Pacea — este oare posibilă?
DUPĂ CUM ne dăm seama cei mai mulţi dintre noi, şi în ciuda titlurilor mari din ziare, adevărul este că omenirea se află încă departe de adevărata pace. Retragerea trupelor străine din Afghanistan nu a adus pacea în această ţară. În Filipine, în Sudan, în Israel, în Irlanda de Nord, în Liban şi în Sri Lanka continuă conflictele, şi nu am enumerat decît cîteva dintre ele.
Deoarece majoritatea oamenilor cu judecată sănătoasă preferă pacea în locul războiului, de ce este atunci atît de dificilă realizarea ei? De multe secole şi prin diverse metode oamenii politici au încercat să instaureze pacea, însă eforturile lor au eşuat întotdeauna. De ce? Să examinăm împreună cîteva exemple în acest sens.
Pace prin intermediul religiei şi al legii
În ochii multora, Imperiul Roman a constituit o experienţă reuşită în privinţa instaurării păcii. Sub acest imperiu, prin îmbinarea legii cu o administraţie suplă, prin crearea unor puternice legiuni şi prin construirea unei reţele de drumuri bine întreţinute, timp de secole s–a reuşit să se menţină o stabilitate internaţională cunoscută sub numele de pax romana (pacea romană); şi aceasta pe arii întinse din Africa, din Asia occidentală şi din Europa. În cele din urmă însă Imperiul Roman s–a prăbuşit din cauza corupţiei din interior şi a invaziilor din exterior.
Cazul acesta ilustrează un trist adevăr cu privire la străduinţele omeneşti. După un început foarte promiţător, aceste străduinţe de obicei degenerează. Însuşi Dumnezeu a spus: „Înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui“, şi această înclinaţie spre rău sfîrşeşte prin a învinge (Geneza 8:21). În plus, profetul Ieremia a declarat: „Inima este mai trădătoare decît orice altceva şi este fără remediu. Cine o poate cunoaşte? “ (Ieremia 17:9). Acţiunile oamenilor sînt imprevizibile. Bunele intenţii ale cuiva pot fi corupte prin invidia sau ambiţiile egoiste ale altora. Chiar şi un conducător cu înalte principii poate fi corupt. Avînd în vedere toate acestea, cum ar putea oamenii să instaureze vreodată pacea?
În secolul al treilea înaintea erei noastre s–a făcut un efort remarcabil în vederea instaurării păcii pe subcontinentul indian. Acolo, un puternic suveran numit Aśoka şi–a făurit un uriaş imperiu prin intermediul războiului şi al vărsărilor de sînge. Apoi, conform relatării istorice, el a fost convertit la principiile budiste. Renunţînd la război, el a început să înalţe diferite monumente pe tot teritoriul imperiului său, acoperindu–le cu inscripţii care conţineau proverbe, cu scopul de a–şi ajuta astfel supuşii să cunoască o viaţă mai bună. Părea că imperiul său se bucura de pace şi prosperitate.
Dar a găsit oare Aśoka, într–adevăr, calea păcii? Din nefericire, nu. Cînd acest împărat a murit, a luat sfîrşit şi pacea instaurată de el, iar imperiul său s–a prăbuşit. Acest caz ilustrează în mod convingător că pînă şi eforturile bine intenţionate ale unui conducător capabil se destramă prin moartea acestuia. Scriitorul cărţii Ecleziast se referă la aceasta prin cuvintele: „Eu (. . .) am urît toată munca mea aspră (. . .) pe care aveam să o las în urmă pentru omul care avea să vină după mine. Şi cine ştie dacă el se va dovedi înţelept sau nechibzuit? Totuşi el va pune stăpînire peste toată munca mea aspră pe care am depus–o din greu şi în care am dovedit înţelepciune sub soare. Şi aceasta este deşertăciune.“— Ecleziast 2:18, 19.
Într–adevăr, faptul că omul este muritor constituie un obstacol insurmontabil în calea instaurării unei păci durabile. În această privinţă sfatul psalmistului este, fără îndoială, înţelept: „Nu vă puneţi încrederea în nobili, nici în fiul omului pămîntean, căruia nu–i aparţine nici o salvare. Spiritul lui iese, el se întoarce în pămîntul lui, în acea zi pier gîndurile lui.“ — Psalm 146:3, 4.
Noi eforturi în vederea păcii
Alte eforturi depuse de oameni ilustrează la fel de ce eşuează încercările omeneşti de instaurare a păcii. De exemplu, în secolul al X–lea, a luat fiinţă în Europa o mişcare numită „pacea lui Dumnezeu“. Destinată să ocrotească bunurile Bisericii, mişcarea aceasta a instituit un fel de pact de neagresiune care, spre sfîrşitul secolului al XII– lea, cuprinsese cea mai mare parte a Europei.
O altă formulă este aceea a «echilibrului de forţe». Conform acestei politici, o anumită comunitate a naţiunilor, de exemplu Europa, evită războiul prin menţinerea unei distribuiri mai mult sau mai puţin echilibrate a puterii între state. Dacă o naţiune puternică ameninţă una mai slabă, atunci o altă naţiune se aliază temporar cu cea mai slabă, pentru a o descuraja pe aceea care a ameninţat prima cu agresiunea. Această politică a orientat relaţiile europene de la sfîrşitul războaielor napoleoniene pînă la izbucnirea primului război mondial, în 1914.
După acest război a fost instituită Liga Naţiunilor ca forum în cadrul căruia naţiunile puteau să discute cu privire la diferendele dintre ele, în loc să recurgă la război. Liga a încetat să funcţioneze atunci cînd a izbucnit cel de al doilea război mondial, dar ea a reapărut sub forma Organizaţiei Naţiunilor Unite, care există încă.
Toate aceste eforturi s–au dovedit neputincioase însă în ce priveşte instaurarea unei păci durabile sau reale. În timpul în care în Europa lua amploare mişcarea „pacea lui Dumnezeu“, europenii luptau împotriva musulmanilor în cadrul unor cruciade sîngeroase. Atunci cînd oamenii politici se străduiau să menţină pacea în Europa prin echilibrul de forţe, ei purtau diverse războaie pentru a–şi edifica imperii în ţări străine. Liga Naţiunilor nu a fost capabilă să stăvilească cel de al doilea război mondial, iar Organizaţia Naţiunilor Unite nu a fost în stare să împiedice nemiloasele masacre din Kampuchia, nici conflictele din Coreea, Nigeria, Vietnam şi Zair.
Astfel, pînă în prezent, toate eforturile bine intenţionate ale oamenilor politici, depuse în vederea instaurării păcii, au eşuat. Conducătorii pur şi simplu nu ştiu cum poate fi instaurată o pace durabilă, căci ei sînt limitaţi prin moarte, prin propriile lor slăbiciuni sau prin cele ale altora. Dar chiar dacă n–ar exista aceste obstacole, totuşi oamenii politici nu ar putea aduce pacea. De ce? Deoarece există un alt obstacol, unul cu adevărat redutabil.
O forţă ascunsă se pune în calea păcii
Relatarea biblică evocă acest obstacol prin cuvintele: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19). Cel rău este Satan Diavolul, o creatură spirituală supraumană, cu mult mai puternică decît noi. Chiar de la început Satan s–a implicat în rebeliune, minciună şi crimă (Geneza 3:1–6; Ioan 8:44). Şi alţi comentatori inspiraţi de Dumnezeu atestă puternica dar ascunsa lui influenţă asupra problemelor lumii. Pavel l–a numit „dumnezeul acestui sistem de lucruri“, „stăpînitorul autorităţii aerului“ (2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2). Isus însuşi l–a numit, de repetate ori, „stăpînitorul acestei lumi“. — Ioan 12:31; 14:30; 16:11.
Deoarece lumea zace în puterea lui Satan, nu există nici o posibilitate ca vreun om politic să aducă o pace durabilă. Înseamnă aceasta că pacea nu va veni niciodată? Poate cineva să conducă omenirea la pace?
[Text generic pe pagina 5]
Oricît de înţelepte şi de înalte ar fi principiile după care se conduce un suveran, în cele din urmă el moare şi adeseori îl înlocuiesc alţii, mai puţin capabili şi care se conduc mai puţin după principii
[Text generic pe pagina 6]
Cel mai mare obstacol în calea realizării păcii este însăşi persoana lui Satan Diavolul
[Provenienţa fotografiei de la pagina 5]
U.S. National Archives photo