O misiune nouă la 80 de ani
RELATAREA LUI GWENDOLINE MATTHEWS
Când am împlinit 80 de ani, eu şi soţul meu am hotărât să ne strângem toate lucrurile într-o camionetă închiriată şi să ne mutăm din Anglia în Spania. Nu ştiam spaniola şi ne îndreptam spre sud-vestul Spaniei, departe de locurile frecventate de turiştii care vorbeau engleza. Majoritatea prietenilor noştri credeau că am înnebunit, dar eu mi-am amintit cu bucurie că şi Avraam avea 75 de ani când a plecat din Ur.
ANII petrecuţi în Spania de când am venit aici, în aprilie 1992, s-au dovedit a fi cei mai recompensatori din viaţa noastră. Dar înainte de a vă explica motivul mutării noastre, daţi-mi voie să vă spun cum am ajuns la această decizie importantă după o viaţă petrecută în serviciul lui Iehova.
Adevărul Bibliei ne schimbă viaţa
Am crescut într-o familie credincioasă din sud-vestul Londrei (Anglia). Mama obişnuia să ne ia pe mine şi pe sora mea la diferite lăcaşuri de cult, fiind în căutare de satisfacţie spirituală. Tatăl meu, bolnav de tuberculoză cronică, nu ne însoţea. Însă el era un cititor pasionat al Bibliei şi sublinia în ea ori de câte ori găsea un pasaj care îl lumina din punct de vedere spiritual. Una dintre cele mai preţioase lucruri pe care le posed este acea Biblie foarte uzată care a însemnat atât de mult pentru tata.
În 1925, când eu aveam 14 ani, cineva ne-a băgat un tract pe sub uşă prin care eram invitaţi la o conferinţă publică ţinută la Primăria din West Ham. Mama şi o vecină s-au hotărât să meargă, iar eu şi sora mea mai mică le-am însoţit. Acea cuvântare, „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“, a semănat seminţele adevărului biblic în inima mamei.
Câteva luni mai târziu a murit tata, la vârsta de 38 de ani. Moartea lui a fost o lovitură groaznică, lăsându-ne cu inimile zdrobite, precum şi fără mijloace de trai. La slujba de înmormântare ţinută la Biserica Anglicană locală, mama a fost şocată să-l audă pe preot spunând că sufletul tatei era acum în cer. Ea ştia din Biblie că morţii dorm în mormânt şi era ferm convinsă că, într-o bună zi, tata avea să învie pentru a se bucura de viaţă veşnică pe pământ (Psalmii 37:9–11, 29; 146:3, 4; Eclesiastul 9:5; Faptele 24:15; Apocalipsa 21:3, 4). Convinsă că trebuia să se asocieze cu oamenii care predau Cuvântul lui Dumnezeu, ea s-a hotărât să-i cunoască mai bine pe Studenţii Internaţionali în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova.
Întrucât noi nu aveam bani de transport, în fiecare săptămână mergeam pe jos câte două ore de acasă până la întrunirile Martorilor lui Iehova. După aceea ne trebuiau alte două ore ca să ne târâm picioarele înapoi spre casă. Însă am apreciat foarte mult acele întruniri şi nu am lipsit niciodată de la ele, nici chiar atunci când bine cunoscuta ceaţă din Londra învăluia oraşul. În scurtă vreme, mama s-a hotărât să-şi dedice viaţa lui Iehova şi să se boteze, iar în 1927 m-am botezat şi eu.
În pofida greutăţilor economice cu care ne confruntam, mama m-a învăţat întotdeauna cât de important este să acord prioritate lucrurilor spirituale. Matei 6:33 era unul dintre versetele ei preferate, şi ea într-adevăr a ‘căutat mai întâi împărăţia’. Când a murit prematur de cancer, în 1935, ea făcea pregătiri ca să se mute în Franţa, ca răspuns la cererea de acolo pentru mai mulţi miniştri cu timp integral.
Exemple care ne-au întărit
În acea perioadă de început, unele persoane care asistau la întruniri în Londra doreau să-şi propage propriile idei, şi ele au dat naştere la neînţelegeri şi certuri aprinse. Însă mama spunea întotdeauna că ar fi neloial să părăsim organizaţia lui Iehova după tot ce am învăţat aici. Vizitele lui Joseph Rutherford, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society, ne-au îndemnat să slujim în continuare cu loialitate.
Îmi amintesc de fratele Rutherford ca de un om amabil şi abordabil. Pe când eram încă adolescentă, congregaţia din Londra a organizat o excursie la care a participat şi el. Eu — o adolescentă timidă — aveam un aparat de fotografiat şi el a observat şi m-a întrebat dacă doream să-i fac o fotografie. Acea fotografie a devenit o amintire foarte dragă.
Mai târziu, o altă experienţă m-a făcut să văd clar contrastul dintre cei ce erau în fruntea congregaţiei creştine şi oamenii proeminenţi ai lumii. Eu lucram ca servitoare într-o casă mare din Londra unde a fost invitat la masă Franz von Papen, unul dintre emisarii lui Hitler. El nu a vrut să-şi dea jos portsabia în timpul mesei, iar eu m-am împiedicat de ea şi am vărsat supa pe care o duceam. El a spus cu mânie că, în Germania, pentru o asemenea neatenţie aş fi împuşcată. Tot restul timpului cât a stat la masă m-am ţinut la distanţă de el.
Un congres memorabil, la care l-am auzit pe fratele Rutherford vorbind, s-a ţinut la Alexandra Palace în 1931. Acolo am adoptat cu entuziasm noul nostru nume, Martorii lui Iehova (Isaia 43:10, 12). După doi ani am început serviciul de pionier, cum se numeşte ministerul cu timp integral. O altă binecuvântare de care-mi amintesc din anii aceia a fost asocierea cu tineri excelenţi care au devenit mai târziu misionari, fiind trimişi în toate colţurile pământului. Printre aceştia s-au numărat Claude Goodman, Harold King, John Cooke şi Edwin Skinner. Astfel de exemple de fidelitate m-au făcut să-mi doresc să slujesc într-un teritoriu străin.
Pionierat în estul Angliei
Am fost repartizată să slujesc ca pionieră în estul Angliei, iar predicarea în această zonă presupunea entuziasm şi zel. Pentru a parcurge vastul nostru teritoriu ne deplasam cu bicicleta din oraş în oraş şi din sat în sat şi stăteam cu chirie. Nu exista aproape nici o congregaţie prin zonă, aşa că eu şi partenera mea discutam împreună toate temele întrunirilor săptămânale. În minister plasam sute de cărţi şi broşuri care explicau scopul lui Dumnezeu.
O vizită memorabilă a fost cea făcută la o casă parohială, unde am vorbit cu parohul local al Bisericii Anglicane. În majoritatea locurilor amânam vizita la paroh până în ultimul moment, deoarece acesta ne punea deseori piedici când afla că predicam vestea bună în zonă. Însă în satul acesta, toţi îl vorbeau de bine pe paroh. El îi vizita pe bolnavi, le împrumuta cărţi celor cărora le plăcea să citească şi chiar le făcea vizite la domiciliu enoriaşilor pentru a le explica Biblia.
După cum ne aşteptam, când l-am vizitat a fost foarte prietenos şi a acceptat mai multe cărţi. El ne-a asigurat totodată că, dacă cineva din sat dorea să aibă cărţi de-ale noastre, dar nu-şi putea permite, el avea să le acopere costul. Am aflat că experienţa înfiorătoare pe care a avut-o în primul război mondial l-a determinat să promoveze pacea şi bunăvoinţa în parohia lui. Înainte de a pleca ne-a dat binecuvântarea lui şi ne-a încurajat să ne continuăm lucrarea bună. Cuvintele lui de despărţire au fost cele din Numeri 6:24: „DOMNUL să te binecuvânteze şi să te păzească!“
Mama a murit după doi ani de când eu am început pionieratul, iar eu m-am întors la Londra fără bani şi fără familie. O Martoră scoţiană foarte dragă m-a luat sub aripile ei, m-a ajutat să înfrunt moartea mamei şi m-a încurajat să-mi continuu ministerul cu timp integral. Aşadar, m-am întors în estul Angliei împreună cu Julia Fairfax, noua mea parteneră de pionierat. Am reparat o rulotă, care să ne servească drept locuinţă semimobilă; pentru a ne muta dintr-un loc în altul ne foloseam de un tractor sau de un camion. Împreună cu o pereche în vârstă, Albert şi Ethel Abbott, care aveau şi ei o mică rulotă, am continuat să predicăm. Albert şi Ethel au devenit ca nişte părinţi pentru mine.
Când făceam pionierat în Cambridgeshire l-am cunoscut pe John Matthews, un frate creştin minunat, care îşi dovedise integritatea faţă de Iehova în împrejurări grele. Ne-am căsătorit în 1940, nu după mult timp de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Familia şi războiul
La început, casa noastră era o rulotă de dimensiunile unei bucătării mici, iar în minister ne deplasam cu o motocicletă bună. După un an de la căsătorie, John a fost obligat să lucreze la o fermă pentru că refuzase serviciul militar datorită convingerilor lui bazate pe Biblie (Isaia 2:4). Deşi acest lucru a pus capăt pionieratului nostru, sentinţa lui John s-a dovedit a fi providenţială, pentru că aşteptam un copil, iar în felul acesta el putea întreţine familia din punct de vedere financiar.
În anii de război ne-am bucurat de întrunirile speciale pe care le ţineam în pofida greutăţilor. În 1941, pe când eu eram însărcinată cu primul nostru copil, am plecat cu motocicleta la Manchester, situat la o distanţă de 300 de kilometri. Pe drum am trecut prin multe oraşe bombardate şi ne-am întrebat dacă întrunirea putea fi ţinută în astfel de împrejurări. Dar s-a ţinut. Sala Comerţului Liber din centrul Manchesterului era plină până la refuz de Martori din multe părţi ale Angliei, şi s-a putut ţine tot programul.
La sfârşitul cuvântării sale, ultimul vorbitor al congresului a anunţat auditoriul să părăsească clădirea cât mai repede posibil, deoarece se aştepta un atac aerian. Avertismentul sosise la timp. Nu eram departe de sală când am auzit sirenele şi mitralierele antiaeriene. Privind înapoi am văzut zeci de avioane bombardând centrul oraşului. De la distanţă, printre flăcări şi fum, se putea zări sala în care tocmai fuseserăm noi — era complet distrusă! Din fericire, nici unul dintre fraţii şi surorile noastre creştine nu a fost ucis.
Cât timp ne-am crescut copiii nu am putut face pionierat, dar ne-am pus casa la dispoziţia supraveghetorilor itineranţi şi a pionierilor care nu aveau locuinţă. Odată, în casa noastră au stat câteva luni şase pionieri. Nu este de mirare că asocierea cu astfel de persoane a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe fiica noastră Eunice să înceapă pionieratul în 1961, la vârsta de numai 15 ani. Din nefericire, fiul nostru, David, nu a continuat să-l slujească pe Iehova când a devenit adult, iar cealaltă fiică a noastră, Linda, a murit în împrejurări tragice în timpul războiului.
Decizia noastră de a ne muta în Spania
Exemplul şi încurajarea oferite de mama au trezit în mine dorinţa de a deveni misionară şi nu am pierdut niciodată din vedere acest obiectiv. Astfel, am fost încântaţi când Eunice a părăsit Anglia în 1973 şi s-a dus în Spania, unde era mai multă nevoie de proclamatori ai Regatului. Bineînţeles, ne părea rău să o vedem plecând, dar, în acelaşi timp, eram mândri că dorea să slujească într-o ţară străină.
De-a lungul anilor am vizitat-o pe Eunice şi ne-am familiarizat cu Spania. De fapt, eu şi John am vizitat-o în patru dintre locurile în care a fost repartizată. Apoi, cu trecerea anilor, am început să ne pierdem vigoarea. În urma unei căzături, sănătatea lui John a fost grav afectată, iar eu aveam probleme cu inima şi cu tiroida. În plus, amândoi sufeream de artrită. Deşi aveam într-adevăr nevoie de ajutorul lui Eunice, nu doream ca ea să-şi părăsească repartiţia de dragul nostru.
Am discutat cu Eunice şi ne-am rugat pentru îndrumare. Ea era dispusă să vină acasă şi să ne ajute, însă noi am considerat că cea mai bună soluţie ar fi ca eu şi John să mergem la ea în Spania. Dacă eu nu puteam fi misionară, cel puţin îmi puteam susţine fiica şi pe cele două partenere ale ei în serviciul cu timp integral. Până atunci, eu şi John am ajuns să le considerăm pe Nuria şi pe Ana, cele două pioniere cu care Eunice era împreună de aproape 15 ani, ca pe fiicele noastre. Şi ele au fost fericite ca noi să le însoţim oriunde ar fi repartizate.
De când am luat această decizie au trecut mai bine de şase ani. Starea sănătăţii noastre nu s-a mai înrăutăţit, iar viaţa noastră a devenit mult mai interesantă. Nici acum nu vorbesc bine spaniola, însă acest lucru nu mă împiedică să predic. Eu şi John ne simţim ca acasă în micuţa congregaţie din Extremadura, în sud-vestul Spaniei.
Viaţa în Spania m-a învăţat multe lucruri despre caracterul internaţional al lucrării noastre de predicare a Regatului, iar acum înţeleg mult mai clar că „ţarina este lumea“, cum a zis Isus Cristos. — Matei 13:38.
[Legenda fotografiei de la pagina 28]
În anii ’30, când eram pionieră