Susţinut de încrederea mea în Iehova
RELATATĂ DE AGENOR DA PAIXÃO
Paul, singurul nostru fiu, a murit de bronşită pe când avea doar 11 luni. Trei luni mai târziu, în 15 august 1945, soţia mea iubită a murit de pneumonie. Eu aveam 28 de ani, iar aceste lovituri mi-au sfâşiat inima şi m-au tulburat. Însă încrederea mea în Iehova şi în promisiunile sale m-a susţinut. Daţi-mi voie să vă povestesc cum am dobândit această încredere.
M-AM născut în 5 ianuarie 1917 în Salvador, Statul Bahia (Brazilia). Încă de mic mama m-a învăţat să mă închin „sfinţilor“ Bisericii Catolice. Ea chiar ne trezea în zorii zilei pe mine şi pe fraţii mei ca să ne putem ruga împreună. Cu toate acestea, părinţii mei asistau şi la şedinţe de candomblé, ritualuri woodoo africano-braziliene. Eu am respectat aceste convingeri, însă nu credeam în aşa-numiţii sfinţi ai catolicismului sau în candomblé. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult au fost prejudecăţile rasiale manifestate în cadrul acestor religii.
Cu timpul, cei doi fraţi mai mari ai mei au plecat de acasă, în căutare de lucru. Mai târziu, tata a părăsit familia. Aşadar, la vârsta de nouă ani, eu a trebuit să-mi găsesc de lucru ca să le ajut pe mama şi pe sora mea mai mică. După aproximativ 16 ani, discuţiile pe care le-am purtat cu un coleg de la fabrică s-au dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa mea.
Dobândesc încredere în Iehova
În 1942 l-am întâlnit pe Fernando Teles. El spunea deseori că este greşit să te închini la „sfinţi“ (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21). La început nu i-am acordat deloc atenţie. Dar sinceritatea şi interesul lui faţă de oameni, indiferent de rasa lor, m-au atras şi am ajuns să-i admir cunoştinţele biblice, îndeosebi ceea ce spunea despre Regatul lui Dumnezeu şi despre un pământ paradiziac (Isaia 9:6, 7; Daniel 2:44; Apocalipsa 21:3, 4). Sesizând interesul meu, el mi-a dat o Biblie şi literatură biblică.
După câteva săptămâni am acceptat invitaţia de a asista la un studiu al Bibliei în congregaţie. Grupa studia cartea Religie, publicată de Watch Tower Bible and Tract Society. Mi-a plăcut studiul şi am început să asist la toate întrunirile congregaţiei Martorilor lui Iehova. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost lipsa prejudecăţilor rasiale şi modul în care am fost acceptat imediat. În acea perioadă am început să o curtez pe Lindaura. Când i-am vorbit despre ceea ce învăţam, ea a început să vină cu mine la întruniri.
Un alt lucru care m-a impresionat la întruniri a fost accentul care se punea pe lucrarea de predicare (Matei 24:14; Faptele 20:20). Încurajat de pionieri, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral, am început să vorbesc ocazional cu alţii pe tren, în timp ce mergeam şi mă întorceam de la lucru. Când găseam pe cineva interesat, îi luam adresa şi îl vizitam pentru a încerca să-i cultiv interesul.
Între timp, încrederea mea în Iehova şi în organizaţia pe care o foloseşte el continua să crească. Astfel, după ce am ascultat un discurs biblic despre dedicarea creştină, m-am botezat în Oceanul Atlantic în 19 aprilie 1943. În aceeaşi zi am participat pentru prima dată la obişnuitul minister din casă în casă.
Două săptămâni mai târziu, în 5 mai, Lindaura şi cu mine ne-am căsătorit. Apoi, în august 1943, ea s-a botezat cu ocazia primei adunări ţinute de Martorii lui Iehova în oraşul Salvador. Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1973 (engl.) spunea referitor la acea adunare: „Acţiunea clerului a reuşit să oprească discursul public în Salvador, însă nu înainte de a se face . . . o mare şi excelentă publicitate“. Dovada îndrumării lui Iehova în pofida persecuţiei aspre mi-a întărit încrederea în el.
Aşa cum am spus la început, după numai doi ani de la botezul Lindaurei şi la trei luni după moartea fiului nostru, draga mea soţie a murit. Avea doar 22 de ani. Însă încrederea pe care o aveam în Iehova m-a susţinut în acele luni dificile.
Întărit de activitatea spirituală
În 1946, după un an de la pierderea soţiei şi a fiului meu, am fost numit servul studiului Bibliei în singura congregaţie care exista pe atunci în Salvador. În acelaşi an a fost înfiinţată Şcoala de Minister Teocratic în congregaţiile din Brazilia, iar eu am devenit primul conducător al acestei şcoli în statul Bahia. Apoi, în octombrie 1946, în oraşul São Paulo, s-a ţinut Adunarea Teocratică „Naţiunile Bucuroase“. Patronul pentru care lucram de zece ani a zis că avea nevoie de mine şi a exercitat presiuni asupra mea ca să nu merg. Însă, după ce i-am explicat cât de mult ar însemna pentru mine să asist la adunare, el mi-a făcut un cadou generos şi mi-a urat drum bun.
Sesiunile adunării ţinute în Teatrul Municipal din São Paulo au fost prezentate în portugheză, limba vorbită în Brazilia, precum şi în engleză, germană, maghiară, poloneză şi rusă. La acea adunare a fost lansată revista Treziţi-vă! în portugheză. Am fost atât de impresionat de adunare — la a cărei cuvântare publică au asistat circa 1 700 de persoane —, încât am completat o cerere pentru a începe serviciul de pionier de la 1 noiembrie 1946.
În acea perioadă foloseam foarte mult fonograful în lucrarea noastră de pionier. Una dintre cuvântările pe care le-o puneam deseori locatarilor se intitula „Ocrotire“. După aceea spuneam: „Pentru a ne ocroti de un duşman invizibil, trebuie să ne ataşăm de un prieten care este tot invizibil. Iehova este cel mai bun prieten pe care îl avem şi el este mult mai puternic decât duşmanul nostru, Satan. Deci trebuie rămânem aproape de Iehova ca să ne ocrotim de Satan“. Apoi ofeream cartea broşată Ocrotire, care furniza informaţii suplimentare.
Făceam pionierat de mai puţin de un an când am primit invitaţia de a sluji ca pionier special alături de congregaţia Carioca din Rio de Janeiro. Aici ne-am confruntat uneori cu o persecuţie aprigă. Odată, partenerul meu, Ivan Brenner, a fost atacat literalmente de un locatar. Vecinii au chemat poliţia, şi toţi am fost duşi la secţia de poliţie.
În timpul interogatoriului, locatarul înfuriat ne-a acuzat că tulburam pacea. Comandantul poliţiei i-a ordonat să păstreze liniştea. Apoi, comandantul s-a întors spre noi şi ne-a spus pe un ton blând că eram liberi să plecăm. El l-a reţinut pe reclamant şi l-a acuzat de violenţă. Situaţii de genul acesta mi-au susţinut încrederea în Iehova.
Extinderea ministerului cu timp integral
La 1 iulie 1949 am primit cu mare bucurie invitaţia de a sluji la Betel, cum se numeşte sediul Martorilor lui Iehova dintr-o ţară. Pe atunci, Betelul din Brazilia era situat în Rio de Janeiro, pe strada Licínio Cardoso, la numărul 330, iar întreaga familie Betel era compusă din numai 17 persoane. Pentru un timp am făcut parte din congregaţia locală din Engenho de Dentro, însă după aceea am fost numit supraveghetor care prezidează în singura congregaţie din Belford Roxo, un oraş situat la câţiva kilometri de Rio de Janeiro.
Sfârşiturile de săptămână erau foarte pline. Sâmbăta călătoream cu trenul la Belford Roxo, după-amiaza participam la ministerul de teren, iar seara mergeam la Şcoala de Minister Teocratic şi la Întrunirea de Serviciu. Rămâneam peste noapte la fraţi, iar în dimineaţa următoare participam la ministerul de teren. Duminica după-amiaza asistam la cuvântarea biblică şi la Studiul Turnului de veghere şi mă întorceam la Betel seara, pe la nouă şi jumătate. Astăzi, în Belford Roxo există 18 congregaţii.
În 1954, după trei ani şi jumătate de astfel de program, am fost numit supraveghetor care prezidează în congregaţia São Cristóvão din Rio de Janeiro. În următorii zece ani am slujit alături de congregaţia respectivă.
Munca mea la Betel
Prima mea muncă la Betel a fost să construiesc un garaj pentru singura maşină a Societăţii, o dubă Dodge 1949, poreclită Ciocolata datorită culorii ei maro. Când am terminat garajul, am fost repartizat la bucătărie, unde am lucrat trei ani. Apoi am fost transferat la Departamentul de prese plane, unde lucrez de peste 40 de ani.
O mare parte din echipamentul tipografic era uzat. De exemplu, timp de mulţi ani am avut o presă plană veche pe care am numit-o cu afecţiune Sara, după numele soţiei lui Avraam. Presa fusese folosită mulţi ani în tipografia de la sediul Societăţii Watch Tower din Brooklyn, New York. Apoi, prin anii ’50 ne-au trimis-o în Brazilia. Aici, asemenea soţiei lui Avraam, la o vârstă înaintată a dat roade sub forma revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă!
Întotdeauna am fost uluit de creşterea numărului de publicaţii produse la tipografia din Brazilia. Pe tot parcursul anului 1953 am tipărit 324 400 de reviste, însă acum producţia este de peste 3 milioane în fiecare lună!
Clădirile Betelului nostru
A fost ceva emoţionant să observ de-a lungul anilor extinderea clădirilor de la Betelul nostru din Brazilia. În 1952 am construit o tipografie cu un etaj în spatele clădirii noastre cu locuinţe din Rio de Janeiro. Apoi, în 1968, Betelul a fost transferat într-o clădire nouă din oraşul São Paulo. Când ne-am mutat acolo, totul părea larg şi încăpător pentru familia noastră Betel formată din 42 de membri. Ne-am gândit serios că această clădire avea să servească pentru toată creşterea din viitor. Însă în 1971 au fost construite două anexe de patru etaje, iar o tipografie învecinată a fost cumpărată, modificată şi conectată la acest complex. Însă, în câţiva ani, creşterea continuă a proclamatorilor Regatului — în 1975 am depăşit numărul de 100 000 — pretindea mai mult spaţiu.
Prin urmare s-a construit un nou complex de clădiri la circa 140 de kilometri de São Paulo, în apropierea orăşelului Cesário Lange. În 1980, familia noastră Betel, formată din 170 de membri, a fost transferată în aceste clădiri noi. De atunci, lucrarea Regatului a crescut în mod spectaculos. În prezent, peste 410 000 de vestitori participă cu regularitate la lucrarea de predicare din Brazilia! Pentru a satisface necesităţile spirituale ale tuturor acestor proclamatori ai Regatului a fost necesar să construim noi tipografii ca să tipărim literatura biblică şi noi clădiri în care să locuiască voluntarii ce lucrează la Betel. În prezent, familia Betel are aproximativ 1 100 de membri!
Privilegii preţioase
Îmi consider serviciul la Betel ca pe un privilegiu preţios. Astfel, chiar dacă în trecut am meditat la recăsătorire, m-am hotărât să mă concentrez în mod deplin la privilegiile mele de la Betel şi din lucrarea de predicare. Aici am avut plăcerea să slujesc alături de nenumăraţi tineri în tipografie şi să-i instruiesc în munca repartizată lor. Am încercat să-i tratez ca pe fiii mei. Zelul şi altruismul lor au fost un izvor de multă încurajare pentru mine.
Un alt privilegiu a fost acela de a mă bucura de-a lungul anilor de compania unor colegi de cameră minunaţi. E adevărat, diferenţele de personalitate au creat uneori dificultăţi. Însă am învăţat să nu aştept perfecţiune de la alţii. M-am străduit să nu fac un munte dintr-un muşuroi, nici să nu-mi acord prea multă importanţă. Faptul de a râde de propriile mele greşeli m-a ajutat să le suport pe ale altora.
Un alt privilegiu preţios a fost acela de a asista la congrese internaţionale de mari proporţii ţinute în Statele Unite. Unul dintre acestea a fost Adunarea „Vestea Bună Veşnică“, ţinută pe Yankee Stadium, New York, în 1963, iar al doilea a fost Adunarea Internaţională „Pace pe Pământ“, ţinută în acelaşi loc în 1969. În timp ce mă aflam acolo am avut bucuria să vizitez sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, aflat în apropiere.
Un alt privilegiu de care am avut parte timp de zece ani a fost acela de a conduce închinarea de dimineaţă a familiei Betel, prin rotaţie cu alţii. Însă cel mai mare privilegiu, care mi-a adus multă bucurie şi încurajare, este acela de a le duce oamenilor sinceri mesajul Regatului, aşa cum a făcut şi Stăpânul nostru, Isus Cristos.
În ultimii ani a trebuit să mă lupt cu boala lui Parkinson. Grija iubitoare de care au dat dovadă fraţii şi surorile din infirmeria Betelului a fost un izvor de ajutor şi mângâiere constantă pentru mine. Cu încredere deplină mă rog lui Iehova să-mi dea tăria de a continua să fac tot ce pot în sprijinul închinării adevărate care îi este adusă lui.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Filiala din Brazilia, unde locuiesc acum.
[Legenda fotografiilor de la pagina 23]
Eu şi soţia mea, care a murit în 1945.