Îl slujim pe Iehova ca familie unită

RELATATĂ DE ANTONIO SANTOLERI

Tatăl meu avea 17 ani când a plecat din Italia, în 1919. El s-a mutat în Brazilia în căutarea unei vieţi mai bune. Cu timpul, el şi-a deschis o frizerie într-un orăşel din inima statului São Paulo.

ÎNTR-O ZI din 1938, pe când eu aveam şapte ani, tata a obţinut de la un om care a trecut pe la frizeria lui versiunea Brasileira a Bibliei. Doi ani mai târziu, mama s-a îmbolnăvit grav şi a rămas invalidă până la moartea ei. Şi tata s-a îmbolnăvit, aşa că toţi — mama, tata, sora mea, Ana, şi eu — ne-am mutat în oraşul São Paulo ca să locuim împreună cu rudele.

În timpul şcolii pe care am făcut-o la São Paulo, eu am devenit un cititor avid, mai ales de scrieri istorice. Am fost impresionat de faptul că Biblia era menţionată uneori în ele. Un roman pe care l-am împrumutat de la biblioteca publică din São Paulo menţiona de câteva ori Predica de pe munte. Atunci m-am hotărât să fac rost de o Biblie ca să citesc eu însumi acea Predică. Am căutat Biblia pe care o primise tata cu ani în urmă şi, în cele din urmă, am găsit-o pe fundul unui cufăr, unde zăcuse şapte ani.

Familia noastră era catolică, aşa că niciodată nu fusesem încurajat să citesc Biblia. Acum am învăţat singur să caut capitolele şi versetele. Am citit cu mare plăcere nu numai Predica de pe munte, ci şi întreaga carte a lui Matei, precum şi alte cărţi biblice. Cel mai mult m-a impresionat tonul de autenticitate cu care erau prezentate învăţăturile şi miracolele lui Isus.

Înţelegând cât de diferită era religia catolică de ceea ce citeam în Biblie, am început să frecventez Biserica Prezbiteriană, iar Ana mi s-a alăturat. Însă tot mai simţeam în inimă un gol. De ani de zile îl căutam cu aviditate pe Dumnezeu (Faptele 17:27). Într-o noapte înstelată, fiind într-o stare meditativă, m-am întrebat: ‘De ce exist? Care este scopul vieţii?’ Am căutat un loc izolat în curtea din spatele casei, am îngenunchiat şi m-am rugat: ‘Doamne Dumnezeule! Cine eşti? Cum te pot cunoaşte?’ Am primit răspunsul la puţin timp după aceea.

Învăţăm adevărul biblic

Într-o zi din 1949, o femeie tânără l-a abordat pe tata după ce el a coborât din tramvai. Ea i-a oferit revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! El s-a abonat la Turnul de veghere şi a rugat-o să vină la noi acasă, explicându-i că are doi copii care frecventează Biserica Prezbiteriană. Când ne-a vizitat, femeia i-a lăsat Anei cartea Copii şi a început un studiu biblic cu ea. Mai târziu, şi eu m-am alăturat studiului.

În noiembrie 1950 am asistat pentru prima dată la un congres ţinut de Martorii lui Iehova. Acolo a fost lansată cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“, şi noi ne-am continuat studiul biblic folosind această carte ca îndrumător. După puţin timp ne-am dat seama că găsiserăm adevărul, iar în aprilie 1951 ne-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez. Tata s-a dedicat câţiva ani mai târziu şi a murit fidel lui Dumnezeu în 1982.

Fericit în serviciul cu timp integral

În ianuarie 1954, pe când aveam doar 22 de ani, am fost acceptat să slujesc la biroul filialei Martorilor lui Iehova, numit Betel. Când am ajuns acolo, am fost surprins să constat că un bărbat cu numai doi ani mai mare decât mine, Richard Mucha, era supraveghetorul filialei. În 1955, când a fost nevoie de slujitori de circumscripţie, cum se numeau pe atunci supraveghetorii itineranţi, am fost printre cei cinci bărbaţi invitaţi să efectueze acest serviciu.

Repartiţia mea era statul Rio Grande do Sul. Când am început eu lucrarea, acolo existau numai 8 congregaţii ale Martorilor lui Iehova, dar, în decurs de 18 luni, au fost întemeiate încă 2 congregaţii şi 20 de grupe izolate. Astăzi, în această zonă există 15 circumscripţii ale Martorilor lui Iehova, fiecare conţinând circa 20 de congregaţii! La sfârşitul anului 1956 am fost informat că circumscripţia mea se împărţea în alte patru circumscripţii mai mici, care aveau să fie slujite de patru slujitori de circumscripţie. În acea perioadă am fost chemat la Betel pentru a primi o nouă însărcinare.

Spre surprinderea şi încântarea mea, am fost repartizat în nordul Braziliei ca slujitor de district, un ministru itinerant care răspunde de mai multe circumscripţii. Brazilia avea pe atunci 12 000 de miniştri Martori ai lui Iehova, iar în ţară existau două districte. Richard Wuttke slujea în sud, iar eu în districtul de nord. La Betel am fost instruiţi cum să folosim un proiector pentru a prezenta filmele produse de Martorii lui Iehova, intitulate Societatea lumii noi în acţiune şi Fericirea Societăţii lumii noi.

În zilele acelea, modul în care se călătorea era foarte diferit de cel de astăzi. Nici un Martor nu avea automobil, aşa că am călătorit cu canoea, cu barca cu vâsle, cu carul cu boi, călare pe cal, cu căruţa, cu camionul şi, o dată, cu avionul. A fost emoţionant să zbor pe deasupra pădurii amazoniene ca să aterizez în Santarém, un oraş aflat la jumătatea distanţei dintre Belém, situat la gura de vărsare a Amazonului, şi Manaus, capitala statului Amazonas. Pe atunci, slujitorii de district aveau de ţinut puţine adunări de circumscripţie, aşa că mi-am petrecut o mare parte din timp prezentând filmele Societăţii. În oraşele mai mari asistau sute de persoane.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în nordul Braziliei a fost Amazonia. În timp ce slujeam acolo în aprilie 1957, fluviul Amazon şi afluenţii lui s-au revărsat peste maluri. Am avut privilegiul să prezint un film în pădure, întinzând un ecran improvizat între doi copaci. Curentul electric pentru proiector era furnizat de o barcă cu motor ancorată în apropierea râului. A fost primul film pe care l-au văzut majoritatea celor din auditoriu.

La puţin timp după aceea m-am întors la Betel şi, în anul următor, 1958, am avut privilegiul să asist la istorica Adunare Internaţională a Martorilor lui Iehova, „Voinţa divină“, ţinută în New York. Printre cei 253 922 de asistenţi care au umplut în ultima zi a acestui congres de opt zile Yankee Stadium şi Polo Grounds, din apropiere, au fost delegaţi din 123 de ţări.

Mă bucur de schimbările din viaţă

Nu după mult timp de la reîntoarcerea în Betel am cunoscut-o pe Clara Berndt, iar în martie 1959 ne-am căsătorit. Am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie în statul Bahía, unde am slujit aproape un an. Clara şi cu mine ne amintim şi azi cu bucurie de umilinţa, ospitalitatea, zelul şi iubirea fraţilor de acolo; ei erau săraci materialiceşte, însă bogaţi în manifestarea roadelor Regatului. Apoi am fost transferaţi în statul São Paulo. Acolo soţia mea a rămas însărcinată în 1960 şi a trebuit să părăsim ministerul cu timp integral.

Ne-am hotărât să ne mutăm undeva în statul Santa Catarina, unde se născuse soţia mea. Fiul nostru Gerson a fost primul dintre cei cinci copii. A fost urmat de Gilson în 1962, de Talita în 1965, de Tárcio în 1969 şi de Janice în 1974. Mulţumită lui Iehova şi sfaturilor excelente pe care ni le oferă el, am reuşit să ne achităm de dificila sarcină de a ne creşte copiii „în disciplina şi în învăţătura Domnului“. — Efeseni 6:4.

Fiecare dintre copiii noştri este preţios pentru noi. Psalmistul a exprimat atât de bine sentimentele noastre: „Iată, copiii sunt o moştenire de la DOMNUL [Iehova, NW]“ (Psalmul 127:3). În pofida problemelor, ne-am îngrijit de copiii noştri ca şi cum ne-am fi îngrijit de o „moştenire de la Iehova“, păstrând în minte instrucţiunile din Cuvântul său. Recompensele au fost bogate. Ei ne-au procurat o bucurie de nedescris atunci când, rând pe rând, toţi cinci şi-au exprimat din proprie iniţiativă dorinţa de a se boteza, ca simbol al dedicării lor la Iehova. — Eclesiastul 12:1.

Alegerile copiilor noştri

Ne-am bucurat enorm de mult când Gerson ne-a spus, la puţin timp după ce a terminat un curs de calculatoare, că dorea să slujească la Betel, alegând astfel ministerul cu timp integral în locul unei cariere profesionale. Însă viaţa la Betel nu a fost uşoară pentru Gerson la început. Când l-am vizitat la Betel după o perioadă de numai patru luni de când era acolo, tristeţea oglindită pe faţa lui la plecarea noastră m-a izbit. În oglinda retrovizoare a maşinii noastre l-am văzut urmărindu-ne cu privirea până ce am dispărut la prima curbă de pe şosea. Ochii îmi erau atât de plini de lacrimi, încât a trebuit să opresc la marginea drumului înainte de a continua călătoria noastră de 700 de kilometri înapoi spre casă.

Însă Gerson a ajuns să se bucure într-adevăr de viaţa la Betel. După ce a stat acolo aproape şase ani, s-a căsătorit cu Heidi Besser şi au slujit împreună în Betel încă doi ani. Heidi a rămas apoi însărcinată şi au trebuit să plece. Fiica lor, Cintia, are acum şase ani şi îi însoţeşte în activităţile Regatului.

Nu la mult timp după ce l-am vizitat pentru prima dată pe Gerson la Betel, Gilson, care tocmai terminase primul lui an de management, a spus că şi el dorea să slujească acolo. El plănuia să-şi reia studiile manageriale după ce slujea un an la Betel. Însă planurile lui s-au schimbat şi a rămas în serviciul la Betel. În 1988 s-a căsătorit cu Vivian Gonçalves, o pionieră, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral. De atunci, ei slujesc împreună la Betel.

Bucuriile noastre au continuat când, în 1986, cel de-al treilea copil al nostru, Talita, a ales să intre în serviciul de pionier, după ce a făcut un curs de proiectanţi. După trei ani, şi ea a fost invitată la Betel. În 1991 s-a căsătorit cu José Cozzi, care slujea la Betel de zece ani. Ei continuă munca acolo, ca pereche căsătorită.

Soţia mea şi cu mine am fost din nou încântaţi când Tárcio, următorul la rând, a repetat aceleaşi cuvinte pe care le auziserăm deja de trei ori: „Tată, vreau să merg la Betel“. Cererea lui a fost acceptată, iar în 1991 şi el a început serviciul la Betel, unde a rămas până în 1995. Suntem fericiţi că el şi-a folosit vigoarea tinerească pentru a promova în felul acesta interesele Regatului lui Iehova mai mult de trei ani.

Cea mai mică, Janice, a luat decizia de a-l sluji pe Iehova şi s-a botezat la vârsta de 13 ani. În timpul şcolii a făcut un an de pionierat auxiliar. Apoi, la 1 septembrie 1993, a început pionieratul regular în congregaţia noastră din oraşul Gaspar.

Calea succesului

Care este secretul menţinerii unei familii unite în închinarea la Iehova? Nu cred că există vreo formulă magică. În Cuvântul său, Iehova le-a dat părinţilor creştini sfaturi de urmat, aşa că toate meritele pentru rezultatele excelente de care ne-am bucurat i se cuvin lui. Noi am încercat, pur şi simplu, să urmăm îndrumările sale (Proverbele 22:6). Toţi copiii noştri au moştenit caracterul sentimental latin de la mine şi spiritul practic german de la mama lor. Însă cel mai important lucru pe care l-au primit de la noi a fost moştenirea spirituală.

Viaţa noastră de familie a gravitat în jurul intereselor Regatului. Nu a fost uşor să menţinem aceste interese pe primul plan. De exemplu, am avut probleme în ce priveşte ţinerea cu regularitate a unui studiu biblic în familie, însă nu am renunţat niciodată. Din primele zile de viaţă, fiecare copil a fost dus la întrunirile creştine, precum şi la adunări şi congrese. Numai boala sau vreo altă împrejurare critică ne-a împiedicat să asistăm. În plus, copiii ne-au însoţit în ministerul creştin de la o vârstă fragedă.

Când aveau circa zece ani, copiii au început să ţină teme la Şcoala de Minister Teocratic. I-am ajutat să-şi pregătească primele teme, încurajându-i să folosească o schiţă în loc de un manuscris. Mai târziu, fiecare şi-a pregătit tema lui. Totodată, când aveau între 10 şi 12 ani, fiecare a început să ia parte cu regularitate la minister. Acesta a fost singurul mod de viaţă pe care l-au cunoscut.

Soţia mea, Clara, a avut un rol esenţial în creşterea copiilor noştri. Când erau foarte mici — vârstă la care un copil absoarbe ca un burete tot ce este învăţat — , Clara le citea o relatare biblică şi se ruga cu fiecare dintre ei în fiecare seară. Ea s-a folosit cu eficienţă de cărţile De la paradisul pierdut la paradisul restabilit, Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare şi Cartea mea cu relatări biblicea. Când au apărut, am folosit şi ajutoarele audio şi vizuale oferite de Martorii lui Iehova.

Experienţa noastră de părinţi creştini confirmă faptul că copiii au nevoie zilnic de atenţie. Iubirea intensă, interesul personalizat şi timpul dedicat din abundenţă se numără printre necesităţile fundamentale ale tinerilor. Nu am privit doar ca pe o responsabilitate părintească faptul de a satisface aceste necesităţi cât mai bine ne-a stat în putinţă, ci am făcut-o cu mare plăcere.

Este într-adevăr recompensator pentru părinţi să ajungă la împlinirea cuvintelor din Psalmul 127:3–5: „Iată, copiii sunt o moştenire de la DOMNUL, rodul pântecelui este o răsplată. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt copiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care şi-a umplut tolba de săgeţi cu ei!“ Faptul de a-l sluji pe Iehova ca o familie unită ne-a adus, într-adevăr, multă bucurie!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Antonio Santoleri cu familia lui