–au succedat în sfîntul oficiu începînd din 1471 s–au dovedit „excesiv de lacomi, de josnici şi de avari, şi au dominat într–un mod dezastruos“. Ea precizează că papa Sixtus al IV–lea, pentru a–şi înnobila şi îmbogăţi familia, pînă atunci săracă, i–a numit cardinali pe cinci nepoţi ai săi şi pe un strănepot, pe un al şaselea l–a numit episcop şi a unit prin căsătorie pe alţi şase membri ai familiei sale cu familii conducătoare. Atunci cînd Alexandru al VI–lea a devenit papă era cunoscut faptul că avea deja şase metrese şi şapte copii nelegitimi. Hotărît să fie ales papă, el i–a mituit pe doi dintre principalii săi rivali. Unul dintre ei a primit „patru catîri încărcaţi cu lingouri de aur“, scrie Barbara Tuchman. Mai tîrziu el a dat la Vatican un banchet care a devenit „celebru în analele pornografiei“. Aceeaşi carte relatează cum papa Iuliu al II–lea i–a comandat celebrului artist Michelangelo să îi facă statuia. Cînd sculptorul l–a întrebat pe papă dacă trebuie să îl reprezinte cu o carte în mînă, acesta i–a răspuns: „Pune–mi o sabie. Nu cunosc deloc literele.“

O spărtură în stăvilar

În Europa, oamenii din popor încă tot mai doreau o îndrumare spirituală. Constatînd că toţi aceia care deţineau puterea duceau o scandaloasă viaţă de plăceri, aceşti oameni umili s–au îndreptat spre o altă autoritate, spre aceea pe care o considerau superioară tuturor celorlalte: Biblia. Potrivit părerii scriitorului Joel Hurstfield, Reforma a fost „în sensul cel mai profund o criză a autorităţii“. În Italia, îngroziţi de corupţia care măcina Biserica, unii predicatori şi călugări au început să vorbească în mod public despre necesitatea unei reforme. Dar nicăieri apele nemulţumirii nu s–au învolburat ca în Germania.

În timpurile păgîne, triburile germanice aveau o tradiţie conform căreia cel care comisese un delict putea, printr–o plată în bani, să scape de pedeapsa la care era expus. Odată cu expansiunea credinţei catolice acest obicei s–a introdus şi în Biserică, sub forma indulgenţelor. Un păcătos era autorizat să cumpere de la papă valoarea meritelor „sfinţilor“ decedaţi, ca să fie anulate, pe baza lor, pedepsele temporare pe care le merita pentru păcatele sale. Pentru a finanţa războaiele pe care le purta împotriva Franţei şi pentru a face faţă cheltuielilor pe care le pretindeau impunătoarele lucrări de construcţie întreprinse la Roma, Papa Leon al X–lea a autorizat vînzarea de indulgenţe considerate în măsură să acorde o graţiere totală a pedepselor temporare pentru păcat. Indignat de această practică, Martin Luther şi–a expus cele 95 de teze, astăzi celebre, pentru a denunţa falsele învăţături ale Bisericii. Mişcarea reformatoare, acest firişor de apă care apăruse cu cîteva generaţii mai înainte, a devenit acum un torent, pe măsură ce tot mai mulţi oameni îi acordau sprijin.

În secolul al XVI–lea, mulţi s–au alăturat unor oameni ca Luther în Germania, Zwingli şi Calvin în Elveţia, şi Knox în Scoţia, socotind că sosise momentul să purifice creştinismul şi să se reîntoarcă la valorile şi normele Biblie. Pentru a–i desemna pe aceia care refuzau să recunoască autoritatea religioasă exercitată de către preoţii catolici şi care considerau cerinţele lui Dumnezeu superioare celorlalte, în Germania s–a consacrat un termen care a sfîrşit prin a se aplica tuturor celor care sprijineau reforma. Este vorba de cuvîntul „protestant“.

Protestantismul s–a răspîndit în Europa cu o iuţeală ameţitoare. El a modificat peisajul religios, conturînd noi frontiere teologice. Germania şi Elveţia au deschis calea, urmate fiind cu promptitudine de către Scoţia, Suedia, Norvegia şi Danemarca. Au existat mişcări reformatoare şi în Austria, Boemia, Polonia, Transilvania, Olanda şi Franţa.

În Anglia, nemulţumirile se manifestaseră deja de mai bine de un secol, încă din zilele lui John Wycliffe şi ale lollarzilor. Dar cînd a survenit în final ruptura cu Biserica romano–catolică, motivele au fost în principal nereligioase, regele fiind hotărît să îşi schimbe nu numai religia, ci şi soţia. În 1534, Henric al VIII–lea s–a declarat şef al noii Biserici a Angliei. Mobilurile sale erau diferite de cele ale disidenţilor din restul Europei, dar acţiunea sa a deschis totuşi stăvilarele, pentru a se revărsa în Marea Britanie apele schimbărilor religioase. În întreaga Europă aceste ape s–au înroşit cu repeziciune de sîngele acelora care au fost jertfiţi cu miile pe altarul fanatismului religios.

Pretutindeni unde a prins dorinţa de reformă au fost rîvnite bunurile şi proprietăţile Bisericii. Doar în patru ani coroana engleză a confiscat 560 de mănăstiri, dintre care unele aveau venituri imense. În alte ţări, atît regii cît şi laicii, au pus mîna pe proprietăţile funciare ale Bisericii. Cînd Roma însăşi a fost prădată, cruzimea n–a cunoscut margini. Barbara Tuchman o descrie astfel: „Ferocitatea şi setea de sînge ale atacatorilor ’i–ar fi stîrnit chiar şi unei pietre mila‘. Se auzeau ţipete şi gemete în toate cartierele oraşului; apele Tibrului erau pline de cadavre.“ Minorităţile, atît catolici cît şi protestanţi, au fost persecutate în mod brutal. În Boemia au fost expropriaţi protestanţii, în timp ce în Irlanda au fost expropriaţi catolicii. Hughenoţii francezi erau hăituiţi tot la fel cum erau hăituiţi şi presbiterienii scoţieni şi puritanii englezi. Totul se petrecea asemenea unui vîrtej de nebunie ucigaşă pus în mişcare în principal sub impulsul religiei. Atrocităţile n–aveau să mai înceteze oare?

Biserica nu avea de oferit nici o ramură de măslin. Dar monarhii, obosiţi de costisitorul război civil, au ajuns să încheie acorduri care fixau frontiere între religiile antagoniste. Tratatul de pace de la Augsburg, din 1555, şi cel de la Westphalia, din 1648, au făcut să coincidă frontierele religioase cu cele politice, fiecare suveran putînd să decidă ce religie trebuiau să urmeze supuşii săi. Europa intra astfel într–o nouă eră, care avea să dureze vreo 300 de ani. Abia la sfîrşitul celui de al doilea război mondial peisajul religios a fost total modificat de către învingătorii de atunci — puterile aliate.

Dorinţa de libertate şi de reformă religioasă a crescut îndărătul barajului pe care îl constituiau restricţiile impuse de către Biserică. După ce, timp de secole, au fost reţinute cu neînduplecare, apele au izbucnit în cele din urmă, inundînd văile Europei şi lăsînd în urma lor un peisaj devastat. Cînd furtuna s–a potolit, în ţările protestante conducerea problemelor religioase a fost smulsă din mîna clerului, iar laicii au eşuat pe malurile puterilor laice. Totuşi Europa era încă impregnată de intoleranţă religioasă şi refugiaţii fugeau dintr–o ţară într–alta. Continentul nu mai putea să reţină apele eliberate. Acestea au început în curînd să se reverse în afara graniţelor lui, în străinătate. Secolul al XVII–lea le–a oferit un canal de scurgere, întrucît Lumea Nouă era în curs de colonizare.

Apele revărsate sînt canalizate dincolo de Atlantic

„Una dintre primele cauze ale emigraţiei timpurii“, scrie A.P. Stokes în cartea sa Church and State in the United States (Biserica şi statul în Statele Unite), „a fost dorinţa de libertate religioasă.“ Oamenii erau sătui de atîta hărţuială. Baptişti, quakeri, romano–catolici, hughenoţi, puritani, menoniţi, şi alţii erau dispuşi cu toţii să suporte rigorile călătoriei şi să se arunce în necunoscut. Stokes îl citează pe unul dintre aceşti emigranţi: „Doream o ţară în care să fiu liber să mă închin la Dumnezeu conform cu ceea ce mă învăţase Biblia.“ Severitatea intoleranţei pe care aceşti emigranţi o lăsaseră în urma lor era pe măsura dificultăţilor pe care erau dispuşi să le îndure. În lucrarea sa The Colonial Experience (Experienţa colonială), David Hawke spune că, după o dureroasă plecare din patria natală, ei trebuiau să se aştepte probabil la „două, trei sau patru luni petrecute într–o neîncetată teamă de a fi înghiţiţi de valuri sau de a cădea în mîinile piraţilor plini de cruzime“. După această călătorie agitată, călătorul extenuat era „debarcat în mijlocul indienilor barbari, care aveau reputaţia de a fi de o cruzime fără limite (. . .) [şi sufereau] de foame vreme îndelungată“.

Emigranţii aspirau la libertate, iar puterile coloniale la bogăţie. Indiferent care le erau mobilurile, coloniştii îşi duceau cu ei propria lor religie. Germania, Olanda şi Marea Britanie au făcut din America de Nord un bastion al protestantismului. Îndeosebi guvernul britanic voia „să împiedice catolicismul (. . .) să obţină dominaţia asupra Americii de Nord“. Canada a suferit atît influenţa Franţei, cît şi a Marii Britanii. Politica guvernului francez era de „a menţine Noua Franţă în sînul Bisericii catolice“, ajungînd pînă acolo încît să refuze emigrarea hughenoţilor în Quebec. Africa australă şi părţi din Africa occidentală se aflau sub influenţa protestantă. Odată cu trecerea timpului această influenţă a crescut, iar Australia, Noua Zeelandă, precum şi numeroase insule din Pacific s–au adăugat la domeniul protestant.

Spania şi Portugalia catolicizaseră deja America de Sud şi America Centrală. Francezii şi portughezii înălţaseră stindardul catolic în Africa Centrală. Goa se afla sub influenţă portugheză; catolicismul a prins astfel rădăcini şi în India.

Societatea lui Isus (iezuiţii) a fost formată în secolul al XVI–lea pentru a promova catolicismul. Spre mijlocul secolului al XVIII–lea peste 22 000 de iezuiţi lucrau pretutindeni pe glob şi consolidau influenţa catolicismului chiar şi în China şi Japonia.

Un nou orizont

Apele revărsate au o extraordinară putere, după cum atestă mărturia de la începutul acestui articol. Ele nivelează terenul sapă noi văi şi înlătură obstacolele pe care le întîlnesc în cale. Un torent năvalnic nu cunoaşte stăpîn, el nu este canalizat sau dirijat. Exact aşa a fost şi cu Reforma.

În cartea sa intitulată The Reformation Crisis (Criza Reformei), G.R. Elton scrie că „ceea ce s–a produs (. . .) în consecinţă nu a fost atît triumful unei noi credinţe separatiste, cît acceptarea generală şi treptată a unei creştinătăţi divizate pe care nimeni n–o dorise“. Creştinătatea a ieşit din Reformă fracţionată, sfîşiată, slăbită. Oamenii erau supuşi mai mult monarhilor locali şi bisericilor naţionale mai mici. Dominaţia de secole a Romei era subminată. Naţionalismul a prins rădăcini în terenul frămîntat al protestantismului. Marea Britanie şi Statele Unite, dominate ferm de conducătorii laici protestanţi, s–au unit pentru a forma cea de a şaptea putere mondială a istoriei biblice, apucînd cîrma mondială cu începere din secolul al XVIII–lea.

Mişcarea reformatoare nu a îndeplinit însă ceea ce se sperase din partea ei. Ce anume? Cu timpul doctrinele fundamentale ale bisericilor protestante, naţionale sau nu, s–au reînscris, într–o largă măsură, pe orbita celor ale Romei. Primii reformatori visaseră o reîntoarcere la normele biblice, la creştinismul curat. Pe măsură ce valul de sprijinitori ai mişcării creştea şi primea forţă, absenţa unei orientări clare, lucru de care suferea Reforma, a risipit pur şi simplu acele visuri.

Revărsarea apelor Reformei a lăsat în urmă şanţuri care se mai văd încă şi azi, în secolul al XX–lea. Puteţi identifica unele din ele? Şi, lucru încă şi mai important, noi sîntem în pragul unei răsturnări religioase mondiale şi definitive. Trecutul religiei se va repeta. Vei supravieţui tu atunci, pentru a descoperi un nou orizont care se va oferi? Aceste întrebări vor fi examinate într–o ediţie viitoare a acestei reviste.