Se poate cunoaşte adevărul religios?

ÎN SUEDIA, un bărbat din oraşul universitar Uppsala era foarte interesat de lucrurile spirituale şi s-a hotărât să studieze convingerile diferitelor religii existente în oraşul său mergând chiar la lăcaşurile lor de cult. El a ascultat predicile ţinute de clericii lor şi le-a pus întrebări câtorva membri. A observat că numai Martorii lui Iehova păreau convinşi de faptul că ei au „găsit adevărul“. Având în vedere diversitatea de opinii religioase existente, el s-a întrebat cum puteau face Martorii o astfel de afirmaţie.

Dumneavoastră personal consideraţi că este posibil să cunoaşteţi adevărul cu privire la religie? Ar fi posibil chiar să stabiliţi ce anume poate fi numit adevăr absolut?

Filozofia şi adevărul

Cei care au studiat filozofia şi-au format opinia că adevărul absolut nu este în sfera de cunoaştere a omului. Probabil ştiţi că filozofia a fost definită drept „ştiinţa care încearcă să explice originea existenţei şi a vieţii“. În realitate însă, ea merge rareori atât de departe. În cartea sa Filosofins Historia (Istoria filozofiei), scriitorul suedez Alf Ahlberg scria: „Multe întrebări filozofice sunt de aşa natură, încât este imposibil să dai un răspuns categoric la ele. . . . Mulţi oameni sunt de părere că toate chestiunile metafizice [referitoare la principiile fundamentale ale lucrurilor] ţin de acest grup“.

Prin urmare, cei care au încercat să găsească un răspuns la întrebările esenţiale din viaţă prin intermediul filozofiei au ajuns adesea la dezamăgire sau la suferinţă. În cartea sa Tankelinjer och trosformer (Mentalităţi şi convingeri religioase), scriitorul suedez Gunnar Aspelin spunea: „Un aspect pe care îl sesizăm este că natura nu se interesează mai mult de om decât de fluture sau de ţânţar . . . Suntem fără putere, complet lipsiţi de putere în faţa acestor forţe care interacţionează în cosmos şi în lumea noastră interioară. Aceasta este imaginea despre viaţă care a apărut atât de frecvent în literatură către sfârşitul unui secol în care omul şi-a pus speranţa în progres şi a visat un viitor mai bun“.

Este nevoie de o revelare a adevărului?

Este evident că oamenii nu au reuşit să găsească adevărul despre viaţă cu propriile lor forţe, şi se pare că nici nu vor reuşi vreodată. Atunci există motive întemeiate să conchidem că este nevoie de un gen de revelaţie divină. Aşa-numita carte a naturii furnizează o anumită revelaţie. Chiar dacă nu oferă detalii clare despre originea vieţii, ea arată că există o explicaţie mult mai satisfăcătoare decât o interpretare pur materialistă despre viaţă. Un fir de iarbă care creşte în sus urmează, de fapt, alte legi decât cele care guvernează un morman de pietre dintr-o groapă care se surpă. Lumea biotică se dezvoltă şi se organizează într-un alt mod decât lumea abiotică. Astfel, un eminent cercetător al legilor şi al religiei a putut conchide pe bună dreptate că „însuşirile nevăzute ale Lui [Dumnezeu] . . . se văd lămurit, de la creerea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El“. — Romani 1:20.

Însă, pentru a descoperi cine se află în spatele acestei dezvoltări şi organizări, avem nevoie de o revelaţie suplimentară. N-ar fi oare de aşteptat să existe o astfel de revelaţie? N-ar fi rezonabil ca Acela căruia i se datorează viaţa de pe pământ să se dezvăluie pe sine creaturilor sale?

Biblia afirmă despre ea însăşi că este o asemenea revelaţie. În această revistă am prezentat deseori motive întemeiate în favoarea acestei afirmaţii şi multe persoane care gândesc au acceptat-o. Faptul că bărbaţii care au scris Biblia au fost preocupaţi să arate în mod clar că nu ei erau autorii a ceea ce scriau este în sine ceva remarcabil. Constatăm că, în peste 300 de locuri, profeţii Bibliei au folosit expresii de genul: „Aşa vorbeşte DOMNUL [Iehova, NW]“ (Isaia 37:33; Ieremia 2:2; Naum 1:12). Probabil ştiţi că, în genere, redactorii de cărţi sau de articole doresc foarte mult să-şi pună semnătura pe lucrările lor. Însă cei care au scris Biblia s-au menţinut în umbră; în unele cazuri este greu de stabilit cine a scris anumite părţi ale Bibliei.

Un alt aspect semnificativ al Bibliei îl constituie armonia ei interioară. Aceasta este într-adevăr remarcabilă, dacă ne gândim că cele 66 de cărţi biblice au fost scrise pe parcursul a 1 600 de ani. Să presupunem că v-aţi duce la o bibliotecă publică şi aţi alege 66 de cărţi religioase care au fost scrise pe parcursul unei perioade de 16 secole. Apoi aţi lega acele cărţi separate într-un volum. V-aţi aştepta ca volumul să aibă o temă unitară şi un mesaj armonios? În mod sigur nu. Ar trebui să fie un miracol. Gândiţi-vă la următoarele: cărţile Bibliei au o asemenea temă unitară şi ele se confirmă reciproc. Aceasta demonstrează că trebuie să existe un singur intelect superior, sau autor, care a dirijat ceea ce au consemnat scriitorii Bibliei.

Cu toate acestea, veţi găsi o caracteristică ce demonstrează originea divină a Bibliei mai mult decât oricare alta: profeţiile, care sunt informaţii scrise cu anticipaţie cu privire la ce se va întâmpla în mod sigur în viitor. Expresii de genul: „Se va întâmpla în acea zi“ sau „Se va întâmpla în zilele din urmă“ sunt folosite doar în Biblie (Isaia 2:2; 11:10, 11; 23:15; Ezechiel 38:18; Osea 2:21–23; Zaharia 13:2–4). Cu multe sute de ani înainte ca Isus Cristos să vină pe pământ, profeţiile din Scripturile ebraice au furnizat amănunte despre viaţa sa — de la naştere până la moarte. Nu se poate ajunge la o concluzie mai raţională decât aceea că Biblia este sursa adevărului despre viaţă. Isus însuşi confirmă aceasta prin cuvintele: „Cuvântul Tău este adevărul“. — Ioan 17:17.

Religia şi adevărul

Chiar şi multe persoane care îşi afirmă credinţa în Biblie consideră că nu se poate ajunge la cunoaşterea adevărului absolut. Clericul american John S. Spong făcea acest comentariu: „Trebuie . . . să trecem de la ideea că noi deţinem adevărul şi că alţii trebuie să adopte punctul nostru de vedere la înţelegerea faptului că adevărul absolut depăşeşte ceea ce putem noi cuprinde“. Christopher Derrick, scriitor romano-catolic, prezintă un motiv care stă la baza unor astfel de păreri negative cu privire la descoperirea adevărului: „Orice menţiune a «adevărului» religios presupune o anumită pretenţie de a cunoaşte . . . Presupui că altcineva s-ar putea să nu aibă dreptate; şi aceasta ar fi complet inacceptabil“.

Ca persoană care gândeşte însă, ar fi bine să vă puneţi unele întrebări pertinente. Dacă adevărul nu s-ar putea cunoaşte, de ce a spus Isus Cristos: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“? Şi de ce a afirmat unul dintre apostolii lui Isus că voinţa lui Dumnezeu este ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“? De ce cuvântul „adevăr“ apare de peste o sută de ori în Scripturile greceşti creştine în legătură cu credinţa? Într-adevăr, de ce, dacă nu se poate ajunge la cunoaşterea adevărului? — Ioan 8:32; 1 Timotei 2:3, 4.

De fapt, Isus nu numai că a indicat faptul că adevărul se poate cunoaşte, însă el a arătat şi că găsirea lui este necesară dacă vrem ca închinarea noastră să fie aprobată de Dumnezeu. Atunci când o femeie samariteană s-a întrebat care era adevărata formă de închinare — închinarea practicată de iudei în Ierusalim sau cea practicată de samariteni pe Muntele Garizim — , răspunsul lui Isus nu a indicat că adevărul nu se poate cunoaşte. Dimpotrivă, el a spus: „Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr“. — Ioan 4:23, 24.

Multe persoane afirmă: „Biblia poate fi interpretată în diverse moduri, deci nu poţi fi absolut sigur care este adevărul“. Însă este oare Biblia scrisă atât de ambiguu, încât să nu poţi fi sigur de modul în care trebuie înţeleasă? Este adevărat, poate că e greu să prinzi sensul unui anumit limbaj profetic şi simbolic. De exemplu, Dumnezeu i-a spus profetului Daniel că mesajul din cartea sa, în cea mai mare parte conţinând un limbaj profetic, nu avea să fie înţeles pe deplin până la „timpul sfârşitului“ (Daniel 12:9). Şi este evident faptul că unele parabole şi simboluri trebuie să fie interpretate.

Totuşi, este clar că, în ce priveşte învăţăturile creştine fundamentale şi valorile morale esenţiale legate de închinarea la Dumnezeu în adevăr, Biblia este foarte directă. Ea nu lasă loc unor interpretări controversate. În scrisoarea către Efeseni se vorbeşte despre „o singură“ credinţă creştină, ceea ce denotă că nu trebuiau să existe mai multe credinţe (Efeseni 4:4–6). Probabil vă întrebaţi: „Dacă este adevărat că Biblia nu poate fi interpretată în mod corect în mai multe moduri, atunci de ce există atât de multe confesiuni «creştine» diferite?“ Răspunsul îl găsim făcând o analiză retrospectivă a modului în care s-a dezvoltat o apostazie de la adevărata credinţă creştină, la puţin timp după moartea apostolilor lui Isus.

‘Grâul şi neghina’

Isus a prezis această apostazie în parabola sa despre grâu şi neghină. Isus însuşi a explicat faptul că „grâul“ îi reprezintă pe creştinii adevăraţi; „neghina“ îi reprezintă pe creştinii falşi, adică pe apostaţi. „În timp ce oamenii dormeau“, a spus Isus, un „vrăjmaş“ avea să semene neghină în ogor. Această însămânţare a început după ce apostolii au adormit în moarte. Parabola arată că amestecul adevăraţilor creştini cu cei falşi avea să continue până la „încheierea sistemului de lucruri“ (NW). Astfel, de-a lungul veacurilor, identitatea adevăraţilor creştini a fost în umbră din cauză că ogorul religios a fost dominat de cei care erau creştini doar cu numele. Însă, la „încheierea sistemului de lucruri“ urma să aibă loc o schimbare. „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi“ pentru a-i separa pe creştinii falşi de creştinii adevăraţi. Aceasta însemna că congregaţia creştină avea să fie atunci uşor de identificat, având acelaşi statut ca în timpul apostolilor. — Matei 13:24–30, 36–43.

Şi profeţia lui Isaia, şi cea a lui Mica prezic o asemenea strângere a închinătorilor adevăraţi „în zilele din urmă“. Isaia spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă, că muntele casei DOMNULUI va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate popoarele se vor îngrămădi spre el. Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui»“. Dacă aruncăm o privire obiectivă asupra situaţiei actuale observăm că profeţia lui Isaia se împlineşte în timpul nostru. — Isaia 2:2, 3; Mica 4:1–3.

Creşterea congregaţiei creştine însă nu are loc datorită eforturilor umane. Isus a prezis că el avea să-i ‘trimită pe îngerii săi’ ca să facă o lucrare de strângere. Totodată el a indicat un scop cu totul deosebit al acestei lucrări: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor“. (Matei 13:43). Aceasta arată că urma să fie efectuată pe tot pământul o lucrare de luminare, sau de educare, de către congregaţia creştină.

Martorii lui Iehova văd o împlinire a acestor profeţii în lucrarea educaţională pe care o efectuează ei în prezent în 232 de ţări. Comparând cu Biblia convingerile Martorilor, normele lor de conduită şi modul lor de organizare, oamenii fără prejudecăţi pot înţelege bine că acestea sunt în armonie cu cele ale congregaţiei creştine din secolul întâi. Martorii vorbesc despre credinţa lor ca fiind „adevărul“, dar nu dintr-o prezumţie de superioritate personală. În schimb ei fac aceasta deoarece au studiat cu asiduitate Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi îl urmează ca pe unicul standard de măsură în materie de religie.

Primii creştini vorbeau despre credinţa lor ca despre „adevăr“ (1 Timotei 3:15; 2 Petru 2:2; 2 Ioan 1). Ce a constituit adevăr pentru ei trebuie să constituie şi pentru noi astăzi. Martorii lui Iehova invită pe oricine să se convingă personal de acest lucru studiind Biblia. Sperăm că, făcând astfel, şi dumneavoastră veţi avea parte de bucuria care provine din găsirea nu numai a unei religii superioare altora, ci a adevărului!

[Chenarul de la pagina 5]

UNELE FILOZOFII CONTRARE ADEVĂRULUI

POZITIVISM: Concepţie potrivit căreia toate ideile de natură religioasă constituie un nonsens neverificabil şi că obiectul filozofiei este acela de a uni ştiinţele pozitive pentru a forma un întreg.

EXISTENŢIALISM: Susţinătorii lui au fost influenţaţi foarte mult de ororile celui de-al doilea război mondial şi, ca urmare, au ajuns să aibă o imagine pesimistă despre viaţă. Acesta pune accentul pe analiza suferinţei omului în faţa morţii şi pe vanitatea vieţii. Scriitorul existenţialist Jean-Paul Sartre spunea că, întrucât Dumnezeu nu există, omul este abandonat şi există într-un univers care este absolut indiferent.

SCEPTICISM: Susţine că este imposibil ca, prin observare şi raţiune, să ajungi la orice cunoştinţă obiectivă, universală — orice adevăr — cu privire la existenţă.

PRAGMATISM: Estimează semnificaţia reală a convingerilor noastre numai în funcţie de valoarea practică pe care o au în raport cu interesele umane, cum ar fi remodelarea educaţiei, a moralei şi a modului de a acţiona. Nu consideră că adevărul are în sine vreo valoare.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 3]

Pagina 3: A doua din stânga: Cu amabilitatea British Museum; Dreapta: Universitatea Sung Kyun Kwan, Seul, Coreea