M-am umilit şi am găsit fericirea

ÎN 1970, aveam 23 de ani şi eram plină de ambiţii. La locul meu de muncă de la un automobil-club din Ivrea, Italia, fusesem numită şefă de birou. Eram hotărîtă să fiu cineva. Şi totuşi eram foarte deprimată şi descurajată. De ce?

Soţul meu îşi petrecea majoritatea timpului în baruri, jucînd cărţi cu prietenii lui şi mă lăsase să port cea mai mare parte din responsabilităţile familiei. Relaţiile noastre începuseră să se deterioreze. Ne certam pentru cele mai mici lucruri. Drept urmare, mintea îmi devenise plină de gînduri negre.

‘Nimeni nu se interesează în realitate de tine, spuneam eu. Ei nu doresc decît să profite de poziţia ta.’ ‘Nu poate exista Dumnezeu, îmi spuneam eu, deoarece, dacă ar exista, n-ar permite atît de multă suferinţă şi răutate. Viaţa nu este nimic altceva decît o alergare spre moarte.’ Nu puteam înţelege de ce este aşa.

Începutul unei schimbări

Într-o zi din 1977, doi Martori ai lui Iehova au bătut la uşa noastră. Giancarlo, soţul meu, i-a invitat înăuntru şi s-au dus în camera de zi să vorbească. Intenţia lui era să-i convingă să devină evoluţionişti ca el, dar ei au fost cei care i-au schimbat lui modul de gîndire!

În scurt timp, Giancarlo a început să facă schimbări şi în viaţa sa. A devenit mai răbdător, dedicîndu-ne mai mult timp şi atenţie mie şi fetiţei noastre. El a încercat să-mi vorbească despre lucrurile pe care le învăţa, dar eu am pus întotdeauna capăt conversaţiei cu o remarcă aspră.

Apoi, într-o zi, cînd Martorii ne-au făcut o vizită, m-am aşezat şi am ascultat efectiv. Ei au vorbit despre sfîrşitul acestui sistem de lucruri şi despre Regatul lui Dumnezeu, despre paradisul pămîntesc şi despre învierea morţilor. Eram uluită! Următoarele trei nopţi n-am dormit! Doream să ştiu mai mult, dar mîndria mă împiedica să-i pun întrebări soţului meu. Apoi, într-o zi, el mi-a spus cu severitate: „Astăzi va trebui să mă asculţi. Am răspunsuri la toate întrebările tale“. Atunci, m-a inundat pur şi simplu cu adevărurile Bibliei.

Giancarlo mi-a spus că Iehova este numele Creatorului, că însuşirea Lui principală este iubirea, că El l-a trimis pe Fiul Său ca răscumpărare astfel încît noi să putem avea viaţă veşnică şi că, după distrugerea răului în Armaghedon, Isus Cristos îi va învia pe cei morţi în timpul Domniei sale de O Mie de Ani. A mai spus că cei înviaţi vor progresa spre perfecţiune fizică şi mintală şi că vor avea posibilitatea să trăiască pentru totdeauna în paradis, pe pămînt.

În ziua următoare l-am însoţit pentru prima dată pe soţul meu la Sala Regatului. După aceea i-am spus: „Oamenii aceştia se iubesc unii pe alţii. Doresc să vin în continuare aici, pentru că ei sînt într-adevăr fericiţi“. Am început să asist cu regularitate la întruniri şi s-a început un studiu biblic cu mine. M-am gîndit mult la lucrurile pe care le învăţam şi în curînd am ajuns să mă conving de faptul că găsisem adevăratul popor al lui Dumnezeu. Soţul meu şi cu mine ne-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botez în 1979.

Ministerul cu timp integral

La o adunare de circumscripţie care a avut loc mai tîrziu, în anul acela, s-a ţinut o cuvîntare care încuraja activitatea de predicare cu timp integral. M-am simţit îmboldită să încep acest serviciu şi m-am adresat lui Iehova în rugăciune în această privinţă. Dar am rămas însărcinată şi planurile mi-au fost suspendate. În următorii patru ani am avut trei copiii. Doi dintre ei, cu diferite ocazii, au avut unele probleme de sănătate care le-au pus viaţa în pericol. Din fericire, de fiecare dată s-au însănătoşit complet.

Am simţit că nu pot să-mi mai amîn planurile cu privire la ministerul cu timp integral. Mi-am părăsit munca laică pentru a mă concentra mai bine asupra responsabilităţilor mele de soţie şi mamă. Soţul meu şi cu mine am aranjat să trăim dintr-un singur salariu, ceea ce însemna să renunţăm la tot ce era neesenţial. Iehova ne-a binecuvîntat însă din abundenţă, nelăsîndu-ne niciodată pradă sărăciei sau nevoilor.

În 1984 fiica mea, care avea pe atunci 15 ani şi fusese botezată recent, a început ministerul cu timp integral ca pionieră. În acelaşi timp, soţul meu a fost numit bătrîn. Iar eu? Considerînd că încă nu puteam fi pionieră, mi-am fixat obiectivul să realizez 30 de ore lunar în lucrarea de predicare. L-am atins şi mi-am zis: ‘Bravo! Faci destul’.

Încă o dată deci, mîndria a devenit problema mea (Proverbele 16:18). Am continuat să cred că era bine ceea ce făceam şi că nu aveam nevoie să fac şi alte progrese spirituale. Spiritualitatea mea a început să slăbească şi chiar am început să pierd calităţile bune pe care le dobîndisem. Atunci am primit disciplinarea de care aveam nevoie.

În 1985, doi supraveghetori itineranţi şi soţiile lor au fost oaspeţi în casa noastră în timp ce-şi efectuau vizita periodică în congregaţia noastră. Observîndu-i pe aceşti creştini umili, cu spirit de sacrificiu, am fost efectiv impulsionată să meditez asupra unor lucruri. Am făcut cercetări asupra subiectului umilinţei, utilizînd publicaţiile Watch Tower. M-am gîndit la marea umilinţă de care dă dovadă Iehova în relaţiile sale cu oamenii păcătoşi (Psalmul 18:35). Am înţeles că trebuia să-mi schimb modul de gîndire.

L-am implorat pe Iehova să mă ajute să cultiv umilinţa, astfel încît să-i slujesc aşa cum dorea el din partea mea şi să mă îndrume în a-mi folosi darurile pe care le aveam spre gloria sa. Am completat o cerere pentru serviciul de pionier, iar în martie 1989 am început să-i slujesc în ministerul cu timp integral.

Acum pot spune că sînt cu adevărat fericită şi că tocmai faptul de a mă umili a contribuit la fericirea mea. Am găsit o adevărată raţiune de a trăi — aceea de a-i ajuta pe cei sărmani să ajungă să cunoască faptul că Iehova, adevăratul Dumnezeu, nu este departe de cei care-l caută. — Relatată de Vera Brandolini.

[Vera Brandolini în fotografie la pagina 26]