În căutarea paradisului

RELATARE DE PASCAL STISI

Trecuse de miezul nopţii, iar străzile orăşelului Béziers, situat în sudul Franţei, erau pustii. Găsind zidul proaspăt vopsit al unei librării cu cărţi religioase, eu şi prietenul meu am mâzgălit pe el cu litere uriaşe de culoare neagră cuvintele filozofului german Nietzsche: „Zeii au murit. Trăiască supraomul!“ Dar ce anume m-a determinat să fac lucrul acesta?

M-AM născut în Franţa în 1951 într-o familie catolică de origine italiană. Când eram copil, mergeam cu familia în vacanţă în sudul Italiei. Aici, în fiecare sat exista câte o reprezentare a Fecioarei Maria. Împreună cu bunicul meu, am străbătut munţii în nenumărate procesiuni urmând aceste statui uriaşe îmbrăcate — însă fără pic de convingere. Clasele primare le-am făcut la o şcoală iezuită. Cu toate acestea, nu-mi amintesc să fi auzit ceva care să-mi trezească credinţa în Dumnezeu.

Abia când m-am înscris la o universitate din Montpellier pentru a studia medicina am început să meditez la scopul vieţii. Tata fusese rănit în război şi avea tot timpul nevoie de medic. Nu era mai bine să se pună capăt războiului decât să se irosească atâta timp şi eforturi pentru a-i vindeca pe oamenii care avuseseră de suferit de pe urma acestuia? Războiul din Vietnam era însă în toi. De exemplu, după părerea mea, singura modalitate logică de a trata cancerul pulmonar era aceea de a elimina cauza lui principală, adică tutunul. Dar cum puteau fi eradicate bolile cauzate de subnutriţie în ţările în curs de dezvoltare, iar în ţările bogate, de supraalimentaţie? Nu ar fi fost mai bine să se elimine cauzele în loc să se încerce o remediere a consecinţelor dureroase? De ce exista atâta suferinţă pe pământ? Îmi dădeam seama că ceva nu era în ordine cu această societate sinucigaşă, iar eu credeam că vina era a guvernelor.

Cartea mea preferată era scrisă de un anarhist, iar eu obişnuiam să scriu pe pereţi fraze din această carte. Încetul cu încetul am devenit şi eu anarhist, fără credinţă şi fără legi morale, un om care nu-şi dorea nici Dumnezeu, nici stăpân. După părerea mea, Dumnezeu şi religia erau nişte invenţii ale oamenilor bogaţi şi puternici pentru a ne putea domina şi exploata pe noi ceilalţi. „Munciţi din greu pentru noi aici, pe pământ, iar răsplata voastră va fi mare în rai, pe lumea cealaltă“, dădeau ei de înţeles. Dar trecuse vremea zeilor. Oamenii trebuiau să ştie, iar graffiti erau o modalitate de a le spune lucrul acesta.

Ca urmare a acestui fapt, studiile au trecut pe locul al doilea. Între timp m-am înscris pentru a studia geografia şi ecologia la o altă universitate din Montpellier în care domnea o atmosferă de rebeliune. Pe măsură ce avansam în studierea ecologiei eram tot mai dezgustat să văd cum frumoasa noastră planetă este poluată.

În fiecare vacanţă de vară făceam autostopul, parcurgând mii de kilometri de la un capăt la celălalt al Europei. În timp ce călătoream şi discutam cu sute de şoferi, vedeam cu ochii mei nenorocirile şi degradarea care lovesc societatea omenească. Odată, când eram în căutarea paradisului, am trecut din întâmplare pe lângă nişte plaje superbe de pe frumoasa insulă Creta pe care le-am găsit acoperite cu petrol. Mă durea inima. Exista oare undeva un colţişor de paradis uitat de lume?

Mă întorc la ţară

Ecologiştii din Franţa recomandau întoarcerea la ţară ca o soluţie la mizeria din societate. Doream să muncesc cu mâinile mele. De aceea, am cumpărat o căsuţă veche de piatră într-un sătuleţ aflat pe o colină de la poalele Munţilor Ceveni, în sudul Franţei. Pe uşă am scris: „Paradisul în prezent“, sloganul mişcării hippy din America. O tânără nemţoaică aflată în trecere pe acolo a devenit concubina mea. Nu puteam fi de acord să ne căsătorim în faţa primarului, un reprezentant al statului. Dar cu o căsătorie religioasă? Nici nu putea fi vorba de aşa ceva!

Umblam desculţi aproape tot timpul, iar eu aveam părul lung şi o barbă neîngrijită. Mă captiva cultivarea pomilor fructiferi şi a legumelor. Vara cerul era albastru, iar greierii cântau. Florile de câmp aveau un parfum deosebit, iar fructele mediteraneene de pe plantaţiile noastre — struguri şi smochine — erau foarte zemoase! Am fi zis că ne găsisem locul în paradis.

Se trezeşte în mine credinţa în Dumnezeu

La universitate am studiat biologia celulară, embriologia şi anatomia şi am fost profund impresionat de complexitatea şi armonia mecanismelor din natură. Acum că puteam contempla şi observa zilnic şi în mod direct creaţia, eram cuprins de admiraţie datorită frumuseţii şi bogăţiei ei. În fiecare zi, cartea creaţiei se deschidea în faţa mea filă cu filă. Într-o zi, în timpul unei plimbări lungi pe dealuri, după ce reflectasem îndelung la viaţă, am ajuns la concluzia că trebuie să existe un Creator. Am luat în inima mea hotărârea de a crede în Dumnezeu. Mai înainte simţisem un gol interior, o singurătate neliniştitoare. În ziua în care am început să cred în Dumnezeu mi-am zis: „Pascal, de acum înainte nu o să mai fii niciodată singur“. Am avut o senzaţie extraordinară.

La scurt timp după aceea, eu şi prietena mea am avut o fetiţă, Amandine. Era lumina ochilor mei. Deoarece acum credeam în Dumnezeu, am început să respect puţinele legi morale pe care le ştiam. Am încetat să mai fur şi să mai mint şi, la puţin timp după aceea, mi-am dat seama că lucrul acesta m-a ferit de multe probleme cu cei din jur. Cu toate acestea, aveam problemele noastre, iar paradisul meu nu semăna întru totul cu ce sperasem eu. Viticultorii din regiune foloseau insecticide şi erbicide care poluau şi recoltele mele. Nu găsisem încă răspuns la întrebarea mea privitoare la cauza răutăţii. Mai mult decât atât, deşi citisem multe lucruri cu privire la viaţa de familie, lucrul acesta nu m-a împiedicat să am discuţii aprinse cu prietena mea. Aveam puţini prieteni, iar cei pe care-i aveam nu erau prieteni adevăraţi; unii au încercat chiar să o determine pe prietena mea să mă înşele. Trebuia să existe un paradis mai bun.

Primesc răspuns la rugăciunile mele

Deseori mă rugam la Dumnezeu, aşa cum ştiam eu, ca să mă îndrume în viaţă. Într-o dimineaţă de duminică a venit la uşa noastră o femeie prietenoasă, care se numea Irène Lopez, împreună cu băieţelul ei. Era Martoră a lui Iehova. Am ascultat tot ce a avut ea de spus şi am fost de acord să mai fiu vizitat. După aceea, am fost vizitat de doi bărbaţi. Din conversaţia noastră am reţinut două lucruri: Paradisul şi Regatul lui Dumnezeu. Am păstrat cu grijă în inimă aceste idei, iar în lunile care au urmat am înţeles că într-o bună zi va trebui să-mi aduc viaţa în armonie cu normele lui Dumnezeu dacă doream să am o conştiinţă curată şi să găsesc adevărata fericire.

Pentru a ne conforma viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, prietena mea a fost la început de acord să se căsătorească cu mine. Apoi a intrat în anturajul unor oameni care îşi băteau joc de Dumnezeu şi de legile sale. Într-o seară de primăvară, când m-am întors acasă, am avut un şoc îngrozitor. Am găsit casa goală. Prietena mea plecase împreună cu fetiţa noastră de trei ani. Zile în şir le-am aşteptat să se întoarcă, dar în zadar. Nu am dat vina pe Dumnezeu, ci l-am rugat să mă ajute.

La scurt timp după aceea, am luat Biblia, m-am aşezat sub smochinul meu şi am început să citesc. De fapt, am sorbit cuvintele ei. Deşi citisem tot felul de cărţi scrise de psihanalişti şi psihologi, nu găsisem niciodată o asemenea înţelepciune. Cu siguranţă, aceasta era o carte inspirată de Dumnezeu! Am rămas uluit de învăţătura lui Isus şi de cât de bine înţelegea el natura umană. Am fost mângâiat de Psalmi, iar înţelepciunea practică a Proverbelor m-a uimit. Mi-am dat imediat seama că, deşi studierea creaţiei este o modalitate excelentă de a te apropia de Dumnezeu, ea dezvăluie „doar marginile căilor Sale“. — Iov 26:14.

De asemenea, Martorii mi-au lăsat cărţile Adevărul care conduce la viaţă eternă şi Fă-ţi fericită viaţa de familie.a După ce le-am citit mi s-au deschis ochii. Cartea Adevărul m-a ajutat să înţeleg de ce se confruntă omul cu poluarea la scară mondială, cu războaiele, cu violenţa crescândă şi cu ameninţarea unei distrugeri nucleare. Şi, exact aşa cum cerul roşu, pe care îl vedeam de la mine din grădină, anunţa o vreme bună pentru a doua zi, aceste evenimente dovedeau că Regatul lui Dumnezeu este foarte aproape. Cât despre cartea Viaţa de familie, aş fi vrut să i-o arăt prietenei mele şi să-i spun că puteam fi fericiţi dacă puneam în practică sfaturile Bibliei. Dar nu a fost posibil.

Fac progrese spirituale

Doream să aflu mai multe lucruri, aşa că l-am rugat pe Robert, un Martor, să mă viziteze. Spre marea lui surprindere, i-am spus că vreau să mă botez. De aceea am început un studiu biblic. Imediat am început să le vorbesc altora despre ce învăţam şi să le ofer publicaţii pe care le procuram de la Sala Regatului.

Pentru a-mi câştiga existenţa, m-am înscris la un curs de zidărie. Conştient de foloasele pe care le poate aduce cuiva Cuvântul lui Dumnezeu, m-am folosit de orice ocazie pentru a le depune mărturie informală colegilor şi profesorilor mei. Într-o seară l-am întâlnit pe un culoar pe Serge. Avea în mână câteva reviste. „Văd că îţi place să citeşti“, i-am spus eu. „Da, îmi place, numai că astea sunt tare plictisitoare.“ „Vrei ceva cu adevărat bun de citit?“, l-am întrebat. Am avut o discuţie excelentă despre Regatul lui Dumnezeu, după care i-am dat nişte publicaţii biblice. În săptămâna următoare a venit împreună cu mine la Sala Regatului şi s-a început cu el un studiu biblic.

Într-o zi l-am întrebat pe Robert dacă puteam să predic din casă în casă. A mers la dulap şi mi-a adus un costum. În duminica următoare am făcut primii paşi în minister alături de el. În cele din urmă, la 7 martie 1981 mi-am simbolizat în public dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botez.

Ajutor în timp de strâmtorare

Între timp am aflat că Amandine şi mama ei locuiau în străinătate. Din nefericire, mama ei — întru totul legal, potrivit legilor din ţara unde locuia — mi-a interzis să-mi văd fiica. Eram distrus. Mama lui Amandine s-a căsătorit, iar disperarea mea a ajuns la culme când am primit o înştiinţare oficială potrivit căreia soţul ei o înfiase pe fiica mea — şi aceasta fără consimţământul meu. Nu mai aveam nici un drept asupra copilului meu. Cu toate că am intentat proces, nu am putut obţine dreptul de a-mi vizita fiica. Eram atât de îndurerat, încât mă simţeam de parcă aş fi dus în spate o povară de 50 de kilograme.

Însă Cuvântul lui Iehova m-a susţinut în diverse moduri. Într-o zi, când eram foarte abătut, am repetat de nenumărate ori cuvintele din Proverbele 24:10: „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea“. Acest verset m-a ajutat să nu mă prăbuşesc. Cu altă ocazie, după o încercare nereuşită de a-mi vedea fiica, am ieşit în minister şi am strâns cât am putut de tare mânerul genţii în care aveam cărţile. În acele momente dificile am putut experimenta adevărul cuvintelor din Psalmul 126:6, unde se spune: „Cel care umblă plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de veselie, purtând snopii“. O lecţie importantă pe care am învăţat-o este aceea că, atunci când treci prin încercări grele, odată ce ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru a-ţi rezolva problemele, trebuie să le laşi în urmă şi să continui să-i slujeşti cu hotărâre lui Iehova. Aceasta este singura modalitate de a-ţi păstra bucuria.

Aspir la ceva mai bun

Văzând schimbările pe care le făcusem, dragii mei părinţi s-au oferit să mă ajute să-mi continuu studiile la universitate. Le-am mulţumit, dar acum aveam un alt obiectiv. Adevărul mă eliberase de filozofia omenească, de misticism şi de astrologie. Acum aveam prieteni adevăraţi, care nu s-ar fi ucis niciodată unul pe altul în război. Şi, în sfârşit, primisem răspuns la întrebările mele privitoare la motivul pentru care există atâta suferinţă pe pământ. În semn de recunoştinţă, doream să-i slujesc lui Dumnezeu cu toată puterea mea. Isus s-a dedicat în mod complet ministerului său, iar eu doream să-i urmez exemplul.

În 1983 am renunţat la zidărie pentru a deveni ministru cu timp integral. Ca răspuns la rugăciunile mele, am găsit la un parc un serviciu cu jumătate de normă pentru a mă întreţine. Cât de bucuros am fost să fac şcoala de pionieri împreună cu Serge, tânărul căruia îi depusesem mărturie la cursul de zidărie! După trei ani de pionierat regular, am simţit dorinţa de a face şi mai mult în serviciul lui Iehova. Astfel, în 1986, am fost numit pionier special în pitorescul orăşel Provins, nu departe de Paris. Deseori, când veneam seara acasă, îngenuncheam şi îi mulţumeam lui Iehova în rugăciune pentru minunata zi pe care o petrecusem vorbind cu alţii despre el. De fapt, cele mai mari bucurii ale mele sunt să vorbesc cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu.

O altă mare bucurie a mea a fost botezul mamei mele la vârsta de 68 de ani. Ea a locuit în Cébazan, un sătuleţ din sudul Franţei. Când mama a început să citească Biblia, i-am trimis abonamentele la revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Era o femeie înţeleaptă şi a recunoscut foarte repede glasul adevărului în ceea ce citea.

Betelul, un minunat paradis spiritual

Când Watch Tower Society a hotărât să reducă numărul pionierilor speciali, am făcut cerere pentru Şcoala de Instruire Ministerială şi pentru Betel, filiala din Franţa a Martorilor lui Iehova. Am vrut să-l las pe Iehova să hotărască cum era cel mai bine să îi slujesc. După câteva luni, în decembrie 1989, am fost invitat la Betelul din Louviers, aflat în nord-vestul Franţei. Aceasta s-a dovedit a fi o alegere excelentă, deoarece faptul că locuiam aici mi-a dat posibilitatea să-i ajut pe fratele meu şi pe cumnata mea să aibă grijă de părinţii mei când aceştia s-au îmbolnăvit foarte rău. Nu aş fi putut face lucrul acesta dacă aş fi fost în serviciul misionar la o distanţă de mii de kilometri de casă.

Mama a venit să mă viziteze de câteva ori la Betel. Chiar dacă a fost un sacrificiu pentru ea să mă ştie departe de casă, mama mi-a spus de multe ori: „Rămâi la Betel, fiule! Sunt bucuroasă că îi slujeşti lui Iehova în felul acesta“. Din nefericire, în momentul de faţă nici unul dintre părinţii mei nu mai este în viaţă. Cu câtă nerăbdare aştept să-i revăd pe un pământ transformat într-un paradis literal!

Sunt convins că, dacă există vreo casă care să merite numele „Paradisul în prezent“, aceasta este Betelul — „Casa lui Dumnezeu“ —, deoarece adevăratul paradis este mai întâi de toate spiritual, iar spiritualitatea domneşte la Betel. Aici avem ocazia să cultivăm roadele spiritului (Galateni 5:22, 23). Bogata hrană spirituală pe care o primim când se discută textul zilei şi la studiul Turnului de veghere în familie mă întăreşte pentru serviciul la Betel. Mai mult decât atât, asocierea cu surori şi fraţi spirituali, care îi slujesc de zeci de ani lui Iehova, face din Betel un loc unic, în care poţi creşte din punct de vedere spiritual. Deşi au trecut 17 ani de când sunt despărţit de fiica mea, am găsit la Betel mulţi tineri zeloşi, pe care îi consider copiii mei şi sunt încântat de progresul lor spiritual. În opt ani am primit şapte repartiţii. Deşi nu a fost întotdeauna uşor să fac schimbări, o astfel de instruire dă rezultate în cele din urmă.

Înainte am cultivat un soi de fasole care producea însutit. În mod asemănător, pot spune din proprie experienţă că, atunci când semeni ce este rău, culegi de o sută de ori mai rău, şi nu numai o singură recoltă. Experienţa este o şcoală la care lecţiile sunt foarte costisitoare. Aş fi preferat să nu fi fost înscris niciodată la această şcoală, ci, mai degrabă, să fi fost crescut în căile lui Iehova. Ce privilegiu au tinerii care sunt crescuţi de părinţi creştini! Fără îndoială, este mai avantajos să semeni ce este bine în serviciul lui Iehova şi să culegi de o sută de ori mai multă pace şi mulţumire. — Galateni 6:7, 8.

Când eram pionier, treceam uneori pe lângă librăria cu cărţi religioase pe peretele căreia scrisesem acel slogan anarhist. Am intrat şi înăuntru şi am vorbit cu proprietarul despre Dumnezeul cel viu şi scopul lui. Da, Dumnezeu este viu! Ceea ce este şi mai important, Iehova, singurul Dumnezeu adevărat, este un Tată fidel, care nu îşi abandonează niciodată copiii (Apocalipsa 15:4). Fie ca multe alte persoane din toate naţiunile să găsească paradisul spiritual din prezent — precum şi Paradisul care va fi restabilit în viitor — slujindu-i şi aducându-i laude Dumnezeului celui viu, Iehova!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Impresionat de splendorile creaţiei, am hotărât în inima mea să cred în Dumnezeu. (În dreapta) În prezent, în serviciul la Betel