Am fost întărită în încercări cumplite

RELATARE DE ÉVA JOSEFSSON

În cartierul Újpest al Budapestei (Ungaria) ne-am adunat câteva persoane pentru o scurtă întrunire premergătoare ieşirii în ministerul creştin. Era anul 1939, cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, iar lucrarea de predicare a Martorilor lui Iehova din Ungaria era interzisă. Cei ce le predau altora din Biblie în mod public erau deseori arestaţi.

ÎNTRUCÂT eu eram pentru prima dată în această activitate, cred că eram palidă şi arătam cam îngrijorată. Un frate creştin mai în vârstă s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Éva, nu trebuie să-ţi fie frică niciodată. Faptul de a-l sluji pe Iehova este cea mai mare onoare pe care o poate avea un om“. Acele cuvinte înţelegătoare şi edificatoare m-au susţinut de-a lungul multor încercări cumplite.

Originile evreieşti

Eu eram cea mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de evrei. Mama nu era mulţumită de iudaism şi a început să cerceteze alte religii. Aşa a întâlnit-o pe Erzsébet Slézinger, o altă evreică aflată în căutarea adevărului Bibliei. Erzsébet i-a făcut mamei legătura cu Martorii lui Iehova şi, ca urmare, şi eu am devenit foarte interesată de învăţăturile Bibliei. Nu după multă vreme am început să le împărtăşesc şi altora adevărurile pe care le învăţasem.

În vara anului 1941, când am împlinit 18 ani, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu botezându-mă în fluviul Dunărea. Mama a fost botezată cu aceeaşi ocazie, dar tata nu a împărtăşit noua noastră credinţă creştină. După puţin timp de la botez, mi-am făcut planuri de pionierat, adică să particip la ministerul cu timp integral. Aveam nevoie de o bicicletă, aşa că am început să lucrez la un laborator al unei mari fabrici de textile.

Începutul încercărilor

Naziştii au cucerit Ungaria, iar fabrica unde lucram eu a ajuns sub administraţie germană. Într-o zi, toţi muncitorii au fost convocaţi înaintea şefilor ca să facă un jurământ de fidelitate naziştilor. Ni s-a spus că dacă nu făceam aşa urmau să se ia măsuri drastice împotriva noastră. În timpul ceremoniei în care ni s-a cerut să-l aclamăm pe Hitler, eu am stat în picioare în mod respectuos, dar nu am îndeplinit actul cerut. Chiar în ziua aceea am fost chemată la direcţiune, mi s-a dat salariul şi am fost concediată. Întrucât nu se prea găsea de lucru, mă întrebam ce avea să se întâmple cu planurile mele de pionierat. Dar a doua zi am găsit un alt loc de muncă şi mai bine plătit.

Acum îmi puteam îndeplini dorinţa de a face pionierat. Am avut câteva partenere de pionierat, ultima fiind Juliska Asztalos. În minister nu foloseam decât Biblia, neavând literatură de oferit. Când găseam persoane interesate, le făceam vizite ulterioare şi le împrumutam literatură.

Eu şi Juliska a trebuit să schimbăm de nenumărate ori teritoriul pe care îl lucram, deoarece, când un preot auzea că le făceam vizite „oilor lui“, anunţa în biserică faptul că, dacă Martorii lui Iehova îi vizitau pe oameni, aceştia trebuiau să-i raporteze lui sau poliţiei. Când oamenii prietenoşi ne spuneau că se făcuseră astfel de anunţuri, noi ne mutam în alt teritoriu.

Într-o zi, eu şi Juliska am vizitat un tânăr care părea interesat. Am stabilit să-i facem o vizită ulterioară ca să-i împrumutăm ceva de citit. Dar când ne-am întors, poliţia era acolo şi am fost arestate şi duse la secţia de poliţie din Dunavecse. Tânărul fusese folosit ca momeală pentru ca să fim prinse. Când am ajuns la secţia de poliţie am văzut acolo un preot şi ne-am dat seama că şi el era implicat.

Cea mai cumplită încercare

La secţia de poliţie mi s-a ras tot părul şi am fost obligată să stau goală în faţa a vreo doisprezece poliţişti. Ei m-au interogat, dorind să ştie cine era conducătorul nostru în Ungaria. Le-am explicat că noi nu aveam alt conducător în afară de Isus Cristos. Atunci m-au bătut într-un mod barbar cu bastoanele lor, însă eu nu i-am trădat pe fraţii mei creştini.

După aceea m-au legat de picioare şi mi-au legat şi mâinile deasupra capului. Apoi m-au violat unul după altul, cu excepţia unuia singur. Am fost legată atât de strâns, încât şi după trei ani mai aveam urme la încheieturi. M-au maltratat într-un asemenea hal, că două săptămâni au trebuit să mă ţină la subsol ca să mi se vindece rănile cele mai grave.

O perioadă de linişte

Mai târziu am fost dusă la închisoarea din Nagykanizsa, unde erau mulţi Martori ai lui Iehova. Au urmat doi ani relativ fericiţi, în pofida faptului că eram închişi. Ţineam toate întrunirile în secret şi activam aproape ca o congregaţie. Totodată aveam multe ocazii de a depune mărturie informală. În această închisoare am întâlnit-o pe Olga Slézinger, o soră de corp a lui Erzsébet Slézinger, femeia care ne-a prezentat adevărul mamei şi mie.

În 1944, naziştii din Ungaria au hotărât să-i lichideze pe evreii maghiari, aşa cum făcuseră în mod sistematic în alte zone pe care le-au ocupat. Într-o zi au venit să ne ia pe mine şi pe Olga. Am fost băgate în nişte vagoane pentru vite şi, după o călătorie obositoare prin Cehoslovacia, am ajuns la destinaţie în sudul Poloniei: Auschwitz, lagărul morţii.

Supravieţuire la Auschwitz

Mă simţeam în siguranţă alături de Olga. Ea îşi păstra simţul umorului şi în situaţii grele. Când am ajuns la Auschwitz, ne-am prezentat înaintea infamului doctor Mengele, a cărui sarcină era să separe nou-veniţii inapţi de muncă de cei apţi. Cei inapţi erau trimişi la camerele de gazare. Când a venit rândul nostru, Mengele a întrebat-o pe Olga: „Câţi ani ai?“

Curajoasă şi cu o strălucire hazlie în ochi, ea a răspuns: „20“. În realitate avea de două ori pe atât. Însă Mengele a râs şi i-a permis să treacă la dreapta, lăsând-o astfel în viaţă.

Toţi prizonierii de la Auschwitz aveau marcat un simbol pe uniforma de închisoare — evreii aveau Steaua lui David, iar Martorii lui Iehova aveau triunghiul violet. Când au vrut să ne coasă Steaua lui David pe uniforme, noi două le-am explicat că făceam parte dintre Martorii lui Iehova şi că doream să purtăm triunghiul violet. Am susţinut acest lucru nu pentru că ne era ruşine de originea noastră, ci pentru că acum eram Martore ale lui Iehova. Ei au încercat să ne oblige să purtăm emblema evreiască, bătându-ne şi lovindu-ne cu picioarele. Dar am rămas ferme, până când ne-au acceptat ca Martore ale lui Iehova.

După un timp am întâlnit-o pe sora mea, Elvira, care era cu trei ani mai mică decât mine. Toţi cei şapte membri ai familiei noastre au fost duşi la Auschwitz. Numai eu şi Elvira am fost acceptate ca apte de muncă. Tata, mama şi cei trei fraţi ai noştri au murit în camerele de gazare. Elvira nu era Martoră pe atunci, aşa că nu am stat în aceeaşi parte a lagărului. Ea a supravieţuit, a emigrat în Statele Unite, a devenit Martoră la Pittsburgh (Pennsylvania), iar în 1973 a murit acolo.

Supravieţuire în alte lagăre

În iarna anului 1944 spre 1945, germanii au hotărât să evacueze Auschwitz-ul, deoarece se apropiau ruşii. Aşadar am fost mutaţi la Bergen-Belsen, în nordul Germaniei. La scurtă vreme după sosirea noastră, eu şi Olga am fost trimise la Braunschweig. Aici ni s-a cerut să ajutăm la înlăturarea dărâmăturilor produse de bombardamentele masive ale Aliaţilor. Am discutat chestiunea împreună cu Olga. Întrucât nu eram sigure dacă o astfel de muncă ar fi însemnat încălcarea neutralităţii noastre, amândouă am hotărât să nu facem această muncă.

Hotărârea noastră a produs o mare agitaţie. Am fost bătute cu bice de piele şi duse apoi în faţa plutonului de execuţie. Ni s-a dat un minut ca să ne mai gândim o dată şi ni s-a spus că, dacă nu ne schimbam hotărârea, vom fi împuşcate. Le-am spus că nu aveam nevoie de timp de gândire, pentru că eram hotărâte. Însă, dat fiind că nu era prezent comandantul lagărului — singurul care avea autoritatea de a da un ordin de execuţie —, execuţia noastră a trebuit să fie amânată.

Între timp, am fost obligate să stăm în picioare în curtea lagărului toată ziua. Ne păzeau doi soldaţi înarmaţi, care erau înlocuiţi din două în două ore. Nu ni s-a dat nimic de mâncare şi am suferit îngrozitor din cauza frigului, deoarece era luna februarie. A trecut o săptămână de astfel de tratament, dar comandantul nu şi-a făcut apariţia. Aşa că ne-au pus într-un camion şi, spre surprinderea noastră, ne-am trezit înapoi la Bergen-Belsen.

În momentul respectiv, eu şi Olga eram într-o stare deplorabilă. Mie îmi căzuse aproape tot părul şi aveam febră mare. Puteam lucra puţin numai dacă depuneam un efort supraomenesc. Supa slabă de varză şi bucăţica de pâine ce ni se dădeau în fiecare zi nu erau de ajuns. Dar trebuia să lucrăm, căci altfel eram executate. Surorile germane care lucrau cu mine la bucătărie m-au ajutat să mă odihnesc puţin. Când veneau gardienii care făceau inspecţii, surorile mă atenţionau, ca să pot sta în picioare lângă masa de lucru, lăsând impresia că munceam din greu.

Într-o zi, Olga nu a mai avut puterea să meargă la muncă, iar după aceea nu am mai văzut-o. Am pierdut o prietenă şi o tovarăşă curajoasă, care mi-a fost de mare ajutor în acele luni dificile petrecute în lagăre. Fiind o discipolă unsă a Domnului Isus Cristos, ea trebuie să-şi fi primit imediat recompensa cerească. — Apocalipsa 14:13.

Eliberarea şi viaţa de după aceea

În mai 1945, când s-a încheiat războiul şi am fost eliberaţi, eu eram atât de slăbită, încât nici nu mă puteam bucura de sfărâmarea jugului asupritorilor; nici nu m-am putut alătura convoaielor care îi duceau pe cei eliberaţi spre ţările dispuse să-i primească. Am rămas trei luni într-un spital ca să-mi recapăt vigoarea. După aceea am fost dusă în Suedia, care a devenit noua mea patrie. Am intrat imediat în legătură cu fraţii şi surorile creştine, iar cu timpul am reînceput ministerul de teren, preţioasa mea comoară.

În 1949 m-am căsătorit cu Lennart Josefsson, care slujise ani de zile ca supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Şi el fusese închis pentru credinţă în cel de-al doilea război mondial. Ne-am început viaţa împreună ca pionieri la 1 septembrie 1949 şi am fost repartizaţi să slujim în oraşul Borås. În primii ani conduceam cu regularitate câte zece studii biblice pe săptămână cu persoanele interesate. Am avut bucuria să vedem cum congregaţia din Borås s-a mărit, în nouă ani ajungând la trei congregaţii, iar acum la cinci.

Eu nu am putut rămâne pionieră mult timp, pentru că, în 1950, noi am devenit părinţii unei fetiţe, iar doi ani mai târziu ai unui băieţel. În felul acesta am avut încântătorul privilegiu de a-i învăţa pe copiii noştri preţiosul adevăr pe care acel frate drag din Ungaria mi l-a spus când aveam 16 ani: „Faptul de a-l sluji pe Iehova este cea mai mare onoare pe care o poate avea un om“.

Privind în urmă la viaţa mea, îmi dau seama că am trăit pe viu cuvintele scrise de discipolul Iacov despre perseverenţa lui Iov: „Domnul este plin de milă şi de îndurare“ (Iacov 5:11). Chiar dacă şi eu am trecut prin încercări cumplite, am fost bogat răsplătită cu doi copii, cu partenerii lor şi cu şase nepoţi — toţi fiind închinători ai lui Iehova. Pe lângă aceasta, am foarte mulţi copii şi nepoţi spirituali, dintre care unii slujesc ca pionieri sau misionari. Acum, marea mea speranţă este să-i întâlnesc pe cei dragi care dorm în moarte şi să-i îmbrăţişez la întoarcerea lor din mormintele comemorative. — Ioan 5:28, 29.

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

În minister în Suedia, după cel de-al doilea război mondial

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Cu soţul meu