Să acceptăm cu bucurie îndrumarea lui Iehova

RELATARE DE ULYSSES V. GLASS

A fost o ocazie extraordinară. Numărul absolvenţilor era de numai 127, însă auditoriul era format din 126 387 de persoane entuziaste, care veniseră din zeci de ţări. Era festivitatea de absolvire a celei de-a douăzeci şi una clase a Şcolii Biblice Galaad, festivitate ţinută la 19 iulie 1953 pe Yankee Stadium, din New York. De ce a fost acest eveniment atât de important pentru mine? Permiteţi-mi să vă prezint un scurt istoric.

M-AM născut în Vincennes (Indiana, S.U.A.), la 17 februarie 1912, cu aproximativ doi ani înainte de naşterea Regatului mesianic, descrisă în Apocalipsa 12:1–5. Cu un an înainte, părinţii mei începuseră să studieze Biblia şi volumele Studii în Scripturi. În fiecare duminică dimineaţă, tata ne citea din una dintre aceste cărţi, iar apoi discutam cu toţii pe marginea celor citite.

Mama se folosea de cele învăţate pentru a modela gândirea copiilor ei. Era o persoană încântătoare: foarte bună şi gata oricând să ajute. Deşi eram patru copii, mama îi cuprindea cu iubirea ei şi pe alţi copii din vecini. Ea petrecea timp cu noi. Îi plăcea să ne povestească istorisiri biblice şi să cânte cu noi.

Mama obişnuia, de asemenea, să invite la noi acasă diverse persoane care slujeau cu timp integral în minister. Acestea stăteau la noi o zi sau două, deseori conducând întruniri sau ţinând cuvântări în casa noastră. Nouă ne plăcea în mod deosebit de cei care foloseau ilustrări şi care ne povesteau experienţe. Odată, în 1919, la aproape un an de la terminarea primului război mondial, fratele venit în vizită ni s-a adresat îndeosebi nouă, copiilor. El a vorbit despre consacrare — ceea ce noi numim astăzi mai exact dedicare — şi ne-a ajutat să înţelegem cum ne influenţează aceasta viaţa. Mai târziu, după întrunire, care se ţinuse seara, când m-am dus la culcare m-am rugat Tatălui meu ceresc şi i-am spus că doream să-i slujesc pentru totdeauna.

Cu toate acestea, după 1922, din cauza altor preocupări din viaţă, tindeam să pun această hotărâre pe locul doi. Ne-am mutat dintr-un loc în altul şi nu ne-am mai asociat cu nici o congregaţie a poporului lui Iehova. Tata era plecat deoarece lucra la căile ferate. Studiul nostru biblic era iregular. Am urmat nişte cursuri ca să devin grafician publicitar şi-mi făceam planuri să merg la o facultate renumită.

Îmi schimb obiectivul vieţii

Pe la mijlocul anilor ’30, lumea a început din nou să se îndrepte spre un război mondial. Noi locuiam la Cleveland (Ohio), când un Martor al lui Iehova a venit la uşa noastră. Am început să ne gândim mai serios la ceea ce învăţaserăm când eram copii. Fratele meu mai mare, Russell, era deosebit de serios, el fiind primul care s-a botezat. Eu eram o persoană cu totul diferită de el, însă la 3 februarie 1936 m-am botezat şi eu. Înţelegeam din ce în ce mai bine ce însemna faptul de a trăi la înălţimea dedicării mele lui Iehova şi am învăţat să accept îndrumarea din partea lui. În acelaşi an, cele două surori ale mele, Kathryn şi Gertrude, s-au botezat şi ele. Toţi am îmbrăţişat serviciul cu timp integral ca pionieri.

Totuşi acest lucru nu a însemnat că noi nu ne-am gândit niciodată la nimic altceva. Am ciulit imediat urechile când cumnata mea mi-a vorbit despre o fată foarte drăguţă pe nume Ann, care „era plină de entuziasm“ de când auzise adevărul şi care urma să vină la întruniri la noi acasă. Pe atunci, Ann lucra ca secretară într-un birou juridic, iar după un an s-a botezat. Nu aveam de gând să mă căsătoresc, însă era evident că Ann era dedicată în totalitate adevărului. Ea a dorit să ia parte în mod deplin la serviciul lui Iehova. Ann nu spunea niciodată: Oare pot să fac lucrul ăsta? Dimpotrivă, ea obişnuia să întrebe: „Care este modalitatea cea mai bună de a face acest lucru?“ Şi era hotărâtă să meargă până la capăt. Acest punct de vedere pozitiv m-a atras. Mai mult decât atât, ea era foarte drăguţă, şi încă este drăguţă. Ea a devenit soţia mea, iar la puţin timp după aceea, partenera mea în serviciul de pionier.

Instruire valoroasă ca pionieri

Ca pionieri am învăţat secretul de a fi mulţumiţi atât când ne aflam în nevoie, cât şi când aveam din belşug (Filipeni 4:11–13). Într-o zi aproape că se înserase şi noi nu aveam nimic de mâncare. Aveam doar cinci cenţi. Am mers la o măcelărie şi am întrebat: „Ne puteţi da, vă rugăm, nişte salam de Bologna în valoare de cinci cenţi?“ Măcelarul s-a uitat lung la noi, apoi a tăiat patru felii. Sunt sigur că costau mai mult de cinci cenţi. Şi aşa am avut ceva de mâncare.

Nu era ceva neobişnuit să întâmpinăm opoziţie crâncenă în timp ce ne desfăşuram ministerul. Într-un oraş de lângă Syracuse (New York) distribuiam pe stradă invitaţii şi purtam pancarte pentru a anunţa o întrunire biblică specială. Doi bărbaţi solizi m-au înhăţat şi s-au purtat dur cu mine. Unul dintre ei era ofiţer de poliţie, însă nu era îmbrăcat în uniformă şi a ignorat cererea mea de a-i vedea insigna. Exact în momentul acela a apărut Grant Suiter de la Betelul din Brooklyn şi a spus că vom merge la secţia de poliţie pentru a clarifica lucrurile. Apoi el a telefonat la biroul Societăţii din Brooklyn, iar noi doi am primit instrucţiunea de a ieşi din nou în oraş în aceeaşi zi cu pancarte şi cu invitaţii, pentru a pune bazele unui proces. După cum ne aşteptam, am fost arestaţi. Cu toate acestea, când am spus la poliţie că vor fi daţi în judecată pentru arest nejustificat, ei ne-au lăsat să plecăm.

A doua zi, un grup de adolescenţi scandalagii instigaţi de un preot au pătruns în locul unde se desfăşura întrunirea. Nu se vedea nici urmă de poliţist. Huliganii au început să lovească cu bâte de base-ball în podeaua de lemn, să-i arunce din tribune pe unii din auditoriu şi s-au urcat pe podium ridicând un steag american şi strigând: „Salutaţi-l! Salutaţi-l!“. Apoi au început să cânte „Polca butoiului cu bere“. Ei ne-au întrerupt complet întrunirea. Am simţit personal ceea ce voia Isus să spună prin cuvintele: „Pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte“. — Ioan 15:19.

Cuvântarea publică a fost de fapt o înregistrare pe discuri de gramofon a unui discurs ţinut de J. F. Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower. Eu şi Ann am stat câteva zile în acel oraş şi i-am vizitat pe oameni pentru a le oferi posibilitatea de a auzi cuvântarea la ei acasă. Câţiva au acceptat această propunere.

Ne oferim ca voluntari pentru a sluji în străinătate

Cu timpul au apărut noi posibilităţi de serviciu. În 1943, fratele meu, Russell, şi soţia lui, Dorothy, au fost invitaţi ca cuplu să facă parte din prima clasă a Şcolii Galaad, apoi au fost trimişi ca misionari în Cuba. Sora mea Kathryn a absolvit cea de-a patra clasă. Şi ea a fost repartizată în Cuba. Mai târziu, ea a fost repartizată în Republica Dominicană, apoi în Puerto Rico. Dar cum au stat lucrurile cu mine şi cu Ann?

Când am auzit de Şcoala Galaad şi de faptul că Societatea intenţiona să trimită misionari în alte ţări, ne-a surâs ideea de a ne pune la dispoziţie pentru a sluji în străinătate. La început ne-am gândit să mergem pe cont propriu, probabil în Mexic. Însă apoi ne-am gândit că poate era mai bine să aşteptăm şi să lăsăm ca Societatea să ne repartizeze după absolvirea Şcolii Galaad. Am fost conştienţi de faptul că aceasta era un instrument folosit de Iehova.

Am fost invitaţi să facem parte din cea de-a patra clasă a Şcolii Galaad. Cu toate acestea, cu puţin timp înainte de începerea cursurilor, N. H. Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, şi-a dat perfect seama de problemele pe care Ann le avea din cauza poliomielitei de care se îmbolnăvise în copilărie. El a vorbit cu mine despre acest lucru şi a ajuns la concluzia că nu era înţelept să ne trimită pentru a sluji în altă ţară.

După aproximativ doi ani, în timp ce participam la pregătirile pentru un congres, fratele Knorr m-a văzut din nou şi m-a întrebat dacă mai eram interesaţi să urmăm cursurile Şcolii Galaad. El mi-a spus că nu vom primi o repartiţie în străinătate; se gândea la cu totul altceva. Prin urmare, la 26 februarie 1947, când s-a format cea de-a noua clasă, am fost incluşi printre cursanţi.

Nu vom uita niciodată acele zile petrecute la Galaad. Cursurile erau bogate din punct de vedere spiritual. S-au legat prietenii pe viaţă. Totuşi participarea mea la activităţile şcolii s-a extins mult mai mult.

Între Washington şi Galaad

Şcoala Galaad era încă relativ nouă. Guvernul Statelor Unite nu era suficient de familiarizat cu obiectivele şcolii, aşa că au apărut numeroase probleme. Societatea dorea să aibă un reprezentant la Washington, D. C. Aici am fost trimişi noi câteva luni mai târziu, după absolvirea Galaadului. Eu trebuia să ajut la obţinerea vizelor pentru cei din alte ţări care erau invitaţi să vină la Galaad şi la obţinerea actelor legale necesare pentru ca absolvenţii şcolii să poată fi trimişi în străinătate pentru lucrarea misionară. Unii funcţionari erau foarte obiectivi şi dispuşi să colaboreze. Alţii nutreau sentimente puternice împotriva Martorilor. Câţiva care aveau vederi politice adânc înrădăcinate susţineau că aveam legături cu elemente pe care ei le considerau indezirabile.

Un bărbat la biroul căruia am mers ne-a criticat aspru deoarece noi nu salutăm drapelul şi nu mergem la război. După ce a vorbit câtva timp cu emfază despre acest subiect, am spus în cele din urmă: „Vreau să ştiţi, şi ştiţi deja, că Martorii lui Iehova nu se implică în vreun război cu nimeni din lume. Noi nu ne implicăm în afacerile lumii. Noi nu ne implicăm în războaiele şi politica ei. Suntem complet neutri. Noi am rezolvat deja problemele cu care vă confruntaţi dumneavoastră; noi suntem o organizaţie unită. . . . Acum ce vreţi să facem? Vreţi să ne întoarcem la modul în care procedaţi dumneavoastră şi să renunţăm la al nostru?“. După ce i-am spus toate acestea, nu a mai zis nimic.

Două zile pe săptămână erau rezervate muncii cu funcţionarii guvernamentali. Pe lângă aceasta, noi slujeam ca pionieri speciali. Pe atunci, acest lucru presupunea efectuarea lunar a 175 de ore în ministerul de teren (mai târziu s-a schimbat la 140 de ore), aşa că deseori eram în serviciu până seara târziu. Ne simţeam bine. Conduceam multe studii excelente cu familii întregi, care făceau progrese frumoase. Eu şi Ann am decis să nu avem copii, însă, din punct de vedere spiritual, avem nu numai copii, ci şi nepoţi şi strănepoţi. Ce bucurie sunt ei pentru noi!

Mai târziu, în 1948, am primit o însărcinare suplimentară. Fratele Knorr mi-a explicat că fratele Schroeder, arhivarul şi unul dintre instructorii de la Şcoala Galaad, urma să se ocupe de altă muncă importantă, aşa că am fost rugat să predau la clasele Galaad când era nevoie. Cu inima cât un purice, la 18 decembrie m-am întors împreună cu Ann la Galaad, care se afla la South Lansing (New York). La început, stăteam la Galaad doar câteva săptămâni, după care ne întorceam la Washington. Cu toate acestea, în cele din urmă am ajuns să petrecem mai mult timp la Galaad decât la Washington.

În această perioadă, despre care am vorbit la început, a avut loc absolvirea celei de-a 21-a clase a Şcolii Galaad pe Yankee Stadium, în New York. Prin urmare, fiind unul dintre instructori, am avut privilegiul de a lua parte la acel program de absolvire.

Serviciul la sediul mondial

La 12 februarie 1955 am primit o nouă însărcinare. Am devenit membri ai familiei Betel de la sediul mondial al organizaţiei vizibile a lui Iehova. Dar în ce consta munca noastră? În primul rând, în faptul de a fi dispuşi să facem orice ni se dădea de făcut şi de a îndeplini anumite sarcini care pretindeau cooperarea cu alţii. Bineînţeles, noi făcuserăm acest lucru şi înainte, însă acum făceam parte dintr-un grup mult mai mare — familia Betel de la sediul mondial. Am acceptat cu bucurie această nouă însărcinare ca pe o dovadă a îndrumării lui Iehova.

O mare parte din munca mea avea legătură cu serviciul de presă. Din dorinţa de a se scrie istorisiri senzaţionale şi din cauză că se obţineau informaţii din surse cu prejudecăţi, în presă au apărut unele lucruri răutăcioase despre Martorii lui Iehova. Noi ne-am străduit să îmbunătăţim această situaţie.

Fratele Knorr dorea să se asigure că toţi eram ocupaţi din plin, aşa că erau şi alte lucruri de făcut. Unele dintre acestea aveau legătură cu instruirea mea de grafician publicitar, iar altele cu staţia de radio a Societăţii, WBBR. Erau şi munci legate de filmele produse de Societate. La cursurile Galaadului se preda, bineînţeles, şi istoria teocratică, însă acum erau în curs de desfăşurare diferite proiecte cu scopul de a-i familiariza pe tot mai mulţi membri ai poporului lui Iehova cu detalii ale acestei istorii a organizaţiei teocratice din zilele noastre şi de a le pune la dispoziţie şi publicului. Un alt aspect al instruirii la Galaad se referea la arta oratorică şi de aceea era nevoie de multă muncă pentru a le pune la dispoziţie fraţilor din congregaţii mai multe instrucţiuni de bază cu privire la aceasta. Aşadar, erau o mulţime de lucruri de făcut.

Ca instructor permanent la Galaad

În 1961, stabilindu-se drept obiectiv instruirea supraveghetorilor itineranţi şi a personalului filialelor, Şcoala Galaad a fost mutată la Brooklyn, unde se află principalele birouri ale Societăţii Watch Tower. Din nou mă aflam în sala de clasă — de această dată nu ca instructor suplinitor, ci ca membru permanent al corpului profesoral. Ce privilegiu! Sunt pe deplin convins că Şcoala Galaad este un dar de la Iehova, un dar de pe urma căruia trage foloase întreaga sa organizaţie vizibilă.

La Brooklyn, clasele Şcolii Galaad s-au bucurat de privilegii de care nu au avut parte cursanţii claselor precedente. Erau invitaţi mai mulţi conferenţiari, exista o strânsă colaborare cu Corpul de Guvernare şi totodată o mai strânsă asociere cu familia Betel de la sediul mondial. Cursanţii au avut, de asemenea, posibilitatea de a se instrui în privinţa muncii de birou, a modului de funcţionare a Betelului şi în privinţa diferitor aspecte ale muncii din tipografie.

De-a lungul anilor, numărul cursanţilor a variat, şi la fel au stat lucrurile şi cu numărul instructorilor. Şi locul unde s-a desfăşurat şcoala s-a schimbat de câteva ori. Acum se află în încântătoarea zonă a Pattersonului (New York).

Munca împreună cu cursanţii

Faptul de a preda la aceste clase mi-a procurat o mare bucurie! Aici sunt tineri pe care nu îi interesează să se realizeze în vechiul sistem. Ei şi-au lăsat în urmă familia, prietenii, locuinţa şi oamenii care vorbesc limba lor. Clima, mâncarea — totul urmează să fie altfel. Ei nici măcar nu ştiu în ce ţară vor merge, însă obiectivul lor este acela de a fi misionari. Acestor oameni nu trebuie să le dai o motivaţie.

Când intram în sala de clasă, obiectivul meu era întotdeauna acela de a-i face pe cursanţi să se simtă în largul lor. Nimeni nu poate învăţa bine când este tensionat sau îngrijorat. Într-adevăr, eu eram instructorul, însă ştiam cum e să fii cursant. Odinioară şi eu stătusem în acele locuri. Bineînţeles, ei studiau din greu şi învăţau o mulţime de lucruri la Galaad, însă eu voiam şi ca ei să se simtă bine aici.

Ştiam că, atunci când urmau să meargă la repartiţiile lor, aveau să aibă nevoie de anumite lucruri pentru a se bucura de succes. Ei aveau nevoie de o credinţă puternică, de umilinţă, de multă umilinţă. Trebuiau să înveţe să trăiască alături de alţi oameni, să accepte situaţiile în care se aflau şi să ierte de bunăvoie. Trebuiau să continue să cultive roadele spiritului şi, de asemenea, să-i iubească pe oameni şi să îndrăgească munca pentru care fuseseră trimişi. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat în permanenţă să le aduc în atenţia cursanţilor în perioada în care s-au aflat la Galaad.

Pur şi simplu nu ştiu la câţi cursanţi am predat. Ştiu însă ceea ce simt cu privire la ei. După ce petreceam cinci luni cu ei în sala de clasă, nu puteam să nu ajung să-i îndrăgesc. Apoi, când îi priveam cum păşeau pe podium şi îşi primeau diplomele în ziua absolvirii, ştiam că îşi încheiaseră cu succes cursul şi că, la puţin timp după aceea, urmau să plece. Era ca şi când asistam la plecarea familiei mele. Cum puteai să nu-i îndrăgeşti pe aceşti tineri care erau dispuşi să se dăruiască şi să îndeplinească lucrarea pentru care erau trimişi?

După ani de zile, când aceştia se întorc în vizită, îi aud vorbind despre bucuria lor în serviciu şi ştiu că încă se află în locurile în care au fost repartizaţi, făcând ceea ce au fost instruiţi să facă. Ce sentimente îmi trezesc toate acestea? Credeţi-mă, mă fac să mă simt excelent.

Privind spre viitor

Vederea mi-a slăbit acum şi trăiesc amărăciunea cauzată de acest lucru. Nu mai sunt capabil să predau în sala de clasă a Galaadului. La început, aceasta a fost o schimbare dureroasă, însă de-a lungul vieţii am învăţat să accept situaţiile şi să le fac faţă. Deseori mă gândesc la apostolul Pavel şi la ‘ţepuşul său în carne’. Pavel s-a rugat de trei ori pentru a scăpa de acea suferinţă, însă Domnul i-a spus: „Bunătatea mea nemeritată îţi este de ajuns; pentru că puterea mea este făcută perfectă în slăbiciune“ (2 Corinteni 12:7–10, NW). Pavel a continuat să trăiască cu acel ţepuş în carne. Dacă el a putut să facă lucrul acesta, atunci şi eu ar trebui să încerc. Deşi nu mai predau, sunt recunoscător pentru faptul că încă pot să-i văd pe cursanţi cum vin şi pleacă în fiecare zi. Uneori pot să vorbesc cu ei, iar când mă gândesc la spiritul lor excelent, acest lucru îmi procură bucurie.

Este minunat să meditezi la ceea ce va aduce viitorul. Acum se pune o temelie. Galaadul ocupă un loc proeminent în cadrul ei. După marele necaz, când sulurile despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20:12 se vor deschide, vor fi o mie de ani de instruire suplimentară intensivă în căile lui Iehova (Isaia 11:9). Însă nici chiar acest lucru nu va însemna sfârşitul instruirii. Este doar începutul ei. Pe parcursul eternităţii vor fi mai multe lucruri de învăţat despre Iehova şi mai multe lucruri de făcut pe măsură ce vom asista la împlinirea scopurilor sale. Sunt pe deplin convins că Iehova îşi va duce la îndeplinire toate scopurile măreţe pe care şi le-a fixat şi vreau să fiu şi eu acolo pentru a primi îndrumările pe care ni le va da atunci Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Festivitatea de absolvire a Şcolii Galaad în 1953, pe Yankee Stadium (New York)

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Gertrude, eu, Kathryn şi Russell

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Lucrând cu N. Knorr (primul din stânga) şi cu M. Henschel la organizarea congresului

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La staţia de radio WBBR

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În sala de clasă de la Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Cu Ann, o fotografie recentă