Iehova nu ne-a abandonat niciodată
RELATATĂ DE NASHO DORI
Mbreshtan este un sătuleţ de munte din sudul Albaniei, nu departe de Grecia. Acolo m-am născut eu în 1907. Când aveam cinci ani, am început să frecventez o şcoală greacă, însă instruirea mea a fost întreruptă de invazia forţelor italiene în Albania, în timpul primului război mondial. După război am reînceput şcoala, dar în limba albaneză.
CHIAR dacă părinţii mei nu erau foarte religioşi, ei respectau tradiţiile Bisericii Ortodoxe Albaneze. Unchiul tatei era preot în Mbreshtan, aşa că eu am lucrat în biserică şi am putut observa personal ce se petrecea înăuntru. Ritualurile păreau atât de seci, iar ipocrizia mă deranja.
Potrivit obiceiului local, părinţii mi-au ales o fată cu care să mă căsătoresc. Argjiro era din satul vecin, Grabova, şi am fost căsătoriţi în 1928, pe când ea avea 18 ani.
Învăţând adevărul biblic
Cam pe timpul acela m-am plâns de Biserica Ortodoxă unui văr din Statele Unite aflat în vizită la noi. „În America, lângă casa mea — a răspuns el — este un grup de persoane care nu au biserică, dar care studiază Biblia.“ Ideea de a studia Biblia fără să aparţii unei biserici mi s-a părut atrăgătoare. Aşa că l-am rugat să-mi trimită literatură biblică.
Am uitat complet de conversaţia noastră până după aproximativ un an, când am primit un pachet din Milwaukee, Wisconsin. Înăuntru era cartea Harpa lui Dumnezeu în albaneză şi Turnul de veghere în greacă. Am răsfoit cartea şi am observat o referinţă la adevărata biserică. Aceasta m-a scos din sărite. ‘Nu vreau să am nimic de-a face cu vreo biserică’, mi-am zis. Aşa că nu am citit toată cartea.
În 1929 m-am înrolat în serviciul militar şi am fost trimis la Tirana, capitala Albaniei. Acolo l-am întâlnit pe Stathi Muçi, care citea o Biblie în greacă. „Mergi la biserică?“, l-am întrebat. „Nu“, a răspuns el. „Am părăsit biserica. Sunt unul dintre Studenţii Internaţionali în Biblie.“ Eu şi încă un soldat ne-am dus cu Stathi duminica la o întrunire. Acolo am aflat că adevărata biserică nu este o clădire sau o religie, ci este alcătuită din slujitori unşi ai lui Cristos. Acum am înţeles ce spunea cartea Harpa lui Dumnezeu.
Nasho Idrizi şi Spiro Vruho se întorseseră în Albania din Statele Unite pe la mijlocul anilor ’20 şi răspândeau adevărurile biblice pe care le învăţaseră acolo. Eu am început să asist la întrunirile de la Tirana împreună cu micul grup de Studenţi în Biblie. În curând am înţeles bine că găsisem organizaţia lui Iehova. Prin urmare, pe 4 august 1930 m-am botezat într-un râu din apropiere.
După aceea m-am întors la Mbreshtan ca să-mi continuu meseria de pantofar. Însă, ceva mai important, am început şi să le împărtăşesc altora adevărurile biblice pe care le învăţasem. Obişnuiam să le spun: „Isus Cristos nu este ca pe icoanele din biserică. El este viu!“
Predicând în pofida opoziţiei
Ahmed Bey Zogu a preluat puterea în 1925, s-a autoproclamat rege în 1928 sub numele de Zogu I şi a domnit până în 1939. Ministrul care se ocupa de drepturile omului a aprobat lucrarea noastră creştină. Totuşi, aveam probleme, deoarece Musa Juka, ministrul de interne, întreţinea relaţii strânse cu papa de la Roma. Juka a dat ordin ca numai trei religii să fie recunoscute: cea musulmană, cea ortodoxă şi cea romano-catolică. Poliţia a încercat să ne confişte cărţile şi să ne oprească din predicare, dar nu a reuşit.
În decursul anilor ’30 am vizitat de multe ori Berat-ul, un oraş mai mare din Albania, de unde Mihal Sveci dirija lucrarea noastră de predicare. Am pregătit campanii de predicare pe tot cuprinsul ţării. Odată am fost trimis în oraşul Shkodër pentru două săptămâni, unde am putut plasa multă literatură. În 1935, câţiva dintre noi am închiriat un autobuz şi am predicat în oraşul Këlcyrë. Apoi a fost planificată o campanie de predicare mai amplă în oraşele Përmet, Leskovik, Ersekë, Korçë, Pogradec şi Elbasan. Am încheiat campania în Tirana, exact la timp pentru a celebra Comemorarea morţii lui Cristos.
Resursele de hrană spirituală ne-au ajutat să rămânem tari din punct de vedere spiritual, aşa că nu ne-am simţit niciodată abandonaţi. Din 1930 până în 1939 am primit cu regularitate Turnul de veghere în greacă. Obiectivul meu era totodată să citesc din Biblie cel puţin o oră în fiecare zi, ceea ce am făcut timp de aproape 60 de ani, până când vederea mi-a slăbit de tot. Întreaga Biblie a devenit accesibilă în albaneză doar de puţin timp, aşa că sunt fericit că am învăţat limba greacă în copilărie. Şi alţi Martori albanezi din acele zile de început au învăţat să citească în greacă, aşa că şi ei au putut citi întreaga Biblie.
Argjiro s-a botezat în 1938. Până în 1939 ni se născuseră şapte dintre cei zece copii. Din nefericire, trei dintre primii şapte au murit când erau mici.
Necazuri în timpul celui de-al doilea război mondial
În aprilie 1939, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, trupele fasciste italiene au atacat Albania. Puţin după aceea, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă, dar micul nostru grup de circa 50 de proclamatori ai Regatului a continuat să predice. În timpul celui de-al doilea război mondial, aproximativ 15 000 de cărţi şi broşuri ne-au fost confiscate şi distruse.
Jani Komino avea un depozit mare de literatură anexat la casa lui. Când forţele italiene au aflat că publicaţiile noastre se tipăreau în Statele Unite, s-au înfuriat. „Sunteţi propagandişti! Statele Unite sunt împotriva Italiei!“, au spus ei. Thomai şi Vasili Cama, fraţi tineri şi plini de zel, au fost arestaţi, iar când s-a aflat că publicaţiile pe care le distribuiau ei veniseră de la Komino, a fost arestat şi el. Nu peste mult timp am fost chemat şi eu de poliţie pentru un interogatoriu.
„Îi cunoşti pe aceşti oameni?“, m-au întrebat ei.
„Da“, am răspuns.
„Lucrezi cu ei?“
„Da“, am spus eu. „Suntem Martori ai lui Iehova. Noi nu suntem împotriva guvernelor, ci suntem neutri.“
„Ai distribuit această literatură?“
Când am răspuns afirmativ, mi-au pus cătuşe la mâini şi, pe data de 6 iulie 1940, am fost închis. Acolo m-am alăturat altor cinci fraţi din satul meu: Josef Kaci, Llukan Barko, Jani Komino şi fraţii Cama. În timp ce ne aflam în închisoare am mai întâlnit alţi trei Martori: Gori Naçi, Nikodhim Shyti şi Leonidas Pope. Toţi nouă stăteam înghesuiţi într-o celulă de 1,80 pe 3,70 metri!
După câteva zile am fost puşi în lanţuri împreună şi duşi în oraşul Përmet. Trei luni mai târziu am fost transferaţi la închisoarea din Tirana şi reţinuţi încă opt luni tot fără să fim audiaţi.
În cele din urmă ne-am prezentat în faţa unui tribunal militar. Fratele Shyti şi cu mine am fost condamnaţi la 27 de luni de închisoare, fratele Komino la 24 de luni, iar ceilalţi au fost eliberaţi după 10 luni. Am fost transferaţi la închisoarea din Gjirokastër, de unde am fost eliberaţi în 1943, datorită intervenţiei fratelui Gole Flloko. După aceea, m-am stabilit cu familia în oraşul Përmet şi am devenit supraveghetorul micuţei congregaţii de acolo.
Chiar dacă lucrarea noastră era interzisă şi al doilea război mondial făcea ravagii în ţările din jurul nostru, am continuat să facem tot ce puteam pentru a ne îndeplini misiunea de predicare a mesajului Regatului (Matei 24:14). În 1944 se aflau în închisoare 15 Martori. Totuşi, în acele timpuri dificile nu ne-am simţit niciodată abandonaţi de Iehova.
Testarea neutralităţii
Deşi războiul s-a sfârşit în 1945, greutăţile noastre au continuat, ba chiar s-au agravat. În timpul alegerilor din 2 decembrie 1946 a fost impusă votarea obligatorie. Oricine îndrăznea să se abţină era considerat duşman al Statului. Membrii congregaţiei noastre din Përmet au început să întrebe: „Ce trebuie să facem?“
„Dacă aveţi încredere în Iehova, le-am răspuns eu, nu trebuie să mă întrebaţi ce aveţi de făcut. Deja ştiţi că poporul lui Iehova este neutru. El nu face parte din lume.“ — Ioan 17:16.
A sosit ziua alegerilor, iar câţiva delegaţi din partea guvernului au venit la noi acasă. Ei au început în mod calm: „Oh, să bem o cafea şi să discutăm puţin. Ştiţi ce zi este astăzi?“
„Da, astăzi au loc alegerile“, am răspuns eu.
„Ar fi mai bine să vă grăbiţi, căci altfel veţi întârzia“, a spus un ofiţer.
„Nu, nu intenţionez să merg. Votul nostru este pentru Iehova“, am răspuns eu.
„Bine, atunci veniţi să votaţi pentru opoziţie.“
I-am explicat că Martorii lui Iehova sunt absolut neutri. Când poziţia noastră a devenit clară, asupra noastră s-au exercitat presiuni mai mari. Ni s-a ordonat să încetăm să ne mai ţinem întrunirile, aşa că am început să ne întrunim în secret.
Întoarcerea în satul nostru natal
În 1947, familia mea şi cu mine ne-am întors în Mbreshtan. La puţin timp după aceea, într-o după-amiază foarte friguroasă de decembrie, am fost chemat la biroul Sigurimi (poliţia secretă). „Ştii de ce te-am chemat?“, m-a întrebat ofiţerul.
„Presupun că aţi auzit unele acuzaţii împotriva mea“, am răspuns. „Însă Biblia spune că lumea ne va urî, aşa că acuzaţiile nu mă surprind.“ — Ioan 15:18, 19.
„Nu-mi vorbi despre Biblie“, mi-a retezat-o el. „Am să te snopesc în bătaie.“
Ofiţerul, împreună cu oamenii lui, a ieşit din birou, dar mie mi-a ordonat să stau afară în frig. După un timp m-a chemat înapoi în biroul lui şi mi-a poruncit să încetez să mai ţin întruniri în casa noastră. „Câţi locuitori are satul vostru?“, m-a întrebat el.
„O sută douăzeci“, am spus.
„Ce religie au ei?“
„Ortodoxă albaneză.“
„Şi tu?“
„Eu sunt Martor al lui Iehova.“
„O sută douăzeci de oameni merg într-o direcţie, şi tu mergi în alta?“ Apoi mi-a ordonat să aprind lumânări în biserică. Când i-am spus că nu voi face aşa ceva, a început să mă bată cu un baston. Era în jur de unu noaptea când, în sfârşit, mi s-a dat drumul.
Suprimarea resurselor de literatură
După terminarea celui de-al doilea război mondial am început să primim din nou Turnul de veghere prin poştă, dar, în cele din urmă, revistele nu ne-au mai fost distribuite. Apoi, într-o seară pe la ora zece, am fost chemat de poliţia secretă. „A sosit o revistă în greacă, mi s-a spus, şi am dori să ne explici despre ce este vorba în ea.“
„Eu nu ştiu prea bine greacă“, am spus. „Vecinul meu ştie mai bine. Probabil că el vă poate ajuta.“
„Nu, noi dorim ca tu să ne explici aceasta“, a spus un ofiţer, în timp ce a scos câteva exemplare ale revistei Turnul de veghere în greacă.
„Oh, acestea sunt ale mele!“, am exclamat eu. „Bineînţeles, despre ele vă pot da o explicaţie. Vedeţi, aceste reviste vin de la Brooklyn, New York. Acolo se află sediul central al Martorilor lui Iehova. Eu sunt Martor al lui Iehova. Dar am impresia că au încurcat adresele. Aceste reviste trebuiau să ajungă la mine, nu la dumneavoastră.“
Ei nu mi-au dat revistele şi, din acel moment până în 1991, peste 40 de ani, nu am mai primit nici un fel de literatură biblică în Albania. În tot acest timp am continuat să predicăm, folosindu-ne numai de Biblie. În 1949, aproximativ 20 de Martori se aflau în închisoare; unii erau condamnaţi la cinci ani.
Greutăţile cresc
În anii ’50 s-a primit ordin ca cetăţenii să poarte asupra lor documente care să arate că susţineau armata. Însă Martorii lui Iehova au refuzat să poarte astfel de documente. Din această cauză, fratele Komino şi cu mine am petrecut alte două luni în închisoare.
Cât timp Statul a permis existenţa anumitor religii, ne-am bucurat de o măsură de libertate. Însă, în 1967, toate religiile au fost interzise, ceea ce a făcut din Albania, în mod oficial, o ţară complet ateistă. Martorii au încercat să-şi ţină întrunirile în continuare, însă acest lucru a devenit foarte dificil. Câţiva dintre noi ne-am cusut un buzunar special în căptuşeala de la jachetă, ca să putem ascunde o Biblie mică. Apoi ieşeam pe câmp ca să citim.
Martorii din Tirana au fost surprinşi, şi trei dintre ei au fost condamnaţi la cinci ani în lagăre de muncă izolate. Ca urmare, familiile lor au avut de suferit. Cei care locuiam în sătuleţe izolate nu am fost condamnaţi, deoarece nu eram consideraţi o ameninţare serioasă. Însă neutralitatea noastră a dus la ştergerea numelor noastre de pe listele pentru cartele de alimente. Prin urmare, viaţa era foarte grea. În plus, alţi doi copii de-ai noştri au murit. Totuşi, nu ne-am simţit niciodată abandonaţi de Iehova.
În Albania domnea teama. Fiecare era urmărit, iar poliţia secretă întocmea rapoarte despre oricine îndrăznea să exprime o opinie diferită de cea a partidului aflat la conducere. Deci noi eram foarte precauţi când era vorba de consemnarea rapoartelor noastre de activitate. Nu ne puteam întruni pentru încurajare spirituală în grupuri mai mari de doi sau trei. Totuşi, nu am încetat niciodată să predicăm.
Într-un efort de a crea confuzie printre fraţi, poliţia secretă a răspândit zvonul că un Martor proeminent din Tirana era spion. Acest fapt i-a determinat pe unii să-şi piardă încrederea, tulburându-ne întrucâtva unitatea. Neavând nici un fel de literatură biblică de actualitate şi nici o legătură cu organizaţia vizibilă a lui Iehova, câţiva au cedat în faţa fricii.
În plus, autorităţile au răspândit zvonul că Spiro Vruho, un bătrân creştin foarte respectat din Albania, s-a sinucis. „Vedeţi, au spus ei, chiar şi Vruho a cedat.“ Mai târziu s-a dovedit clar că fratele Vruho fusese, de fapt, ucis.
În 1975, Argjiro şi cu mine am stat câteva luni la fiul nostru din Tirana. În timpul alegerilor, autorităţile din oraş au exercitat presiuni asupra noastră, ameninţându-ne: „Dacă nu votaţi, îl vom da afară din serviciu pe fiul vostru“.
„Fiul meu ocupă acest post de 25 de ani“, am răspuns eu. „Dumneavoastră dispuneţi de date personale amănunţite despre el şi despre familia lui. Eu nu am votat de peste 40 de ani. Aceste informaţii trebuie să existe în dosarul lui personal. Dacă nu există, înseamnă că dosarele nu vă sunt în ordine. Iar dacă există, înseamnă că nu aţi fost loiali partidului permiţându-i să lucreze atât de mulţi ani.“ Când au auzit acestea, autorităţile au spus că, dacă ne vom întoarce la Mbreshtan, ei nu vor mai insista.
Schimbări uluitoare
În 1983 ne-am mutat din Mbreshtan în oraşul Laç. La puţin timp după aceea, în 1985, dictatorul a murit. El a domnit de la primele alegeri obligatorii din 1946. Cu timpul, statuia sa, care domina piaţa principală din Tirana, şi cea a lui Stalin au fost date jos.
În timpul deceniilor de interdicţie impusă activităţii noastre, mulţi Martori au fost trataţi cu brutalitate, iar unii au fost ucişi. Un bărbat le-a spus câtorva Martori aflaţi pe stradă: „În timpul comunismului, toţi am uitat de Dumnezeu. Numai Martorii lui Iehova i-au rămas fideli, în pofida încercărilor şi a greutăţilor“.
Întrucât ni s-a acordat mai multă libertate, în iunie 1991 au dat raport de activitate în ministerul creştin nouă persoane. În iunie 1992, la o lună de la înlăturarea interdicţiei, 56 de persoane participau la lucrarea de predicare. La începutul acelui an am debordat de bucurie văzând că 325 de persoane asistă la Comemorarea morţii lui Cristos. De atunci, numărul predicatorilor a crescut la peste 600, iar la Comemorarea din 14 aprilie 1995 au asistat în total 3 491 de persoane! În ultimii ani am simţit o bucurie indescriptibilă văzând că atât de mulţi tineri se alătură congregaţiilor noastre.
Argjiro i-a rămas fidelă lui Iehova şi mi-a fost loială în toţi aceşti ani mulţi. Când mă aflam în închisoare sau călătoream în lucrarea de predicare, ea s-a îngrijit cu răbdare de necesităţile familiei noastre, fără să se plângă. Unul dintre fiii noştri şi soţia lui s-au botezat în 1993. Aceasta ne-a procurat multă fericire.
Numai pentru Regatul lui Dumnezeu!
Sunt încântat să văd organizaţia lui Iehova din Albania atât de unificată şi bucurându-se de prosperitate spirituală. Mă simt ca bătrânul Simeon din Ierusalim căruia, înainte de a muri, i s-a acordat preţiosul privilegiu de a-l vedea pe Mesia, cel demult promis (Luca 2:30, 31). Acum, când sunt întrebat ce formă de guvernare prefer, spun: „Nu prefer nici comunismul, nici capitalismul. Dacă pământul este proprietatea poporului sau a Statului nu este important. Guvernele construiesc drumuri, electrifică sate îndepărtate şi asigură o măsură de ordine. Însă guvernul lui Iehova, Regatul său ceresc, este unica soluţie la problemele dificile cu care se confruntă Albania, precum şi restul lumii“.
Ceea ce înfăptuiesc slujitorii lui Dumnezeu de pe întregul pământ în predicarea Regatului lui Dumnezeu nu este lucrarea vreunui om, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Noi suntem slujitorii săi. Deşi am întâmpinat multe greutăţi în Albania şi am fost mult timp separaţi de organizaţia vizibilă a lui Iehova, niciodată nu am fost abandonaţi de el. Spiritul său a fost întotdeauna cu noi. El ne-a îndrumat fiecare pas pe calea pe care am umblat. Am văzut aceasta de-a lungul întregii mele vieţi.