Am crescut odată cu organizaţia lui Iehova din Africa de Sud

Relatare da Frans Muller

CÎND David, fratele meu mai mare, şi cu mine ne-am apropiat de trenul de seară pe care îl luam de obicei de la gara principală din Cape Town, am rămas surprinşi văzînd indicatorul „Numai pentru albi“. Partidul Naţionalist cîştigase alegerile în anul 1948 şi introdusese politica de apartheid.

Desigur, segregaţia rasială a fost practicată mult timp în Africa de Sud, aşa cum s-a întîmplat în majoritatea ţărilor africane în perioada colonială. Dar acum ea era legiferată, iar nouă nu ne mai era permis să călătorim în acelaşi vagon cu sud-africanii care aveau pielea de culoare mai închisă. Acum, după patruzeci şi patru de ani, apartheid-ul este pe cale de a fi desfiinţat.

Pe tot parcursul perioadei în care apartheid-ul a fost legalizat, fapt care ne-a cauzat dificultăţi în ce priveşte faptul de a ne îndeplini ministerul în felul în care ne-ar fi plăcut, eu am slujit ca ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. În prezent, la vîrsta de 65 de ani, pot privi înapoi la creşterea minunată a organizaţiei lui Iehova din Africa de Sud şi sînt recunoscător pentru privilegiul de a fi crescut împreună cu ea.

O moştenire creştină

Cînd tatăl meu era adolescent, bunicul îi cerea ca, în fiecare zi dis-de-dimineaţă, să-i citească cu voce tare ceva din Biblie. Cu timpul, tatăl meu a dezvoltat o iubire profundă pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd m-am născut eu, în 1928, tatăl meu slujea în consiliul bisericii din Potgietersrust, aparţinînd Bisericii Reformate Olandeze. În acelaşi an, unchiul meu i-a dăruit un exemplar al cărţii Harfa lui Dumnezeu.

Dar tatăl meu i-a spus mamei să ardă cartea, zicînd că provenea de la o sectă. Ea însă a păstrat-o şi, într-o zi, cînd tata a găsit-o din întîmplare şi a luat-o în mînă, ea s-a deschis la titlul „Chinuieşte oare Dumnezeu pe cineva?“ Cu toate că era sigur că Studenţii Bibliei, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova, nu aveau dreptate, curiozitatea lui a învins şi a început să o citească. Apoi, nu s-a mai putut opri din lectură. Spre primele ore ale dimineţii, cînd s-a vîrît în pat, el a spus: „Mami, mă tem că ei au adevărul“.

A doua zi, tatăl meu a parcurs o distanţă de 50 de kilometri cu bicicleta ca să procure mai multe cărţi de la cel mai apropiat Student al Bibliei. El citea cu regularitate pînă noaptea tîrziu. A încercat chiar să-l convingă pe pastorul reformat de adevărurile biblice pe care le învăţa, sperînd că biserica va face unele modificări. Eforturile lui au fost fără rezultat, aşa încît s-a retras din biserică şi a început să predice în mod zelos. Adevărul Bibliei a devenit lucrul cel mai important în viaţa lui şi în familia noastră. În această atmosferă am crescut eu.

Mai tîrziu, tatăl meu a devenit pionier, sau ministru cu timp integral. El a efectuat călătorii lungi cu automobilul său, un vechi Ford Model T, pentru a predica. După cîţiva ani, necesităţile familiei noastre, mereu crescînde, l-au constrîns să înceteze activitatea de pionier, dar a rămas foarte activ în lucrarea de predicare. În unele duminici, călătoream şi noi la o distanţă de 90 de kilometri pentru a predica împreună cu el în oraşul Pietersburg.

O afacere încununată de succes

În cele din urmă, tata a deschis o mică băcănie. În scurt timp, afacerea s-a dublat, şi a fost deschis un al doilea magazin. Cîţiva fermieri bogaţi au devenit parteneri de afaceri cu tatăl meu, iar cu timpul, au deschis un magazin cu vînzare en gros, plus şase sucursale pentru vînzare cu amănuntul amplasate pe o zonă întinsă.

Unii dintre fraţii mei mai mari au devenit asociaţi în cadrul acestei societăţi pe acţiuni şi acum aveau perspectiva să se îmbogăţească. Dar, spiritualitatea noastră a început să sufere. Am început să fim acceptaţi de unii prieteni şi vecini din lume, care ne invitau la petrecerile lor. Observînd pericolul, tatăl meu a convocat un consiliu de familie şi a decis să lichideze afacerea şi să ne mutăm la Pretoria pentru a putea face mai mult în serviciul lui Iehova. El şi-a păstrat un singur magazin, de care se ocupau nişte lucrători angajaţi.

Fraţii mei mai mari, Koos şi David, au început să facă pionierat, alăturîndu-se astfel surorii noastre mai în vîrstă, Lina, precum şi fratelui nostru cel mai mare, care, din păcate, mai tîrziu a abandonat închinarea adevărată. Într-o singură lună din anul 1942, familia noastră, alcătuită din zece membri, a petrecut în lucrarea de predicare un total de 1 000 de ore. În anul acela mi-am dedicat viaţa lui Iehova, simbolizînd acest lucru prin scufundare în apă.

Motivul pentru care am abandonat şcoala de timpuriu

În 1944, pe cînd cel de-al doilea război mondial era în plină desfăşurare, Gert Nel, supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova, m-a întrebat dacă îmi propusesem ca obiectiv să intru în rîndurile pionierilor. „Da, i-am răspuns eu. Peste doi ani, cînd voi termina liceul.“

Făcîndu-se ecoul concepţiei pe care o aveau mulţi Martori ai lui Iehova la acea dată, el m-a avertizat: „Ai grijă să nu te găsească Armaghedonul pe băncile şcolii!“ Întrucît nu doream să se întîmple acest lucru, am părăsit şcoala şi, la 1 ianuarie 1945, am început activitatea de pionier.

Prima repartizare pe care am primit-o a fost la Vereeniging, aproape de Johannesburg, avîndu-i ca parteneri pe Piet Wentzel şi pe Danie Otto. Adesea, petreceam peste 200 de ore pe lună în lucrarea de predicare. După un timp, Piet a fost repartizat din nou în oraşul Pretoria, iar Danie a trebuit să întrerupă pionieratul pentru a-l ajuta în munca de la fermă pe tatăl său care era în vîrstă. În felul acesta, eu am rămas singurul Martor din Vereeniging, îngrijindu-mă de 23 de studii biblice la domiciliu.

Curînd după aceea am primit de la filială o scrisoare prin care eram repartizat la Pretoria. Cu toate că atunci nu am înţeles motivul acelei noi repartizări, mai tîrziu mi-am dat seama că nu ar fi fost înţelept ca un tînăr lipsit de experienţă, în vîrstă de 17 ani, să fie lăsat de capul lui. Mai aveam încă nevoie de multă instruire şi aş fi putut să mă descurajez.

După ce am slujit în Pretoria şi am dobîndit experienţa necesară, am fost invitat să devin pionier special. Piet Wentzel şi cu mine am convenit apoi să acordăm o instruire practică în minister tinerilor care veneau la Pretoria pentru a activa ca pionieri. Cam pe atunci, Piet fusese numit supraveghetor itinerant în regiunea respectivă. Mai tîrziu, el s-a căsătorit cu sora mea, Lina, şi în prezent ei slujesc împreună la filiala din Africa de Sud.

Printre cei care au venit să activeze ca pionieri în Pretoria s-a aflat Martie Vos, o tînără atrăgătoare care crescuse într-o familie de Martori. Ne-am îndrăgostit unul de altul, dar eram încă nişte adolescenţi, mult prea tineri pentru a ne căsători. Totuşi, cînd am fost repartizaţi în alte locuri, am continuat să ţinem legătura prin corespondenţă.

Serviciul Betel şi Şcoala Galaad

În 1948, am fost invitat să slujesc la Biroul filialei Societăţii Watch Tower din Cape Town. Pe atunci nu exista o reşedinţă comună pentru noi, 17 persoane la număr, care lucram în trei birouri închiriate şi într-o mică tipografie din apropiere. Unii dintre noi erau cazaţi la diverse familii, iar alţii locuiau în pensiuni.

În fiecare zi de lucru, cei 17 membri ai familiei Betel se strîngeau pentru închinarea de dimineaţă în vestiarul micii tipografii. Mulţi dintre noi trebuia să ne îngrijim de propria noastră hrană. Apoi, după o zi întreagă de lucru, călătoream spre locuinţele noastre, situate în diferite părţi ale oraşului Cape Town. Cu ocazia unei asemenea călătorii, aşa cum deja am menţionat la început, fratele meu David şi cu mine am fost surprinşi de indicatorul care preciza: „Numai pentru albi“.

Cînd am sosit prima oară la filiala din Cape Town, mi-am dat seama că aveam încă multe lucruri de învăţat, de aceea l-am întrebat pe fratele Phillips, supraveghetorul de filială: „Ce trebuie să fac ca să recuperez ceea ce nu ştiu?“

„Frans, a răspuns el, nu te îngrijora în această privinţă. Ţine pasul doar!“ Am căutat întotdeauna să fac lucrul acesta şi am învăţat că, dacă cineva ţine pasul cu ceea ce furnizează organizaţia lui Iehova sub formă de hrană spirituală şi îndrumare, va creşte împreună cu aceasta.

În 1950, am fost invitat să fac parte din cea de-a 16-a promoţie a Şcolii Biblice Galaad a Watchtower, în vederea instruirii pentru activitatea de misionar. Şcoala se afla pe atunci la South Lansing, localitate situată la aproximativ 400 de kilometri nord de Brooklyn, New York. În perioada în care am lucrat temporar la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, am avut ocazia să examinez personal nucleul organizaţiei vizibile a lui Iehova. Devoţiunea manifestată din tot sufletul de către cei aflaţi în fruntea activităţii de acolo mi-a umplut inima de o profundă apreciere faţă de organizaţia lui Iehova.

Continuarea ministerului meu

La întoarcerea în Africa de Sud am primit însărcinarea să slujesc ca supraveghetor itinerant în regiunea nordică Transvaal, unde crescusem. După ce corespondasem timp de şase ani, Martie şi cu mine ne-am căsătorit în decembrie 1952, şi ea mi s-a alăturat în lucrarea itinerantă. Aprecierea manifestată de fraţii noştri creştini faţă de vizitele noastre ne-a încurajat.

De exemplu, cu o anumită ocazie, pe cînd slujeam într-o congregaţie dintr-o localitate rurală, am stat la o familie care s-a scuzat că nu avea lapte pentru a ni-l servi cu ceai sau cu cafea. Mai tîrziu am aflat că familia respectivă îşi vînduse singura vacă cu lapte pe care o avea pentru a dispune de suficienţi bani de benzină, astfel încît să ne ducă să vizităm unele zone îndepărtate ale teritoriului lor spre a le depune mărturie fermierilor. Cît de mult am iubit astfel de fraţi!

Uneori aveam impresia că nu eram competent pentru lucrarea de circumscripţie, îndeosebi atunci cînd aveam de-a face cu probleme în care erau implicate persoane mai în vîrstă. Cu o anumită ocazie, m-am simţit atît de epuizat din punct de vedere afectiv încît i-am spus soţiei mele să nu fie surprinsă dacă, din cauza lipsei mele de experienţă, vom fi repartizaţi din nou în lucrarea de pionier. Ea m-a asigurat că era fericită să slujească în orice domeniu atît timp cît puteam rămîne în ministerul cu timp integral.

Imaginaţi-vă surprinderea noastră atunci cînd am sosit în congregaţia vecină, iar în corespondenţa noastră am găsit o scrisoare prin care eram repartizaţi să slujim în lucrarea de district! Timp de aproape doi ani, am călătorit pretutindeni în Africa de Sud şi în Namibia, care se numea pe atunci Africa de Sud-Vest. Însă adeseori, din cauza regimului de apartheid, lucrarea noastră a întîmpinat dificultăţi. De nenumărate ori ni s-a refuzat permisiunea de a intra în cartiere ale negrilor şi uneori nu ni s-a acordat permisiunea de a ţine adunări.

În 1960, de exemplu, am obţinut autorizaţia de a ţine un congres de district la Soweto. Fraţii de culoare din congregaţii îndepărtate îşi cumpăraseră deja bilete de tren şi de autobuz, dar guvernul a auzit de planurile noastre şi a anulat autorizaţia. În mod discret, ne-am adresat unui director binevoitor dintr-un oraş aflat la 20 de kilometri N-E de Johannesburg. El ne-a furnizat cu amabilitate un loc mai bun chiar, şi am ţinut un congres minunat, de care s-au bucurat peste 12 000 de persoane!

Cît de mult s-a schimbat situaţia în ultimii ani! Acum, în timp ce apartheid-ul este pe cale de a fi desfiinţat, ne putem întruni în mod liber oriunde, în regiuni populate de negri, de albi, de mulatri sau de indieni. Orice persoană, indiferent de rasă, se poate aşeza împreună cu alţii şi se poate bucura de compania lor. Numai diferenţele de limbă influenţează locul pe care ar putea dori cineva să se aşeze.

O lecţie dureroasă

În 1947, tatăl meu a comis o greşeală gravă. Magazinul lui, situat la o distanţă de peste 200 de kilometri de locul unde locuiau el şi mama, a ajuns nerentabil din cauza unei administrări necinstite, aşa încît s-a mutat să locuiască singur acolo pentru a-l administra personal. Ca urmare a faptului că a trăit mult timp separat de mama, el a căzut pradă tentaţiei. În consecinţă, a fost exclus.

Ceea ce i s-a întîmplat tatălui meu m-a făcut să înţeleg într-un mod dureros faptul că nu este suficient să fii zelos pentru adevărul Bibliei. Toţi trebuie să rămînem fideli principiilor biblice (1 Corinteni 7:5). După mulţi ani, tatăl meu a fost reprimit ca membru al congregaţiei creştine şi a slujit în mod fidel pînă la moartea lui, survenită în 1970. Scumpa mea mamă a rămas fidelă pînă cînd a murit şi ea, în anul 1991.

Alte binecuvîntări

În 1958, Martie şi cu mine am asistat la cel mai mare congres pe care l-au ţinut vreodată Martorii lui Iehova, congresul de pe Yankee Stadium şi Polo Grounds din New York. Pur şi simplu eram copleşiţi de bucuria că facem parte din minunata organizaţie a lui Iehova. Faptul de a fi împreună cu acea mare mulţime de peste 253 000 de persoane care s-au adunat duminică după-amiază a constituit o experienţă pe care nu o vom uita niciodată. Pentru noi, aici era într-adevăr prezentă ‘o mare mulţime din orice neam’, adunată în mod paşnic. (Apocalipsa 7:9, 10). Martie a rămas la New York pentru a urma cursurile Şcolii Galaad, iar eu m-am întors în lucrarea de district din Africa de Sud.

În 1959, cînd Martie s-a întors după absolvirea celei de-a 32-a promoţii a Şcolii Galaad, am fost invitaţi să slujim la filiala din Africa de Sud, care era atunci situată în apropiere de Elandsfontein, la est de Johannesburg. De-a lungul anilor, am văzut înaintarea organizaţiei în foarte multe direcţii, îndeosebi creşterea ei în iubire şi empatie. Am învăţat faptul că Iehova îşi dirijează organizaţia prin intermediul lui Isus Cristos şi că el îi va folosi pe cei care se oferă voluntar.

În 1962, am revenit la Brooklyn, New York, pentru a urma un curs de instruire de zece luni pentru activitatea de filială. Acesta s-a dovedit util în 1967, cînd am fost numit supraveghetor de filială în Africa de Sud. În 1976, au fost formate comitete de filială, astfel că, acum, responsabilitatea luării unor decizii importante în Africa de Sud se afla pe umerii a cinci bătrîni creştini cu experienţă.

Viaţa în condiţii de apartheid

Legile apartheid-ului au afectat bunul mers al filialei noastre. Cînd a fost construită Casa Betel din Elandsfontein, în 1952, legea a pretins să construim o clădire separată, în spate, pentru fraţii de culoare şi mulatri. Legea pretindea, de asemenea, ca ei să servească masa separat de albi, în aşa-numitele cămine africane. Mai tîrziu, s-au luat măsuri ca ei să servească masa în bucătăria Betelului. Acesta era aranjamentul de servire a mesei cînd am sosit noi la Betel, în 1959. Toată fiinţa mea era împotriva acestei separări pe criterii rasiale.

Cu timpul, guvernul le-a retras fraţilor noştri de culoare permisiunea de a locui în clădirea din spatele clădirii principale a Casei Betel. Aceşti fraţi au trebuit să locuiască într-un cartier rezervat negrilor, situat la o distanţă de 20 de kilometri. Unii au locuit în case închiriate, iar alţii într-un cămin de nefamilişti. Această situaţie neplăcută a continuat timp de mulţi ani.

Extinderea Betelului

Între timp, Betelul din Elandsfontein a trebuit să fie mărit. După ce a fost extins în trei rînduri, am ajuns la marginile proprietăţii noastre. Corpul de Guvernare ne-a sfătuit să căutăm o proprietate nouă într-o localitate în care poate că autorităţile locale ne vor permite să construim un complex Betel în care să poată locui şi fraţii noştri de culoare. În fiecare dimineaţă, familia Betel se ruga ca Iehova să deschidă într-un fel sau altul o cale în acest sens.

Cît de plină de bucurie a fost ziua în care, în sfîrşit, am găsit o bucată de teren corespunzătoare la periferia oraşului Krugersdorp, la vest de Johannesburg! Însă şi de data aceasta ni s-a cerut să construim o clădire separată pentru fraţii noştri de culoare. Noi am consimţit, dar nu am putut obţine permisiunea de a locui acolo decît pentru 20 de persoane de culoare. Din fericire, de pe la mijlocul anilor ’80, situaţia a început să se schimbe. Guvernul a devenit mai tolerant în ce priveşte aplicarea legilor stricte ale apartheid-ului, şi la Betel au fost chemaţi să slujească împreună cu noi mai mulţi fraţi de culoare, mulatri şi indieni.

În prezent dispunem de o familie Betel unită şi fericită, în care membrii ei, indiferent de rasă sau de culoarea pielii, pot locui în oricare clădire vor. De asemenea, după ani de eforturi am primit, în sfîrşit, recunoaşterea legală ca religie. A fost constituită o asociaţie locală legală care este înregistrată sub numele: „Martorii lui Iehova din Africa de Sud“. Acum unii fraţi au autorizaţia de a oficia căsătorii, şi, în unele zone în care locuiesc multe persoane de culoare, Sălile Regatului apar asemenea ciupercilor.

Cît de mult a înaintat organizaţia lui Iehova faţă de acele zile de început cînd slujeam la Biroul filialei din Cape Town! De la o familie mică formată din 17 membri am crescut, ajungînd acum să avem o familie Betel formată din peste 400 de membri, dispunînd de un modern complex Betel, cu computere sofisticate, cu rotative şi cu o frumoasă Casă Betel! Da, am avut privilegiul să cresc împreună cu organizaţia lui Iehova din Africa de Sud. Am crescut de la aproximativ 400 de vestitori ai Regatului, cîţi eram cînd mi-am început ministerul cu aproape 50 de ani în urmă, la circa 55 000, cîţi sîntem în prezent!

Îi mulţumesc lui Iehova pentru faptul că, în ultimii 39 de ani, am avut alături o soţie dispusă să-mi acorde tot sprijinul. „Paharul meu este plin de dă pe deasupra“ (Psalmul 23:5). Martie şi cu mine sîntem recunoscători pentru faptul că facem parte din organizaţia condusă de spiritul lui Iehova şi sîntem hotărîţi să continuăm să-i slujim lui Iehova în casa sa, în Betel, şi să ţinem pasul cu organizaţia sa care înaintează.

[Harta de la pagina 19]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ANGOLA

ZAIR

ZAMBIA

ZIMBABWE

BOTSWANA

NAMIBIA

SWAZILAND

LESOTHO

AFRICA DE SUD

Pretoria

Johannesburg

Cape Town

Port Elizabeth

OCEANUL ATLANTIC DE SUD

OCEANUL INDIAN

CANALUL MOZAMBIC

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Piet Wentzel şi Frans Muller (stînga), în serviciul de pionier, în 1945

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Frans şi Martie Muller