Am asistat la creşterea adevărului în Africa de Sud

Relatată de Robert Albert McLuckie

ÎN AFRICA de Sud predicarea Regatului progresează într–un ritm extraordinar. Dacă aproximativ la sfîrşitul anilor ’20 existau o sută de persoane care anunţau vestea bună în această ţară, astăzi, există aproape 45 000, fără a–i scoate pe cei 150 000 predicatori din unele ţări care altădată depindeau de filiala din Africa de Sud.

Sînt 60 de ani de cînd am bucuria de a asista la creşterea adevărului în Africa de Sud. Vă voi vorbi, în cîteva cuvinte, despre acest lucru precum şi despre participarea mea şi a familiei mele la această creştere.

Totul a început printr–o dramă

La 22 iunie 1927, scumpa mea soţie Edna a decedat, lăsînd în urmă o fetiţă de trei ani, Lyall, şi un băiat de doi ani, Donovan. Cît despre mine, eu aveam 26 de ani. Eram copleşit de tristeţe şi fără speranţă. Unde era soţia mea? Neputînd să cred că ea era în infern, mă consolam puţin noaptea cînd visam că ea era în cer.

În iulie, micul meu Donovan mi–a adus o broşură care era trimisă altcuiva, dar care, nu se ştie cum, s–a amestecat prin corespondenţa noastră. Acea broşură conţinea o cuvîntare a lui Joseph Rutherford, cel de–al doilea preşedinte al Societăţii Watch Tower. Am găsit această expunere atît de pasionantă încît am comandat toate publicaţiile care erau prezentate în broşură. Nici nu bănuiam atunci că aceasta avea să–mi schimbe complet viaţa.

Printre broşurile care mi–au parvenit, una mi–a reţinut atenţia. Ea se intitula Hell — What is It? Who Are There? Can They Get Out? (Ce este iadul? Cine va merge acolo? Se poate ieşi de–acolo? )Foarte emoţionat, am apucat–o şi după numai două sau trei pagini, rîdeam, da, rîdeam de bucurie!

Fără întîrziere, le–am transmis ceea ce aflasem părinţilor mei şi altor membri ai familiei mele, fie prin scrisori, fie pe cale orală. Imediat, cei patru fraţi ai mei, Jack, Percy, William şi Sydney s–au interesat de aceste adevăruri şi au început să le predice. După cîţiva ani, tatăl meu, mama mea şi două dintre surorile mele, Connie şi Grace au acceptat, de asemenea, adevărul.

În regiunea în care locuiam, n–am găsit nici un alt student al Bibliei (fosta denumire a Martorilor lui Iehova). M–am mutat în Rhodezia de Sud, astăzi Zimbabwe, unde, timp de aproximativ un an, am lucrat la o fermă cu fratele meu Jack. Deoarece citeam publicaţiile Societăţii Watch Tower, am simţit repede o arzătoare dorinţă de a deveni slujitor cu timp integral.

Pînă atunci nu întîlnisem pe nimeni care să–mi împărtăşească convingerile, cu excepţia celor cărora le predicasem. Am luat deci trenul şi, după o călătorie de 2 300 kilometri am ajuns la filiala Societăţii Watch Tower din Cape Town, Africa de Sud. Aici am fost primit într–un mod foarte călduros de către George Phillips, care avea misiunea de a supraveghea lucrarea din această ţară. La 10 ianuarie 1930 am fost botezat.

Începuturile activităţii mele de pionier

Deşi în ultimii trei ani vorbisem despre Biblie la sute de persoane, totuşi nu participasem încă la lucrarea de predicare din casă în casă. Cu toate acestea, am fost înrolat în serviciul cu timp integral ca pionier. Pe atunci nu exista un program de instruire în acest sens. În plus, vestitorii mergeau rareori, doi cîte doi, din casă în casă. Într–adevăr, eram atît de puţini încît nu mi s–a părut practic să procedăm în felul acesta.

Evident, eram preocupat de fericirea copiilor mei, Lyall şi Donovan, care se aflau în îngrijirea bunicilor lor. Întrucît aceştia îi îngrijeau bine, am considerat potrivit pentru acel moment să mă dedic şi mai mult predicării mesajului Regatului. Lucru care l–am şi făcut.

Pe parcursul următorilor trei ani de pionierat am avut cinci parteneri, printre care şi pe fratele meu Syd. Mai tîrziu, în timp ce se afla încă în activitatea de pionier, el s–a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. În acea perioadă de început, activitatea de pionier nu era uşoară. Ne foloseam de o camionetă cu cuşetă, aceasta fiind echipată cu paturi pliante şi de o parte şi de alta. În interiorul ei, puteam deci să dormim, să stăm aşezaţi, să ne pregătim mîncarea şi să mîncăm.

Cea mai frumoasă amintire pe care o păstrez din acei ani de început ai activităţii de pionier este data cînd am primit noul nostru nume de Martori ai lui Iehova, în 1931, şi o dată cu aceasta şi broşura The Kingdom—The Hope of the World (Regatul — Speranţa lumii). Îmi amintesc exact ce emoţie am simţit la gîndul că voi purta acest nume ilustru în timp ce mă întrebam dacă voi putea să fac acest lucru într–un mod demn.

Un alt eveniment memorabil al acestor ani de început a fost botezul fratelui meu Jack şi al soţiei sale, Dorrell, în rîul Nuanetzi din Rhodezia de Sud, un rîu în care mişunau crocodilii. Înainte de a–i scufunda în apă, am aruncat pietre în rîu pentru a–i speria pe eventualii crocodili aflaţi la pîndă. Mai tîrziu, în anii ’50 am botezat–o pe mama într–o cadă.

În alte ţări

În 1933, al cincilea partener al meu, Robert Nisbet şi cu mine, am fost trimişi într–un teritoriu complet nou şi neprelucrat, insulele Mauritius şi Madagascar, aflate la sud–est de coasta Africii. Am petrecut aproape patru luni pe aceste două insule, semănînd seminţele adevărului biblic. Ce mare bucurie este să vezi astăzi că pe insula Mauritius există aproape 800 de predicatori ai Regatului, iar în Madagascar, aproape 3 000! Cînd ne–am întors în Africa de Sud, ne–am despărţit. Mai tîrziu, el a activat ca pionier cu fratele meu Syd iar, după aceea, a devenit supraveghetor de filială în Mauritius.

Înainte de întoarcerea în Africa de Sud, am trecut pe la părinţii mei să–mi văd copiii, pe Lyall şi Donovan. Apoi a sosit iarăşi momentul inevitabil al despărţirii, însoţit de lacrimi. Am pornit la drum pentru a–l reîntîlni pe supraveghetorul de filială, fratele Phillips, în vederea unei noi misiuni. Teritoriul care mi–a fost repartizat era Nyassaland (astăzi Malawi). A fost cumpărat pentru mine un Chevrolet, model 1929, pentru a–l utiliza în acest teritoriu.

Aşa se face că, în 1934, am plecat din Johannesburg spre Zomba, capitala Nyassalandu–lui, într–o călătorie de 1 900 kilometri, în general pe drumuri de ţară. Ajuns în sfîrşit la destinaţie, m–am prezentat la locuinţa unui creştin african, Richard Kalinde. El a devenit colaboratorul meu apropiat şi translatorul meu pe tot parcursul şederii mele în Nyassaland. Puţin mai tîrziu, am obţinut două camere într–un fost hotel, scos din uz. O cameră îmi servea drept birou şi depozit de materiale, iar cealaltă cameră, îmi servea drept locuinţă.

Misiunea mea în Nyassaland consta îndeosebi în reglementarea stărilor de lucruri haotice care rezultaseră în urma aşa–ziselor ’mişcări Watch Tower‘. Aceste mişcări apăruseră cu ani în urmă, răspunzător de acestea fiind un african care cunoştea bine scrierile lui Charles Taze Russell, primul preşedinte al Societăţii Watch Tower, dar care n–a devenit niciodată el însuşi un Martor al lui Iehova. — Vezi Anuarul Martorilor lui Iehova 1976, paginile 71—74, (engl.).

Am efectuat vizite în congregaţiile ai căror membri utilizau publicaţiile Societăţii Watch Tower şi le–am citit o rezoluţie referitoare la noul nostru nume de Martori ai lui Iehova. Apoi le–am cerut ca toţi aceia care sînt de acord cu acest nume să ridice mîna. Deşi majoritatea au ridicat mîna, mulţi nu au înţeles pe deplin ce anume implica lucrul acesta. Iată de ce, pe parcursul anilor, unii nu au făcut progrese spirituale, însă alţii au încetat totalmente să–l susţină pe acela pe care–l consideraseră drept cap al lor şi au devenit cu adevărat Martori ai lui Iehova.

După aproape şase luni petrecute în Nyassaland am plecat în Mozambic unde mesajul Regatului nu fusese încă proclamat. Aici am întîlnit un tînăr ofiţer portughez cu care eu şi Robert Nisbet iniţiasem o conversaţie pe vaporul care ne transportase în insula Mauritius. Tînărul ofiţer m–a invitat la masă şi am putut să vorbesc ceva mai mult cu el.

Cu o altă ocazie, în timp ce mă aflam într–un sat din nordul Mozambicului, o maşină s–a oprit exact lîngă mine. Era guvernatorul regiunii, care m–a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva şi m–a invitat la el acasă. L–am vizitat şi el a acceptat numeroase publicaţii ale Societăţii Watch Tower. Deşi, în prezent lucrarea de predicare este interzisă în Mozambic şi Nyassaland (Malawi) sînt fericit să ştiu că multe surori şi fraţi fideli sînt activi în aceste locuri.

La Betel

Cînd m–am întors în Nyassaland mă aştepta o surpriză: eram invitat să lucrez la biroul de filială din Africa de Sud, cu sediul în Cape Town, iar în locul meu era trimis, în Nyassaland, fratele meu William. Am făcut deci cu Chevrolet–ul meu o nouă călătorie de 3 500 kilometri. În drum m–am oprit să–i văd pe Lyall şi Donovan. Aveau acum 11 şi respectiv 12 ani, şi avea să treacă încă un an pînă cînd să ne revedem din nou.

Mi s–a încredinţat misiunea să mă ocup de activitatea de supraveghere din cadrul filialei ori de cîte ori supraveghetorul de filială, fratele Phillips, era plecat. Deşi nu frecventasem niciodată cu regularitate întrunirile unei congregaţii a Martorilor lui Iehova în cei nouă ani de cînd cunoşteam adevărul, totuşi în 1936 am fost numit supraveghetor prezident al congregaţiei din Cape Town care număra 20 de vestitori.

O schimbare de situaţie

N–aş fi vrut să–mi sacrific privilegiile de serviciu, totuşi, Lyall şi Donovan intrau în perioada adolescenţei, iar eu eram preocupat de fericirea lor precum şi de bunăstarea lor spirituală. Din fericire, o soluţie se pregătea să apară.

La 6 iunie 1936, fratele Phillips mi–a prezentat două surori noi venite din Australia: sora Seidel şi atrăgătoarea ei fiică de 18 ani, Carmen. La mai puţin de un an, m–am căsătorit cu Carmen. Mi–am găsit apoi un loc de muncă şi ne–am amenajat o locuinţă.

Timp de un an, am rămas la locul de muncă din Africa de Sud, apoi, împreună cu Carmen şi cu Peter, băieţelul care ni se născuse, ne–am mutat în Rhodezia de Sud, unde fratele meu Jack îmi propusese să mă asociez cu el în exploatarea unei mine de aur. După ce ne–am instalat, i–am adus la noi pe Lyall şi Donovan, pe care între timp îi încredinţasem mamei lui Carmen.

Persecuţiile din timpul războiului

În septembrie 1939 a izbucnit al doilea război mondial. În anul următor, publicaţiile noastre au fost interzise. Noi eram însă decişi să trecem peste această lege şi să distribuim publicaţiile noastre indiferent ce s–ar fi întîmplat. Au urmat unele arestări şi condamnări, iar cărţile şi Bibliile noastre au fost confiscate şi arse.

Într–o dimineaţă, după încheierea activităţii de predicare, am fost invitaţi de un inspector de poliţie să venim să ne căutăm copiii la postul de poliţie unde fuseseră duşi. Am refuzat să ne prezentăm, explicînd că, întrucît copiii se aflau după cît se pare în stare de arest, era treaba poliţiei să se ocupe de ei. În cursul după–amiezii, cînd ne–am întors din predicare, i–am găsit pe copii acasă, teferi şi nevătămaţi, fără să se afle în preajmă vreun poliţist!

Cu o altă ocazie, în 1941, Carmen a fost condamnată la trei luni închisoare, cu toate că era însărcinată. Ea a născut–o însă pe Estrella înainte de a începe să–şi ispăşească pedeapsa. În loc să lase fetiţa cu mine acasă, Carmen a optat să o ducă cu ea în închisoare. Aşa se face că Estrella a ajuns să aibă drept îngrijitoare o femeie africană care îşi omorîse soţul. Cînd Carmen a fost eliberată, acea femeie ucigaşă a fost atît de tulburată încît a plîns cu amărăciune. În ceea ce o priveşte pe Estrella, în 1956, cînd a împlinit 15 ani, ea a devenit pionieră. Apoi s–a căsătorit cu Jack Jones. În prezent se împlinesc 20 de ani de cînd ei îi slujesc lui Dumnezeu în serviciul cu timp integral. La început au activat în Africa de Sud, apoi la Sediul Societăţii Wachtower din Brooklyn, New York, unde se află şi acum.

La scurt timp, după soţia mea, am fost trimis şi eu la închisoare pentru cîteva luni din cauza activităţii mele de predicare. Pe cînd eram în detenţie, în ianuarie 1942, a murit fratele Joseph Rutherford. La auzul acestei veşti, în noaptea aceea, nu mi–am putut reţine lacrimile şi am plîns în intimitatea celulei mele. În închisoare am avut ocazii de a depune mărturie, iar într–o duminică dimineaţa, în timp ce toţi deţinuţii se aflau în curte pentru exerciţii, am botezat un coleg de detenţie care acceptase mesajul Regatului.

O nouă filială

După eliberarea mea din închisoare, am găsit un loc de muncă la căile ferate din Bulawayo. Carmen învăţase croitoria în închisoare, şi s–a folosit de acest mijloc pentru a–şi aduce ajutorul la întreţinerea familiei. Lyall s–a întors din Africa de Sud unde activase ca pionieră şi ne–a ajutat şi ea din punct de vedere financiar. Drept urmare, am ajuns în curînd să dispunem de venituri mai mari decît necesităţile noastre reale, fapt pentru care am analizat împreună problema şi am căzut de acord că era posibil ca eu să reintru în serviciul cu timp integral.

Întrucît posedam o legitimaţie de călătorie pe cale ferată, în 1947 am plecat cu trenul la Cape Town pentru a–l întîlni pe fratele Phillips. Spre marea mea surpriză, am primit misiunea să deschid un depozit pentru publicaţiile Societăţii Watch Tower la Bulawaya. Apoi, în 1948, a venit în vizită la Bulawaya Nathan H. Knorr, al treilea preşedinte al Societăţii Watch Tower. El a luat măsuri ca, începînd de la 1 septembrie 1948, depozitul să devină biroul de filială din Rhodezia de Sud, avîndu–l ca supraveghetor de filială pe Eric Cooke. În decursul următorilor 14 ani am avut privilegiul să lucrez la filială, locuind bineînţeles împreună cu familia mea care creştea numeric, la domiciliul nostru. Îi sînt foarte recunoscător soţiei mele, Carmen, şi copiilor noştri mai mari pentru ajutorul material pe care l–au acordat familiei, fapt care mi–a permis să–mi continuu activitatea la filială.

O altă misiune de predicare

În 1962, Carmen şi cu mine am avut dorinţa să mergem mai departe şi să servim acolo unde era mai mare nevoie. Ne–am vîndut deci casa şi am plecat în insulele Seychelles, împreună cu cei doi copii mai mici ai noştri, Lindsay şi Jeremy, dat fiind, că ceilalţi cinci copii deveniseră deja adulţi şi părăsiseră casa părintească.

La început am călătorit cu maşina, cel mai adesea pe drumuri de ţară. După ce am parcurs 2 900 de kilometri am ajuns în Kenya, la Mombassa. Am lăsat maşina la un frate şi ne–am îmbarcat pentru insulele Seychelles. Aici, o persoană interesată ne–a prezentat altor localnici şi în curînd am putut ţine întruniri, care aveau loc sub ferestrele episcopului. Alte întruniri le–am ţinut pe o insulă învecinată, într–un hangar pentru bărci aparţinînd unui particular, în mijlocul unor palmieri înalţi şi avînd ca fond zgomotul valurilor care atingeau uşor ţărmul.

Activităţile noastre au ajuns repede să fie cunoscute şi autorităţile ne–au ordonat în cele din urmă să încetăm a predica, lucru pe care nu–l puteam accepta sub nici o formă (Fapte 4:19, 20). Aşa se face că am fost practic expulzaţi din ţară, dar nu înainte de a fi botezat cinci persoane. În cele cinci luni cît am stat în Seychelles, Carmen a rămas însărcinată cu ultimul nostru copil, Andrew. La întoarcerea noastră în Rhodezia de Sud, fiica noastră Pauline ne–a invitat să locuim cu ea şi soţul ei în aşteptarea naşterii lui Andrew.

Binecuvîntări şi satisfacţii

Sînt fericit să spun că toţi cei opt copii ai noştri, incluzîndu–i şi pe Lyall şi Donovan, au fost pionieri într–un moment sau altul din viaţa lor. Patru dintre fiii sau ginerii noştri sînt bătrîni de congregaţie, iar doi sînt slujitori auxiliari. În plus, sîntem foarte bucuroşi că mulţi dintre nepoţii şi strănepoţii noştri proclamă vestea bună împreună cu părinţii lor în patru ţări şi că zeci de alţi membri ai familiei McLuckie îi slujesc şi ei lui Iehova. Sînt convins că aceste rezultate se datoresc statorniciei cu care familia noastră a asistat la întruniri şi s–a angajat cu regularitate în activitatea de predicare.

În prezent am 89 de ani şi mă bucur încă de privilegiul de a fi bătrîn în congregaţia noastră din Pietermaritzburg, Africa de Sud. Mă încearcă o reală satisfacţie cînd privesc în urmă spre cei peste 60 de ani petrecuţi în serviciul binecuvîntat al lui Iehova. Consider ca o binecuvîntare deosebită faptul că am putut vedea cinci generaţii din familia mea, inclusiv părinţii mei, aducîndu–i laude lui Iehova, Marele Dumnezeu al întregului univers.