O moştenire creştină mai puţin obişnuită

RELATATĂ DE BLOSSOM BRANDT

În ziua în care m-am născut eu, 17 ianuarie 1923, la San Antonio, Texas, ningea. Afară era frig, dar eu am fost primită în braţele calde ale unor părinţi creştini plini de iubire, Judge şi Helen Norris. Potrivit primelor mele amintiri, tot ceea ce au făcut părinţii mei s-a concentrat în jurul închinării lor la Iehova Dumnezeu.

ÎN 1910, pe când mama avea opt ani, părinţii ei s-au mutat de lângă Pittsburgh, Pennsylvania, la o fermă, lângă Alvin, Texas. Acolo ei au avut bucuria să înveţe adevărurile biblice de la un vecin. Mama şi-a petrecut restul vieţii ei căutând să trezească interesul oamenilor pentru speranţa Regatului. Ea a fost botezată în 1912, după ce familia s-a mutat la Houston, Texas.

Mama împreună cu părinţii ei l-au cunoscut pentru prima dată pe Charles T. Russell, primul preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society, atunci când acesta a vizitat congregaţia lor din Houston. Întreaga familie i-a primit deseori în casă pe reprezentanţii itineranţi ai Societăţii, care pe atunci erau numiţi pelerini. Câţiva ani mai târziu, mama s-a mutat cu părinţii ei la Chicago, Illinois, iar fratele Russell vizita şi congregaţia de acolo.

În 1918, bunica s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă şi, deoarece aceasta i-a afectat sănătatea, medicii i-au recomandat să locuiască într-un climat mai cald. Bunicul, care lucra pentru compania feroviară Pullman, a obţinut în 1919 transferul înapoi în Texas. Acolo, la San Antonio, mama a cunoscut un tânăr şi zelos membru al congregaţiei, pe nume Judge Norris. Ei s-au simţit atraşi imediat unul de altul şi, cu timpul, s-au căsătorit, iar Judge a devenit tatăl meu.

Tata învaţă adevărul biblic

Judge (judecător) primise acest nume neobişnuit la naştere. Când tatăl său l-a văzut pentru prima oară, a spus: „Copilaşul acesta este serios ca un judecător“, şi acesta a devenit numele său. În 1917, pe când tata avea 16 ani, a primit tracturile Unde sunt morţii? şi Ce este sufletul?, editate de Watch Tower Bible and Tract Society. Tatăl său murise cu doi ani înainte, iar tracturile i-au oferit răspunsurile pe care le căuta în legătură cu starea morţilor. La scurt timp după aceea, el a început să asiste la întrunirile Studenţilor Bibliei, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova.

Tata a dorit imediat să participe la activităţile congregaţiei. El a primit un teritoriu în care putea să predice, iar după orele de şcoală se ducea acolo cu bicicleta să distribuie tracturi. El a ajuns să fie absorbit complet de lucrarea de împărtăşire a speranţei Regatului şi, la 24 martie 1918, şi-a simbolizat dedicarea faţă de Iehova prin botezul în apă.

În anul următor, când mama s-a mutat la San Antonio, tata s-a simţit atras imediat de ceea ce el numea a fi „cel mai dulce surâs şi cei mai albaştri ochi“ pe care îi văzuse vreodată. În scurt timp, ei şi-au făcut cunoscută dorinţa de a se căsători, dar au avut mult de furcă pentru a-i convinge pe părinţii mamei. Totuşi, la 15 aprilie 1921, a avut loc nunta. Amândoi aveau drept obiectiv ministerul cu timp integral.

Un debut timpuriu în minister

Pe când mama şi tata erau ocupaţi să-şi planifice activităţile în vederea asistării la congresul din 1922 de la Cedar Point, Ohio, au descoperit că mama era însărcinată cu mine. La scurt timp după naşterea mea, pe când tata avea doar 22 de ani, a fost numit servul de teren al congregaţiei. Aceasta însemna că el se ocupa de toată organizarea serviciului de teren. La numai câteva săptămâni de la naşterea mea, mama mă lua în ministerul de la uşă la uşă. De fapt, şi bunicilor mei le plăcea să mă ia cu ei în minister.

Pe când aveam doar doi ani, părinţii mei s-au mutat la Dallas, Texas, iar trei ani mai târziu, au început ministerul cu timp integral ca pionieri. Noaptea dormeau lîngă drum pe un pat de campanie, iar pe mine mă puneau pe bancheta din spate a maşinii. Bineînţeles, mie mi se părea ceva amuzant, dar în scurt timp a devenit evident faptul că ei nu erau încă pregătiţi pentru viaţa de pionieri. Aşadar, tata a deschis un magazin. Cu timpul, el şi-a construit o mică rulotă, pregătindu-se pentru a reîncepe pionieratul.

Înainte de a merge la şcoală, mama m-a învăţat să citesc şi să scriu, şi ştiam tabla înmulţirii până la patru. Ea avea întotdeauna în centrul atenţiei faptul de a mă ajuta să învăţ. Mă aşeza pe un scaun aproape de ea astfel încât să pot şterge vasele în timp ce ea le spăla şi mă învăţa să memorez texte scripturale şi să cânt cântările Regatului, sau imnurile cum le numeam pe atunci.

Îi slujesc lui Dumnezeu împreună cu părinţii mei

În 1931 am participat cu toţii la emoţionantul congres de la Columbus, Ohio, unde am primit numele de Martorii lui Iehova. Cu toate că nu aveam decât opt ani, mi se părea că acesta era cel mai frumos nume pe care l-am auzit vreodată. La scurt timp după ce ne-am întors acasă, magazinul tatălui meu a ars până la temelie, iar tata şi mama au considerat acest lucru ca fiind „voia Domnului“ pentru ca ei să-şi reia activitatea de pionieri. Astfel, începând din vara anului 1932, ne-am bucurat să participăm mulţi ani în ministerul cu timp integral.

Părinţii mei au activat ca pionieri în partea centrală a Texasului pentru a rămâne aproape de părinţii mamei, care se aflau încă la San Antonio. Mutarea lor dintr-un loc într-altul presupunea faptul ca şi eu să schimb destul de des şcolile. Uneori, unii fraţi lipsiţi de discernământ ziceau: „De ce nu vă stabiliţi într-un loc, să aveţi şi voi o locuinţă pentru copilul acesta?“, vrând parcă să spună că nu mi se acorda o îngrijire potrivită. Dar eu consideram că viaţa noastră era fascinantă şi că îi ajutam pe tata şi pe mama în ministerul lor. De fapt, eram instruită şi pregătită pentru ceea ce avea să devină mai târziu propriul meu stil de viaţă.

Luni de zile le-am spus întruna tatălui şi mamei mele că doream să mă botez, iar ei mi-au vorbit deseori despre aceasta. Ei doreau să se asigure că înţelegeam cât de serioasă era hotărârea pe care o luasem. La 31 decembrie 1934 a sosit ziua acestui eveniment important din viaţa mea. În seara dinainte însă, tata s-a asigurat că mă adresasem lui Iehova în rugăciune. Apoi el a făcut un lucru extraordinar. El ne-a invitat să îngenunchem toţi şi a făcut o rugăciune. El i-a spus lui Iehova că era nespus de fericit pentru hotărârea fetiţei sale de a-şi dedica Lui viaţa. Puteţi fi siguri că, în toate veacurile care vor veni, nu voi uita niciodată seara aceea!

Instruire din partea bunicilor

Între anii 1928 şi 1938, am petrecut mult timp vizitându-mi bunicii la San Antonio. Programul obişnuit pe care îl aveam împreună cu ei era în mare măsură acelaşi ca şi cel desfăşurat cu părinţii mei. Bunica fusese un colportor, cum obişnuiau ei să le spună pionierilor, apoi a devenit pionier cu jumătate de normă. Bunicul fusese numit pionier în decembrie 1929, astfel încât serviciul de teren era întotdeauna pe ordinea de zi.

Seara, bunicul mă ţinea în braţe şi mă învăţa numele stelelor. Îmi recita poezii pe care le ştia pe dinafară. Când lucra la căile ferate, am făcut cu el multe excursii cu trenul. El era întotdeauna un om spre care mă puteam îndrepta atunci când aveam necazuri; el mă mângâia şi-mi ştergea lacrimile. Totuşi, când eram disciplinată pentru vreo faptă rea şi mă duceam la el să caut consolare, nu îmi spunea decât aceste cuvinte (cuvinte pe care nu le-am înţeles atunci, dar al căror ton era foarte clar): „Scumpa mea, calea transgresorului este extrem de grea“.

Anii de persecuţie

În 1939 a început cel de-al doilea război mondial, iar poporul lui Iehova a suportat persecuţii şi acte de violenţă din partea gloatelor. La sfârşitul anului 1939 mama s-a îmbolnăvit foarte grav şi a trebuit în cele din urmă să i se efectueze o intervenţie chirurgicală, aşa că ne-am mutat înapoi la San Antonio.

Gloatele se adunau în timp ce noi efectuam lucrarea cu reviste pe străzile din San Antonio. Totuşi, săptămână de săptămână, toată familia era prezentă acolo, fiecare la colţul la care era repartizat. Am privit de multe ori cum îl duceau pe tata la postul de poliţie.

Tata a încercat să continue pionieratul chiar dacă mama a trebuit să-l întrerupă. Lucrând însă cu jumătate de normă, nu putea câştiga suficient, astfel încât a trebuit să-l întrerupă şi el. Eu am terminat şcoala în 1939 şi am început să lucrez şi eu.

Numele tatălui meu, Judge (judecător), s-a dovedit a fi folositor în acei ani. De exemplu, un grup de fraţi s-au dus să depună mărturie într-un oraş aflat chiar la nord de San Antonio, iar şeriful a început să-i arunce în închisoare. Acesta arestase aproximativ 35 de Martori, printre care se aflau şi bunicii mei. Ei i-au trimis vorbă tatălui meu, iar el s-a dus cu maşina acolo. A intrat în biroul şerifului şi a spus: „Sunt Judge (judecătorul) Norris din San Antonio“.

„Da, domnule judecător, ce pot face pentru dumneavoastră?“, a întrebat şeriful.

„Am venit să mă ocup de eliberarea acestor oameni din închisoare“, a răspuns tata. După aceste cuvinte, şeriful i-a lăsat să plece fără cauţiune — şi fără alte întrebări!

Tatălui meu îi plăcea să lucreze în clădirile cu birouri din centrul oraşului şi îi plăcea îndeosebi să efectueze vizite la judecători şi avocaţi. El îi spunea funcţionarului de la recepţie: „Sunt Judge (judecătorul) Norris şi îl caut pe judecătorul cutare“.

Apoi, când îl întâlnea pe judecător, el începea întotdeauna să spună: „Înainte de a vă vorbi despre scopul vizitei mele, aş vrea să vă explic faptul că eu sunt judecător de mai mult timp decât dvs. Eu sunt judecător de când m-am născut“. Şi apoi îi explica cum a primit acest nume. Aceasta făcea ca introducerea să fie prietenească, şi, în acea perioadă, el a intrat în relaţii bune cu mulţi judecători.

Recunoscătoare pentru îndrumarea părintească

Eu treceam prin acei ani furtunoşi ai adolescenţei şi ştiu că tata şi mama au rămas de multe ori cu răsuflarea tăiată în timp ce priveau la ceea ce făceam şi se întrebau ce voi mai face oare. La fel ca toţi copiii, şi eu i-am pus de multe ori la încercare pe tata şi pe mama, cerându-le permisiunea să fac ceva sau să mă duc undeva, deşi ştiam dinainte că răspunsul lor va fi negativ. Uneori au fost şi lacrimi. În realitate, aş fi fost foarte necăjită dacă ei ar fi spus vreodată: „Du-te, fă ce vrei. Nouă nu ne pasă“.

Faptul de a şti că nu-i puteam determina să-şi schimbe normele îmi dădea un sentiment de siguranţă. De fapt, în felul acesta îmi era mai uşor atunci când alţi tineri propuneau o destindere neînţeleaptă, deoarece puteam spune: „Nu mă va lăsa tata“. Când aveam 16 ani, tata s-a îngrijit să pot învăţa să conduc şi astfel să obţin permisul de conducere. Tot cam în aceeaşi perioadă, tata mi-a dat o cheie a casei. Eram foarte impresionată de faptul că avea încredere în mine. Mă simţeam foarte matură şi aceasta mi-a dat un simţ al responsabilităţii şi dorinţa de a nu le trăda niciodată încrederea.

În timpul acela nu se acordau prea multe sfaturi în legătură cu căsătoria, dar tata cunoştea Biblia şi ceea ce spune aceasta cu privire la faptul de a te căsători „numai în Domnul“ (1 Corinteni 7:39). El m-a făcut să înţeleg că dacă i-aş aduce vreodată în casă un băiat din lume sau dacă doar m-aş uita la un astfel de băiat, l-aş dezamăgi peste măsură de mult. Ştiam că avea dreptate, deoarece văzusem fericirea şi unitatea de care se bucuraseră în căsnicia lor datorită faptului că se căsătoriseră „în Domnul“.

În 1941, pe când aveam 18 ani, am crezut că eram îndrăgostită de un tânăr din congregaţie. Era pionier şi urma facultatea pentru a deveni avocat. Aveam un sentiment de emoţie. Când le-am spus părinţilor mei că noi doream să ne căsătorim, în loc să-şi exprime dezaprobarea sau să ne descurajeze, ei ne-au spus doar atât: „Am dori să-ţi adresăm o rugăminte, Blossom. Noi considerăm că eşti prea tânără şi am dori să te rugăm să aştepţi un an. Dacă într-adevăr îl iubeşti, un an nu va însemna mare lucru“.

Sunt atât de recunoscătoare că am ascultat de acest sfat înţelept. În acel an, m-am mai maturizat puţin şi am început să observ că acel tânăr nu avea calităţile care să facă din el un bun partener de căsătorie. În cele din urmă el a părăsit organizaţia, iar eu am scăpat de ceea ce ar fi însemnat un dezastru în viaţa mea. Cât de minunat este să ai nişte părinţi înţelepţi pe a căror judecată să te poţi bizui!

Căsătoria şi lucrarea itinerantă

În iarna anului 1946, după ce activasem şase ani ca pionieră, având şi un loc de muncă cu jumătate de normă, a intrat în Sala noastră a Regatului cel mai minunat tânăr pe care-l întâlnisem vreodată. Gene Brandt fusese numit însoţitor al servului nostru călător în folosul fraţilor, cum era numit pe atunci supraveghetorul de circumscripţie. Atracţia a fost reciprocă şi, la 5 august 1947, ne-am căsătorit.

Peste puţin timp, tata şi Gene au deschis un birou de tranzacţii. Dar tata i-a spus lui Gene: „În ziua când acest birou ne va împiedica să asistăm la întruniri sau să îndeplinim vreo însărcinare teocratică, îl închid şi arunc cheia“. Iehova a binecuvântat acest mod spiritual de a privi lucrurile, iar biroul ne-a furnizat suficiente venituri pentru satisfacerea necesităţilor noastre materiale şi ne-a permis să avem timp pentru pionierat. Tata şi Gene erau oameni de afaceri excelenţi şi ar fi putut să se îmbogăţească cu uşurinţă, dar obiectivul lor nu a fost niciodată acesta.

În 1954, Gene a fost invitat în lucrarea de circumscripţie, fapt care însemna o mare schimbare în viaţa noastră. Cum aveau să reacţioneze părinţii mei? Şi de data aceasta, ei s-au dovedit preocupaţi nu de ei înşişi, ci de interesele Regatului lui Dumnezeu şi de bunăstarea spirituală a copiilor lor. Ei nu ne-au spus niciodată: „De ce nu ne dăruiţi nişte nepoţi?“ Dimpotrivă, ei au spus întotdeauna: „Ce putem face pentru a vă ajuta în serviciul cu timp integral?“

De aceea, când a sosit ziua să plecăm, am auzit numai cuvinte de încurajare şi exprimări de bucurie referitoare la marele nostru privilegiu. Ei nu ne-au dat niciodată de înţeles că i-am abandona, ci ne-au sprijinit întotdeauna şi în totalitate. După plecarea noastră, ei au continuat să se menţină ocupaţi în lucrarea de pionierat încă zece ani. Tata a fost numit supraveghetor de oraş în San Antonio, poziţie pe care a avut-o 30 de ani. El s-a bucurat să vadă creşterea înregistrată, şi anume de la o singură congregaţie existentă în oraş în anii ’20, la 71 de congregaţii, câte erau înainte de moartea sa survenită în 1991.

Pentru Gene şi pentru mine, viaţa a fost plină de momente emoţionante. Am avut marea bucurie de a sluji unor fraţi şi surori dragi din peste 31 de state şi, poate lucrul cel mai important dintre toate, am avut privilegiul de a face parte, în 1957, din cea de-a 29-a promoţie a Şcolii biblice Galaad. După aceea, ne-am întors la lucrarea itinerantă. În 1984, după 30 de ani petrecuţi în lucrarea de circumscripţie şi de district, Societatea a oferit în mod binevoitor lui Gene o numire în cadrul unei circumscripţii din San Antonio, dat fiind faptul că părinţii erau trecuţi de 80 de ani şi aveau probleme de sănătate.

Ne îngrijim de părinţi

La numai un an şi jumătate după ce ne-am întors în San Antonio, mama a căzut într-o stare de semicomă şi a murit. Lucrurile s-au petrecut atât de repede încât n-am ajuns să-i spun unele dintre lucrurile pe care doream să i le spun. Aceasta m-a făcut să vorbesc o mulţime de lucruri cu tata. După 65 de ani de căsnicie, mama îi lipsea foarte mult, însă noi eram alături de el pentru a-i dărui iubire şi sprijin.

Tata a continuat să fie până la moarte, aşa cum fusese pe tot parcursul vieţii sale, un exemplu în ce priveşte asistarea la întrunirile creştine, studiul şi serviciul. Îi plăcea mult să citească. Când trebuia să stea singur acasă în timp ce noi eram în serviciu, veneam acasă şi-l întrebam: „Ai fost singur?“ El fusese atât de ocupat cu cititul şi cu studiul încât nici nu se gândise că era singur.

Am mai avut în decursul vieţii şi un alt obicei pe care l-am păstrat. Tata insistase întotdeauna ca familia să servească masa împreună, mai ales micul dejun, cînd se examina textul scriptural zilnic. Niciodată nu mi se permitea să plec de acasă fără să fac acest lucru. Uneori spuneam: „Dar, tată, voi ajunge târziu la şcoală (sau la serviciu)!“

„Nu din cauza textului zilnic vei întârzia; nu te-ai trezit la timp“, spunea el. Iar eu trebuia să stau şi să-l ascult. Tata s-a îngrijit ca acest bun exemplu să continue chiar până în ultimele zile ale vieţii sale. Aceasta constituie o altă moştenire lăsată de el.

Tata a rămas lucid chiar până la sfârşit. Ceea ce a făcut ca îngrijirea lui să fie mai uşoară a fost faptul că el nu s-a enervat, nici nu s-a plâns vreodată. O, el vorbea uneori despre artrita sa, dar eu îi reaminteam că ceea ce avea el în realitate era „adamită“, iar el râdea. În timp ce eu şi Gene ne aflam lângă el, tata a adormit liniştit în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1991.

Am acum peste 70 de ani şi trag încă foloase de pe urma exemplului excelent al iubitorilor mei părinţi creştini. Rugăciunea mea fierbinte este să îmi pot dovedi aprecierea mea deplină faţă de această moştenire, folosind-o în mod potrivit de-a lungul tuturor veacurilor viitoare. — Psalmul 71:17, 18.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Mama cu mine

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

1. Primul meu congres: San Marcos, Texas, septembrie 1923

2. Ultimul congres al tatei: Fort Worth, Texas, iunie 1991 (tata stă jos)

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Gene şi Blossom Brandt