„Am făcut ce eram datori să facem“

RELATAREA LUI GEORGE COUCH

Dimineaţa o petrecuserăm în ministerul din casă în casă. Însoţitorul meu a scos două sandvişuri. După ce am terminat de mâncat, am aprins o ţigară ca să fumez. „De cât timp eşti la adevăr?“, m-a întrebat el. „Aseară am asistat pentru prima dată la o întrunire“, i-am răspuns eu.

M-AM născut la 3 martie 1917, la o fermă situată la o distanţă de 50 de kilometri est de Pittsburg (Pennsylvania, S.U.A.), lângă orăşelul Avonmore. Acolo părinţii mei i-au crescut pe cei patru fraţi ai mei, pe sora mea mai mare şi pe mine.

Acasă nu am primit prea multă educaţie religioasă. O vreme, părinţii noştri au mers la biserică, dar nu s-au mai dus când noi, copiii, eram mici. Cu toate acestea, noi credeam în Creator, iar în familia noastră erau respectate principiile de bază cuprinse în Biblie.

Cea mai frumoasă educaţie pe care am primit-o de la părinţi a fost cea legată de responsabilităţi — cum să accept o responsabilitate şi cum să o duc la îndeplinire. Cam la atât se limita viaţa la fermă. Însă nu munceam tot timpul. Ne bucuram de distracţii sănătoase, jucând, de exemplu, baschet, base-ball, călărind sau înotând. Chiar dacă nu prea erau bani pe vremea aceea, viaţa la fermă era frumoasă. Clasele I-VIII le-am făcut la o şcoală cu o singură sală de clasă, iar liceul l-am absolvit la oraş.

Într-o seară, în timp ce mă plimbam cu un prieten, o fată drăguţă a ieşit dintr-o casă ca să-l salute pe prietenul meu. El mi-a făcut cunoştinţă cu Fern Prugh. Ea locuia în drumul meu, pe strada liceului la care învăţam. Deseori, când treceam prin faţa casei ei, Fern era afară şi se îndeletnicea cu treburile casnice. Se vedea că muncea din greu, iar lucrul acesta m-a impresionat. Între noi s-a legat o strânsă prietenie şi iubire şi ne-am căsătorit în aprilie 1936.

Contactul cu adevărul Bibliei

Înainte de a mă naşte, în oraş locuia o femeie în vârstă, cu care oamenii se purtau urât din cauza religiei ei. Mama o vizita sâmbăta, când mergea la oraş după cumpărături. Mama ia făcut curat în casă, precum şi diferite alte servicii, până în ziua în care bătrâna a murit. Cred că Iehova a binecuvântat-o pe mama pentru că a fost atât de amabilă cu această femeie, care era Studentă în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova.

La câtva timp după aceea a murit pe neaşteptate fetiţa mătuşii mele. Biserica nu i-a alinat prea mult durerea mătuşii mele, însă ea a fost consolată de o vecină a ei, care era Studentă în Biblie. Acea Studentă în Biblie i-a explicat ce se întâmplă cu cineva când moare (Iov 14:13–15; Eclesiastul 9:5, 10). Acest lucru a consolat-o foarte mult. La rândul ei, mătuşa mea i-a vorbit mamei despre speranţa învierii. Discuţia i-a stârnit interesul mamei, deoarece părinţii ei muriseră când ea era tânără, iar mama era nerăbdătoare să ştie ce se întâmplă cu cineva când moare. Această experienţă mi-a întipărit în minte importanţa faptului de a profita de orice ocazie pentru a depune mărturie informală.

În anii ’30, mama a început să asculte duminica dimineaţa cuvântările radiodifuzate ale fratelui Joseph Rutherford, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society. În acei ani, Martorii au început şi lucrarea din casă în casă în regiunea în care locuiam. Ei aşezau un fonograf portabil la noi în curte, la umbra unui copac, şi puneau predicile înregistrate ale fratelui Rutherford. Înregistrările acelea şi revistele Turnul de veghere şi Epoca de aur (acum Treziţi-vă!) i-au păstrat viu interesul mamei.

Câţiva ani mai târziu, abonaţii la revista Turnul de veghere au primit prin poştă o invitaţie la o adunare specială, care urma să se ţină într-o casă particulară, la o distanţă de 25 de kilometri de noi. Mama a vrut să asiste la acea întrunire, aşa că eu, Fern şi doi dintre fraţii mei am însoţit-o. John Booth şi Charles Hessler, care erau supraveghetori itineranţi ai Martorilor lui Iehova, au ţinut cuvântări pentru cele aproximativ 12 persoane prezente. După aceea, ei au dorit să organizeze un grup care să ia parte la minister în dimineaţa următoare. Deoarece nimeni nu s-a oferit să-i însoţească, fratele Hessler m-a ales pe mine şi m-a întrebat: „De ce nu mergi cu noi?“ Cu toate că nu prea ştiam ce vor face ei, nu am găsit nici o scuză ca să nu-i ajut.

Am mers din casă în casă până pe la prânz, după care fratele Hessler a scos două sandvişuri. Ne-am aşezat pe scările de la biserică şi am început să mâncăm. Numai după ce mi-am scos o ţigară ca să fumez fratele Hessler a aflat că nu asistasem decât la o întrunire. El s-a autoinvitat la noi acasă pentru a cina împreună cu noi şi ne-a rugat să ne invităm vecinii la o discuţie biblică. După cină, el a ţinut cu noi un studiu biblic şi a prezentat o cuvântare pentru un grup de aproape zece vecini care veniseră la noi. Ne-a spus că ar trebui să ţinem în fiecare săptămână un studiu biblic. Deşi vecinii noştri nu au fost de acord cu lucrul acesta, eu şi Fern am hotărât să studiem săptămânal Biblia.

Fac progrese în adevăr

La scurt timp după aceea, eu şi Fern am mers în ministerul de teren. Stăteam pe bancheta din spate a maşinii şi tocmai ne aprinseserăm ţigările când fratele meu s-a întors spre noi şi ne-a spus: „Tocmai am aflat că Martorii nu fumează“. Fern şi-a aruncat imediat ţigara pe fereastră, dar eu am fumat-o pe toată. Chiar dacă ne plăcuse să fumăm, de atunci nu am mai pus mâna pe nici o ţigară.

După ce ne-am botezat în 1940, eu şi Fern am asistat la o întrunire unde s-a studiat un articol care încuraja pionieratul, cum se numeşte lucrarea de predicare cu timp integral. În drum spre casă, un frate ne-a întrebat: „De ce nu începeţi tu şi Fern pionieratul? Nimic nu vă împiedică“. Avea perfectă dreptate, aşa că ne-am pus la dispoziţie. I-am informat pe cei de la serviciul meu laic că voi pleca peste o lună şi am făcut pregătiri în vederea pionieratului.

Am luat legătura cu Watch Tower Society pentru a afla unde eram repartizaţi să slujim, iar apoi ne-am mutat în Baltimore (Maryland). Acolo exista o casă pentru pionieri, iar costul camerei şi al mâncării era de 10 dolari pe lună. Aveam nişte bani puşi deoparte şi credeam că ne vor ajunge cu uşurinţă până la Armaghedon (Apocalipsa 16:14, 16). De fapt, întotdeauna am crezut că Armaghedonul este la uşă. De aceea, când am început să facem pionierat, ne-am lăsat casa şi am renunţat la planurile noastre dinainte.

În Baltimore am făcut pionierat din 1942 până în 1947. În acei ani, lucrarea Martorilor lui Iehova a întâmpinat o opoziţie aprigă. Uneori, în loc să mergem cu maşina noastră la locuinţa persoanelor cu care studiam Biblia, venea cineva cu maşina şi ne ducea. În felul acesta nu ne erau tăiate cauciucurile de la maşină. Nimănui nu-i place acest gen de împotrivire, dar pot spune că întotdeauna ne-a plăcut ministerul de teren. De fapt, în îndeplinirea lucrării Domnului aşteptam cu nerăbdare situaţii care să ne facă să palpităm puţin.

Nu după mult timp ni s-au terminat toate economiile. Ni s-au uzat cauciucurile de la maşină, precum şi hainele şi încălţămintea. De două sau trei ori am fost bolnavi o perioadă mai lungă. Nu ne-a fost uşor să ne continuăm activitatea, dar nu ne-am gândit niciodată să renunţăm. Nici măcar nu ne-a trecut prin minte lucrul acesta. Ca să putem continua pionieratul, ne-am simplificat modul de viaţă.

Schimbări de repartiţii

În 1947 am mers la congresul din Los Angeles (California). În timp ce ne aflam acolo, eu şi William, fratele meu mai mare, am primit fiecare câte o scrisoare prin care eram numiţi să lucrăm ca miniştri itineranţi, vizitând şi ajutând congregaţiile. Până atunci nu primiserăm nici o instruire specială pentru această lucrare. Am acceptat această repartiţie. În următorii şapte ani, eu şi Fern am slujit în Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi New York. În 1954 am fost invitaţi să asistăm la cea de-a 24-a clasă Galaad, o şcoală pentru instruirea misionarilor. Însă, în timpul şederii noastre acolo, Fern s-a îmbolnăvit de poliomielită. Din fericire, şi-a revenit bine după boală şi am fost numiţi în lucrarea itinerantă în New York şi Connecticut.

În timp ce slujeam în Stamford (Connecticut), Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Society, ne-a invitat să petrecem week-end-ul împreună cu el şi cu Audrey, soţia sa. Ei ne-au pregătit în camera lor de la Betel un biftec delicios cu tot felul de garnituri. Făcusem cunoştinţă cu ei cu câtva timp mai înainte şi îl cunoşteam pe fratele Knorr destul de bine ca să-mi dau seama că mai urmărea ceva în afară de faptul de a fi cu noi şi de a lua masa împreună. Mai târziu, în aceeaşi seară, m-a întrebat: „V-ar plăcea să veniţi la Betel?“

„Nu sunt sigur; nu ştiu prea multe lucruri despre viaţa la Betel“, i-am răspuns eu.

După ce ne-am gândit câteva săptămâni la această propunere, i-am spus fratelui Knorr că vom veni dacă el doreşte lucrul acesta. În săptămâna următoare, am primit o scrisoare prin care eram informaţi să ne prezentăm la Betel în data de 27 aprilie 1957, când împlineam 21 de ani de la căsătorie.

În prima zi la Betel, fratele Knorr mi-a dat instrucţiuni precise cu privire la ce se aştepta de la mine. El mi-a spus: „Nu mai eşti supraveghetor de circumscripţie; te afli aici pentru a sluji la Betel. Aceasta este cea mai importantă lucrare pe care o ai de făcut, iar noi dorim să-ţi dedici timpul şi energia pentru a pune în practică instruirea pe care o primeşti aici, la Betel. Dorinţa noastră este să rămâi aici“.

Viaţa la Betel este ziditoare

Prima mea repartiţie a fost la departamentele care se ocupau cu abonamentele şi corespondenţa. Mai târziu, după aproape trei ani, am fost chemat de fratele Knorr la el în birou. Atunci mi-a spus că adevăratul motiv pentru care fusesem chemat la Betel era să lucrez în Departamentul casă. Însărcinarea pe care am primit-o a fost foarte clară: „Te afli aici pentru a administra Betelul“.

Administrarea Betelului mi-a adus aminte de unele lecţii pe care le-am învăţat de la părinţii mei pe vremea când eram copil şi locuiam la fermă. Betelul se aseamănă foarte mult cu gospodăria unei familii obişnuite. Sunt haine de spălat, mese de pregătit, vase de spălat, paturi de făcut şi multe altele. Fraţii care răspund de organizarea Betelului încearcă să facă din acesta o locuinţă plăcută, care să poată fi considerată casa lor de cei care lucrează aici.

Cred că familiile au multe de învăţat din modul în care funcţionează Betelul. Noi ne sculăm dis-de-dimineaţă şi ne începem ziua cu câteva idei spirituale, examinând în fiecare zi câte un text biblic. De la noi se cere să muncim cu conştiinciozitate şi să ducem o viaţă echilibrată, dar plină de activităţi. Betelul nu este ca o mănăstire, aşa cum ar putea crede unii. Noi reuşim să facem multe lucruri deoarece ne organizăm viaţa după un anumit program. Mulţi au spus că instruirea pe care au primit-o aici i-a ajutat mai târziu să accepte responsabilităţi în familiile lor şi în congregaţia creştină.

Tinerii şi tinerele care vin la Betel pot fi repartizaţi să lucreze la curăţenie, la spălătorie sau la tipografie. Lumea vrea să ne facă să credem că munca fizică este ceva înjositor şi sub demnitatea noastră. Cu toate acestea, tinerii de la Betel ajung să înţeleagă că aceste munci sunt necesare pentru ca familia noastră să fie fericită, iar activitatea să se desfăşoare normal.

De asemenea, această lume promovează ideea că numai o anumită poziţie socială şi prestigiul te pot face cu adevărat fericit. Această mentalitate este greşită. Când facem ceea ce ne este repartizat să facem, „facem ce suntem datori să facem“ şi primim binecuvântarea lui Iehova (Luca 17:10). Putem fi cu adevărat mulţumiţi şi fericiţi numai dacă ne amintim care este scopul muncii noastre, şi anume acela de a face voinţa lui Iehova şi de a promova interesele Regatului. Dacă păstrăm în minte lucrul acesta, orice repartiţie poate fi plăcută şi plină de satisfacţii.

Am privilegiul de a lua parte la extinderea lucrării

La congresul din 1942 de la Cleveland (Ohio), cu mai bine de zece ani înainte de a veni noi la Betel, fratele Knorr a ţinut cuvântarea „Pace — Putea-va ea dura?“. El a arătat cu claritate că cel de-al doilea război mondial, care era atunci în curs de desfăşurare, va lua sfârşit şi că, după aceea, va urma o perioadă de pace, care va face posibilă o campanie de predicare la scară mare. În anul 1943 a fost înfiinţată Şcoala Galaad în vederea instruirii misionarilor şi Şcoala de Minister Teocratic pentru îmbunătăţirea capacităţilor oratorice ale fraţilor. De asemenea, s-au organizat congrese mari. Deosebit de importante au fost congresele din anii ’50, ţinute pe Yankee Stadium, din New York. La congresele ţinute în 1950 şi 1953 am avut prilejul să ajut la instalarea imensului parc de rulote care a găzduit zeci de mii de persoane în cele opt zile cât a durat fiecare congres.

După acele congrese, printre care s-a numărat şi cel din 1958, care a fost cel mai mare dintre toate, s-au înregistrat creşteri mari în rândul vestitorilor Regatului. Acest lucru a influenţat în mod direct munca noastră la Betel. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, ne aflam într-o situaţie disperată în ce priveşte spaţiile şi camerele pentru lucrătorii de la Betel. Pentru a caza familia noastră, care era în continuă creştere, aveam nevoie de mai multe dormitoare, bucătării şi săli de mese.

Fratele Knorr ne-a rugat pe mine şi pe fratele Max Larson, supraveghetorul tipografiei, să găsim proprietăţi corespunzătoare în vederea extinderii Betelului. În 1957, când am venit eu la Betel, familia noastră, care număra aproximativ 500 de persoane, era cazată într-o clădire mare cu locuinţe. De-a lungul anilor însă, Societatea a cumpărat şi a renovat trei hoteluri mari din apropiere — Towers, Standish şi Bossert —, precum şi multe clădiri mai mici cu apartamente. În 1986, Societatea a cumpărat locul unde fusese înainte hotelul Margaret şi a transformat frumoasa clădire construită acolo într-o locuinţă pentru aproximativ 250 de persoane. Apoi, la începutul anilor ’90, s-a construit o clădire de locuinţe cu 30 de etaje pentru a găzdui alţi 1 000 de lucrători. Betelul din Brooklyn le oferă cazare şi hrană celor peste 3 300 de membri ai familiei noastre.

S-a cumpărat o proprietate şi la Wallkill (New York), la o distanţă de aproximativ 160 de kilometri de Betelul din Brooklyn. De-a lungul timpului, începând de la sfârşitul anilor ’60, aici s-au construit clădiri de locuinţe şi o mare tipografie. În prezent, în jur de 1 200 de membri ai familiei noastre Betel locuiesc şi lucrează aici. În 1980 a început să se caute un teren de aproximativ 250 de hectare, situat mai aproape de New York City şi cu acces la autostradă. Reprezentantul agenţiei imobiliare a râs şi a spus: „Unde o să găsiţi dumneavoastră acest gen de proprietate? Pur şi simplu, este imposibil“. Însă a doua zi dimineaţă a sunat din nou şi a spus: „Am găsit proprietatea care vă interesează“. Astăzi, aceasta este cunoscută sub numele de Centrul Educaţional Watchtower de la Patterson (New York). Aici funcţionează câteva şcoli şi există o familie care numără peste 1 300 de miniştri.

Lucruri pe care le-am învăţat

Am învăţat că un supraveghetor bun este cel care poate învăţa lucruri valoroase de la alţii. Majoritatea ideilor pe care am avut privilegiul de a le pune în aplicare în calitate de supraveghetor la Betel mi le-au dat alţii.

Când am venit la Betel, mulţi erau în vârstă, aşa cum sunt eu astăzi. Mulţi dintre ei nu mai sunt acum în viaţă. Cine le ia locul celor care îmbătrânesc şi mor? Nu întotdeauna cei mai capabili, ci cei ce îşi îndeplinesc cu fidelitate responsabilităţile pe care le au în Betel, punându-se la dispoziţie.

Un alt lucru important ce nu trebuie trecut cu vederea este valoarea pe care o are o soţie bună. Sprijinul pe care mi l-a acordat Fern, soţia mea dragă, mi-a fost de mare ajutor în îndeplinirea responsabilităţilor mele teocratice. Soţilor le revine sarcina de a se asigura că soţiilor lor le place munca pe care o fac. Întotdeauna am încercat să planific ceva ce îi place şi lui Fern şi mie. Nu trebuie să fie ceva costisitor, doar o schimbare de decor. Este responsabilitatea soţului să-şi facă fericită soţia. Timpul pe care un soţ îl petrece cu soţia sa este preţios şi trece repede, de aceea trebuie să profite la maximum de el.

Sunt bucuros că trăiesc în ultimele zile despre care a vorbit Isus. Acesta este cel mai uluitor timp din întreaga istorie a omenirii. Putem vedea cu ochii credinţei cum Domnul face să progreseze organizaţia sa în vederea venirii promisei lumi noi. În timp ce privesc înapoi la viaţa mea petrecută în serviciul lui Iehova, înţeleg că Iehova este cel care îşi conduce organizaţia, nu oamenii. Noi suntem doar slujitorii săi. Având în vedere lucrul acesta, trebuie să ne bizuim întotdeauna pe el pentru îndrumare. Odată ce ne arată cu claritate ce trebuie să facem, din partea noastră nu se cere altceva decât să fim gata să ascultăm şi să cooperăm cu el.

Cooperează din plin cu organizaţia sa şi vei avea cu siguranţă o viaţă plină şi fericită. Indiferent ce faci — fie că eşti pionier, fie că slujeşti în lucrarea de circumscripţie, fie că slujeşti ca vestitor într-o congregaţie, fie că slujeşti la Betel, fie că eşti misionar — urmează îndrumarea primită şi preţuieşte-ţi repartiţia. Fă tot ce poţi pentru a te bucura de fiecare sarcină ce ţi se repartizează şi de fiecare zi de lucru în serviciul lui Iehova. Din când în când vei fi obosit şi surmenat sau te vei simţi descurajat. În acele momente trebuie să-ţi aminteşti motivul pentru care ţi-ai dedicat viaţa lui Iehova. Scopul tău este să faci voinţa lui, nu voinţa ta.

Nu a existat nici o zi în care să fi muncit şi să nu mă fi bucurat de ce am făcut. De ce? Deoarece atunci când ne punem din toată inima la dispoziţia lui Iehova avem satisfacţia de a şti că „am făcut ce eram datori să facem“.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Departamentul reviste

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Cu Fern în parcul de rulote, 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Pe timpul când făceam pionierat în Baltimore, 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Parc de rulote, 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cu Audrey şi Nathan Knorr

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Centrul Educaţional Watch Tower de la Patterson (New York)

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu Fern astăzi