Bucuriile secerişului în India

Relatată de F. E. Skinner

APROAPE că nu–mi venea să cred: 21 de congrese în zece limbi, peste 15 000 de persoane reunite pentru a învăţa ce este justiţia divină, dintre care 545 au fost botezate, simbolizîndu–şi în acest fel iubirea faţă de marele Dumnezeu al justiţiei, Iehova! Pentru cei 9 000 de Martori ai lui Iehova din India aceste evenimente au constituit unul dintre momentele extraordinare ale anului 1989. Dar pentru mine ele au însemnat o bucurie cu totul deosebită. De ce? Deoarece, cînd am pus pentru prima dată piciorul pe pămîntul indian, în iulie 1926, nu mi–aş fi putut imagina că într–o zi vor avea loc aici asemenea evenimente. Pe atunci, în întreaga ţară nu existau decît aproape 70 de vestitori ai mesajului despre Regat. Ce misiune grea stătea în faţa mea şi a partenerului meu de serviciu, cu 63 de ani în urmă!

Cum am ajuns în India

În mai 1926 am participat la un mare congres la Londra, în Anglia, şi imediat după aceea m–am întors la locuinţa mea din Sheffield. Două zile mai tîrziu, la întoarcerea mea din serviciul de teren, am găsit o telegramă în care se spunea: „Judecătorul Rutherford vrea să te vadă.“

Fratele Rutherford, al doilea preşedinte al Societăţii Watch Tower, venise de la New York pentru congres şi se afla încă la Londra. În dimineaţa următoare, eram deja în trenul care se îndrepta spre Londra, întrebîndu–mă despre ce putea fi vorba. Ajuns la filială, am fost condus la fratele Rutherford care m–a întrebat: „Ai fi gata să–i slujeşti lui Dumnezeu în orice loc din lume?“

„Da“, i–am răspuns eu.

„Ţi–ar plăcea să mergi în India?“

„Cînd trebuie să plec?“, i–am răspuns eu fără ezitare. Aşa se face că, peste trei săptămîni, George Wright şi cu mine ne aflam pe un vapor îndreptîndu–ne spre India. Aveam 31 de ani şi în mintea şi inima mea nu exista nici o îndoială cu privire la ceea ce voiam să fac cu viaţa mea.

Cum am decis asupra drumului meu în viaţă

În 1918, la sfîrşitul primului război mondial, am fost lăsat la vatră după patru ani de serviciu în armata britanică. Eram atras de arta fotografică şi de transmisiile radio şi aveam posibilităţi excelente de lucru. Doream totodată să mă căsătoresc. În aceeaşi perioadă însă am ajuns la înţelegerea unor lucruri care aveau să–mi schimbe radical concepţia despre viaţă.

Tatăl meu acceptase o serie de volume intitulate Studies in the Scriptures (Studii din Scripturi), şi familia noastră începuse să studieze Biblia cu o colportoare, aceasta fiind denumirea de atunci a pionierilor. Era vorba despre o fostă învăţătoare. Cu timpul, împreună cu alţi tineri de vîrsta mea am format un grup şi în fiecare sîmbătă mergeam la locuinţa ei pentru a servi un ceai şi a studia Biblia. Ea ne–a îndemnat de nenumărate ori să ne punem la dispoziţia lui Iehova, spunîndu–ne: „Să nu refuzaţi niciodată o misiune.“ Ea m–a încurajat totodată să rămîn celibatar.

Un timp, am ezitat în ceea ce priveşte modul cum ar trebui să procedez. Mi–au venit în ajutor cuvintele adresate de Isus tînărului conducător bogat, cuvinte consemnate la Matei 19:21: „Dacă vrei să fii perfect, du–te, vinde–ţi averea, şi dă săracilor şi vei avea o comoară în cer; apoi vino şi urmează–mă.“ Am demisionat de la firma pentru care lucram şi, după trei luni, eram colportor. Acest fapt, asociat deciziei mele de a rămîne celibatar mi–a permis ca, după circa patru ani, să primesc această preţioasă misiune în India.

Un enorm teritoriu nou

George Wright şi cu mine am primit responsabilitatea de a supraveghea predicarea Regatului nu numai în India ci şi în Birmania (astăzi Myanmar) şi în Ceylon (astăzi Sri Lanka). Mai tîrziu au fost adăugate Persia (astăzi Iran) şi Afganistanul. Teritoriul Indiei era puţin mai mic decît al Statelor Unite, dar populaţia era de cîteva ori mai mare. India era o ţară în care întîlneai o diversitate de tipuri de hrană, de obiceiuri, de limbi şi de religii, aici existînd hinduşi, musulmani, parşi, jainişti, siki şi budişti precum şi catolici şi protestanţi.

Lucrarea de predicare fusese iniţiată în India în 1905, iar în 1912 primise un mai mare impuls în urma vizitei efectuate de către primul preşedinte al Societăţii Watch Tower, Charles T. Russell. Întrevederea fratelui Russell cu tînărul A.J. Joseph, un zelos student al Bibliei, permisese instituirea unui aranjament permanent pentru continuarea activităţii de predicare. Joseph traducea publicaţiile biblice în limba sa maternă, maloyalam, şi călătorea mult, ţinînd numeroase discursuri, îndeosebi în sudul Indiei. În prezent, aproape jumătate din vestitorii indieni trăiesc în această zonă în care se vorbeşte limba malayalam, deşi locuitorii de aici nu reprezintă decît 3 % din populaţia Indiei. Această zonă, care se numea altădată Travancore şi Chochin, a devenit în 1956 statul Kerala.

George Wright şi cu mine efectuam pe rînd cînd lucrările necesare din cadrul biroului din Bombay, cînd lungi turnee de predicare. Călătoream foarte frecvent cu trenul, cu calul, sau cu carul cu boi. Mai tîrziu am utilizat o maşină. Pe atunci, căutam doar să distribuim literatură şi să–i invităm pe oameni într–un loc de întrunire pentru un studiu colectiv. Ne concentram eforturile asupra celor care vorbeau engleza şi care spuneau că sînt creştini.

La început, mi–au fost date numele şi adresele tuturor abonaţilor la Turnul de veghere. Era vorba, în general, despre feroviari şi telegrafişti. Am făcut vizite la fiecare dintre ei pentru a–i căuta pe cei care erau cu adevărat interesaţi. Ani de zile, m–am deplasat în luna ianuarie în partea de nord a Indiei, la Punjab, călătorind din Lahore la Karachi. Întrucît majoritatea populaţiei era ostilă Bibliei, satele în care existau aşa–numiţi creştini erau puţine şi îndepărtate unele de altele.

Călătoream împreună cu un frate care avea rolul de translator şi amîndoi trăiam şi mîncam împreună cu oamenii. Sătenii locuiau în case clădite din argilă arsă la soare, cu acoperiş din paie sau din lemn. Dormeam pe nişte charpoy, un fel de pături de campanie din corzi împletite şi fixate pe un cadru de lemn cu patru picioare. Uneori, sătenii stăteau aşezaţi pe aceste charpoy cu Biblia în mînă, fumînd în acelaşi timp o pipă răcită cu apă, prevăzută cu un tub lung de o jumătate de metru pînă la un metru. Astfel, ei căutau verset după verset, pe măsură ce le explicam adevărurile referitoare la Dumnezeu. Întrunirile în aer liber se desfăşurau cel mai bine, dat fiind faptul că în cea mai mare parte a anului nu exista ploaie. În timp ce majoritatea europenilor erau prea aroganţi ca să participe la asemenea întruniri, indienii se adunau oriunde.

Ne–am străduit să publicăm literatura biblică în cît mai multe limbi posibile. Broşura World Distress (Strîmtorarea mondială) în limba kanareză s–a bucurat de un deosebit succes, astfel încît editorul unui periodic religios în limba kanareză ne–a invitat să–i furnizăm articole pentru publicaţia sa, şi pentru un timp am publicat cartea Deliverance (Eliberare) sub formă de foileton, care apărea la fiecare cincisprezece zile.

Între anii 1926 şi 1938 s–a înregistrat o lucrare de predicare foarte intensă efectuată de pionieri plini de entuziasm. Am parcurs mii de kilometri şi am distribuit mari cantităţi de publicaţii, dar creşterea a fost modestă. În 1938, existau numai 18 pionieri şi 273 vestitori repartizaţi în 24 de congregaţii răspîndite pe tot teritoriul Indiei.

Al doilea război mondial

În 1939 a izbucnit al doilea război mondial, dar noi am continuat să predicăm. De fapt, la începutul anului 1940, am introdus lucrarea de mărturie pe străzi. Chiar şi surorile noastre indiene au luat parte la această activitate, fapt remarcabil dacă ne gîndim la obiceiurile locale. Cu ani de zile mai tîrziu, cînd o Martoră a invitat–o pe femeia cu care studia Biblia să o însoţească în această lucrare, ea a răspuns: „Eu sînt indiană şi nu–mi este permis să fiu văzută vorbind cu un bărbat pe stradă, fiindcă aş fi dezonorată în ochii tuturor vecinilor. Nu pot vorbi cu un bărbat pe stradă chiar dacă–mi este rudă.“ Cu toate acestea, surorile noastre creştine din India au devenit evanghelizatoare zeloase.

În acei ani de început, am organizat chiar şi congrese. Dimineţile erau dedicate serviciului de teren, care consta în general în parcurgerea multor kilometri pe jos, pentru a–i informa pe locuitori şi pe trecători despre întrunirile publice care urmau să aibă loc. La unul din aceste congrese au asistat peste 300 de persoane, iar sesiunile s–au ţinut la umbra unui cort confecţionat din crengi de bambus şi frunze de palmier. Nu servea la nimic să specificăm ora de începere deoarece puţini indieni aveau un ceas. Oamenii veneau cînd le făcea plăcere, iar programul începea atunci cînd era adunat un auditoriu suficient de mare. Alţi întîrziaţi continuau să sosească în timp ce programul era în curs de desfăşurare.

În general, discursurile se prelungeau pînă la ora zece seara şi mulţi trebuiau apoi să meargă mai mulţi kilometri ca să ajungă acasă. Dacă era o noapte cu clar de lună, era cu atît mai bine; răcoarea nopţii era plăcută. Dacă nu era lună, oamenii luau o frunză de palmier şi o răsuceau în formă de torţă. Odată aprinsă, torţa producea o lumină roşiatică slabă. Dacă voiau să obţină o lumină mai mare, oamenii agitau torţa în aer pînă cînd începea să ardă cu flacără. Atunci, răspîndea o lumină suficientă pentru a le permite să distingă cărarea pe terenurile accidentate.

Aproximativ în această perioadă, guvernul a interzis importarea publicaţiilor Societăţii în India şi Ceylon. Mica noastră maşină de tipărit din Travancore a fost confiscată şi guvernul central a emis un ordin prin care interzicea tipărirea publicaţiilor noastre. Mai tîrziu, în 1944, unul dintre fraţii noştri care era fizioterapeut a avut ocazia să–l trateze pe Sir Srivastava, ministru în cabinetul viceregelui şi i–a vorbit despre această interdicţie.

Sir Srivastava i–a spus fratelui nostru să nu–şi facă griji, deoarece domnul Jenkins (un ministru care era ostil lucrării noastre) urma să se pensioneze şi în locul lui avea să vină Sir Francis Mudie, un bun prieten al lui Sir Srivastava. „Spuneţi–i domnului Skinner să vină la mine, iar eu îl voi prezenta lui Sir Francis Mudie“, a zis el. În cele din urmă, am fost chemat iar după o convorbire cu domnul Mudie, interdicţia a fost anulată în mod oficial la 9 decembrie 1944.

Motive de bucurie

Un mare motiv de bucurie l–am avut în 1947, cînd au sosit în India primii misionari instruiţi la Galaad. Sosirea lor a coincis cu un moment crucial din istoria Indiei, deoarece la 15 august, al aceluiaşi an, a fost obţinută independenţa de sub dominaţia britanică. Cînd ţara a fost divizată în două state, India hindusă şi Pakistanul musulman, au avut loc multe vărsări de sînge. Cu toate acestea, doi misionari au fost trimişi în Pakistan, care devenise independent la 14 august 1947. Curînd după aceea, în India lucrau alţi zece misionari cărora li s–au alăturat mulţi alţii în anii care au urmat.

Un alt motiv de bucurie pentru mine a fost prilejuit de instituirea unor proceduri organizatorice. În 1955 s–a iniţiat activitatea de circuit o dată cu numirea în India a fratelui Dick Cotterill, absolvent al Şcolii Galaad. El a fost primul supraveghetor de circuit de aici şi a slujit cu fidelitate pînă la moartea sa care a survenit în 1988. Apoi în 1960, am avut pentru prima dată în India un supraveghetor de district permanent care le–a fost de mare ajutor circuitelor. După anul 1966 nu li s–au mai permis misionarilor străini să vină în India. Dar, curînd după aceea, a fost inaugurată activitatea pionierilor speciali, astfel încît au fost trimişi în diverse părţi ale Indiei pionieri indieni capabili. În prezent numărul lor este de aproape 300.

Abia în anul 1958 am ajuns să atingem cifra de 1 000 vestitori ai Regatului. Dar de atunci ritmul s–a accelerat astfel că în prezent există peste 9 000 vestitori. În plus, faptul că la Comemorarea din 1989 au asistat 24 144 persoane, denotă că există mulţi alţi interesaţi care caută ajutor. Sri Lanka posedă în prezent o filială separată. Ce bucurie este să vezi cum, în pofida luptelor care au loc încă în această insulă, numărul vestitorilor a crescut de la doi, cîţi erau în 1944, la peste o mie în prezent!

Creşterea numărului de vestitori din India a făcut necesară şi o extindere a filialei noastre. În 1978, după 52 de ani petrecuţi în animaţia oraşului Bombay, filiala a fost transferată într–un oraş învecinat, Lonavala. Nu mi–am închipuit niciodată că vom dispune într–o zi de o aparatură atît de modernă cum ar fi ordinatoarele MEPS şi o uriaşă rotativă care tipăreşte în două culori producînd publicaţii în multe dintre limbile vorbite în India. Astăzi, tipărim Turnul de veghere în 9 limbi şi alte publicaţii în 20 limbi.

Este inutil să mai spun că timpul cînd filiala noastră era compusă numai din doi oameni a rămas mult în urmă. Astăzi, familia noastră Betel numără peste 60 de membri! La cei 95 de ani ai mei, sînt fericit că pot încă servi ca slujitor cu timp integral în cadrul biroului de filială şi ca membru al comitetului de filială din India. Dar ceea ce mă emoţionează în mod deosebit este faptul că mai pot contribui la lucrarea de seceriş din aceste zile din urmă. Într–adevăr am motive de bucurie!