Iehova este un Dumnezeu care manifestă bunătate iubitoare faţă de mine
RELATARE DE JOHN ANDRONIKOS
Era în 1956. La numai nouă zile de la căsătoria mea, mă aflam în faţa unei curţi de apel din Komotiní, nordul Greciei. Speram ca sentinţa prin care fusesem condamnat la 12 luni închisoare pentru că predicasem Regatul lui Dumnezeu să fie anulată. Hotărârea curţii de apel — şase luni închisoare — mi-a spulberat această speranţă şi s-a dovedit a fi doar începutul unei lungi serii de încercări. Însă, în toate aceste încercări, Iehova s-a dovedit a fi un Dumnezeu care manifestă bunătate iubitoare faţă de mine.
CÂND m-am născut, la 1 octombrie 1931, familia mea locuia în oraşul Kaválla, anticul Neapolis din Macedonia pe care apostolul Pavel l-a vizitat în timpul celei de-a doua călătorii misionare a sale. Când aveam cinci ani, mama a devenit Martoră a lui Iehova şi, deşi era aproape analfabetă, ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-mi insufle iubire pentru Dumnezeu şi teamă de el. Tata era o persoană foarte conservatoare, care ţinea cu încăpăţânare la tradiţia greco-ortodoxă. El nu a manifestat deloc interes pentru adevărul biblic şi s-a împotrivit mamei, recurgând deseori la violenţă.
Aşadar, am crescut într-o familie dezbinată, în care tata o bătea şi o insulta pe mama. În cele din urmă, el ne-a părăsit. De când eram foarte mic, mama ne-a dus pe mine şi pe sora mea mai mică la întrunirile creştine. Cu toate acestea, după ce am împlinit 15 ani, dorinţele tinereţii şi spiritul de independenţă m-au făcut să mă îndepărtez de Martorii lui Iehova. Însă mama, care era fidelă, a depus mari eforturi şi a vărsat multe lacrimi în străduinţa de a mă ajuta.
Din cauza sărăciei şi a vieţii depravate pe care o duceam, m-am îmbolnăvit grav şi a trebuit să rămân la pat mai bine de trei luni. Chiar atunci, un frate foarte umil, care o ajutase pe mama să înveţe adevărul, a văzut în mine o iubire sinceră pentru Dumnezeu. El a simţit că puteam fi ajutat să mă refac spiritualiceşte. Au fost unele persoane care i-au spus: „Îţi pierzi timpul încercând să-l ajuţi pe John; n-o să-şi recapete el interesul pentru lucrurile spirituale niciodată“. Însă răbdarea pe care a dovedit-o acest frate şi perseverenţa lui în a mă ajuta au dat roade. În 15 august 1952, la vârsta de 21 de ani, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă.
Proaspăt căsătorit ajung la închisoare
Trei ani mai târziu, am cunoscut-o pe Martha, o soră cu preocupări spirituale care avea calităţi deosebite, şi, după puţin timp, ne-am logodit. Am rămas surprins când, într-o zi, Martha mi-a spus: „Astăzi intenţionez să predic de la uşă la uşă. Vrei să vii cu mine?“ Nu mai participasem până atunci la acest aspect al lucrării, întrucât depusesem mai mult mărturie informală. Lucrarea de predicare era la vremea aceea interzisă în Grecia, iar noi trebuia să ne desfăşurăm activitatea în ilegalitate. Drept urmare, s-au făcut multe arestări, au fost intentate multe procese şi s-au dat sentinţe cu ani grei de închisoare. Cu toate acestea, nu puteam să-i spun nu logodnicei mele!
Martha mi-a devenit soţie în 1956. În acel an, după numai nouă zile de la nunta noastră, am fost condamnat de acea curte de apel din Komotiní la şase luni închisoare. Acest lucru mi-a amintit de o întrebare pe care i-o pusesem cu câtva timp înainte unei surori creştine, o prietenă de-ale mamei: „Cum aş putea dovedi că sunt un adevărat Martor al lui Iehova? Nu am avut niciodată ocazia să-mi dovedesc credinţa“. Când sora a venit la închisoare să mă vadă, mi-a amintit această întrebare şi mi-a spus: „Acum poţi să-i arăţi lui Iehova cât de mult îl iubeşti. Aceasta este sarcina ta“.
Când am aflat că avocatul meu a cerut un onorariu mai mare doar ca să-mi obţină eliberarea pe cauţiune, i-am spus că prefer să-mi ispăşesc condamnarea. Cât de bucuros am fost la sfârşitul celor şase luni de închisoare când am văzut că doi dintre tovarăşii mei de detenţie au acceptat adevărul! În anii care au urmat, am fost implicat în multe procese de dragul veştii bune.
Alegeri pe care nu le-am regretat niciodată
În 1959, la doi ani după ce am fost eliberat, slujeam în calitate de slujitor de congregaţie, sau supraveghetor care prezidează, şi am fost invitat la Şcoala pentru Ministerul Regatului, un curs pentru bătrânii de congregaţie. Exact în acea perioadă însă mi s-a oferit un post permanent la un spital de stat, un loc de muncă ce ne garanta mie şi familiei mele siguranţă financiară pentru tot restul vieţii. Ce urma să aleg? Lucram deja de trei luni la acel spital ca angajat temporar, iar directorul era foarte mulţumit de munca pe care o prestam, însă, când a sosit invitaţia pentru şcoală, el nu mi-a permis nici măcar să-mi iau concediu fără plată. După ce am meditat sub rugăciune la această problemă dificilă, am decis să pun interesele Regatului pe primul plan şi să refuz oferta de serviciu. — Matei 6:33.
Tot pe atunci, supraveghetorul de district şi cel de circumscripţie au vizitat congregaţia noastră. A trebuit să ne ţinem întrunirile în secret în case particulare din cauza opoziţiei îndârjite a clerului greco-ortodox şi a autorităţilor. După una dintre întruniri, am fost abordat de supraveghetorul de district, care m-a întrebat dacă nu mă gândisem să încep serviciul cu timp integral. Sugestia lui mi-a atins o coardă sensibilă a inimii, pentru că acesta era visul meu încă de la botez. I-am răspuns: „Ba da. Îmi doresc foarte mult acest lucru“. Însă eu aveam deja responsabilitatea suplimentară de a creşte o fiică. Fratele mi-a spus: „Încrede-te în Iehova şi el te va ajuta să-ţi duci la îndeplinire planurile“. Astfel, fără a ne neglija responsabilităţile familiale, eu şi soţia mea am reuşit să ne aranjăm lucrurile în aşa fel încât în decembrie 1960 am început să slujesc în partea estică a Macedoniei în calitate de pionier special, fiind unul dintre cei cinci pionieri speciali din ţară.
După ce am lucrat un an ca pionier special, biroul de filială din Atena m-a invitat să slujesc în calitate de supraveghetor itinerant. Când m-am întors acasă după o lună de instruire în vederea acestei forme de serviciu şi pe când îi povesteam Marthei cum a fost, a venit în vizită directorul unei mari mine de mangan, care m-a invitat să fiu şeful secţiei de rafinare, oferindu-mi cu generozitate un contract pe cinci ani, o casă frumoasă şi un automobil. Mi-a lăsat timp de gândire două zile. Şi de această dată, fără cea mai mică ezitare, i-am spus lui Iehova în rugăciune: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Isaia 6:8). Soţia mea era întru totul de acord. Am început lucrarea itinerantă încrezându-ne în Dumnezeu, iar Iehova, în bunătatea sa iubitoare, nu ne-a dezamăgit niciodată.
Slujesc în pofida dificultăţilor
Deşi au existat probleme de natură economică, am mers înainte, iar Iehova ne-a furnizat cele necesare. La început vizitam congregaţiile mergând cu o motocicletă mică, cu care parcurgeam distanţe de până la 500 de kilometri. M-am confruntat de multe ori cu dificultăţi şi am avut câteva accidente. Într-o iarnă, în timp ce mă întorceam de la o congregaţie, motorul motocicletei s-a oprit tocmai când traversam un pârâu ieşit din matcă şi m-am udat până la genunchi. Apoi mi s-a dezumflat un cauciuc de la motocicletă. Un trecător care avea o pompă de aer m-a ajutat să-l umflu şi aşa am reuşit să ajung în satul cel mai apropiat, unde mi-am reparat cauciucul. Am ajuns în sfârşit acasă la ora trei dimineaţa, îngheţat de frig şi epuizat.
Cu altă ocazie, când mergeam de la o congregaţie la alta, motocicleta a derapat şi mi s-a răsturnat peste genunchi. Drept urmare, pantalonii mi s-au rupt şi s-au murdărit de sânge. Cum nu aveam altă pereche de pantaloni, în seara aceea am ţinut cuvântarea îmbrăcat cu pantalonii unui frate, care erau cam prea mari pentru mine. Cu toate acestea, nici o dificultate nu mi-a stăvilit dorinţa de a le sluji lui Iehova şi fraţilor mei mult iubiţi.
Într-un alt accident, am fost rănit grav, întrucât mi-am fracturat un braţ şi mi-am spart dinţii din faţă. Chiar atunci, sora mea, care nu era Martoră, a venit din Statele Unite ca să mă viziteze. Ce uşurare a fost când ea m-a ajutat să cumpăr un automobil! Când fraţii de la filiala din Atena au aflat despre accidentul pe care l-am avut, mi-au trimis o scrisoare de încurajare în care, printre altele, au inclus şi cuvintele consemnate în Romani 8:28, unde se spune: „Dumnezeu face ca toate acţiunile sale să coopereze spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu“ (NW). Din nou, şi pentru a câta oară, această asigurare s-a dovedit foarte adevărată în cazul meu!
O surpriză plăcută
În 1963 lucram cu un pionier special într-un sat unde oamenii nu erau receptivi. Am decis să lucrăm separat, fiecare dintre noi parcurgând o parte a străzii. La o casă, nici n-am apucat să bat la uşă, că o femeie m-a şi tras înăuntru şi a încuiat uşa. Eram nedumerit şi mă întrebam ce se întâmplă. După puţin timp, ea l-a chemat repede în casă şi pe pionierul special. Apoi, doamna ne-a spus: „Ssst, nu vă mişcaţi!“ După câteva momente, de afară s-au auzit voci ameninţătoare. Acei oameni ne căutau pe noi. Când s-au mai liniştit lucrurile, doamna ne-a spus: „Am făcut aceasta spre binele vostru. Vă respect deoarece cred că voi sunteţi creştini adevăraţi“. I-am mulţumit din inimă şi am plecat, lăsându-i multe publicaţii.
După paisprezece ani, când eram prezenţi la un congres de district în Grecia, o femeie s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Frate, îţi mai aminteşti de mine? Eu sunt cea care v-a ascuns de împotrivitori când aţi venit în satul nostru să depuneţi mărturie“. Ea emigrase în Germania, studiase Biblia şi se alăturase poporului lui Iehova. Acum toată familia ei era la adevăr.
Da, în toţi aceşti ani am fost binecuvântaţi cu multe „scrisori de recomandare“ (2 Corinteni 3:1). Mai mulţi dintre cei pe care am avut privilegiul să-i ajutăm să dobândească cunoştinţă despre adevărul biblic slujesc în prezent în calitate de bătrâni, slujitori ministeriali şi pionieri. Cât de emoţionant este să vedem că, în circumscripţiile în care am slujit la începutul anilor ’60, numărul închinătorilor lui Iehova a ajuns de la câţiva la 10 000! Tot meritul îi revine Dumnezeului nostru, un Dumnezeu al bunătăţii iubitoare, care ne foloseşte aşa cum consideră el de cuviinţă.
„Pe patul de suferinţă“
În decursul anilor petrecuţi în lucrarea itinerantă, Martha s-a dovedit un tovarăş de viaţă minunat, având întotdeauna o atitudine plină de voioşie. În octombrie 1976 însă, ea s-a îmbolnăvit grav şi a suportat o operaţie dureroasă. În final a ajuns paraplegică, fiind imobilizată într-un scaun cu rotile. Cum aveam noi să facem faţă cheltuielilor şi durerii de natură afectivă? Încrezându-ne din nou în Iehova, am simţit mâna lui iubitoare şi generoasă. Când am plecat să slujesc în Macedonia, Martha a rămas acasă la un frate din Atena pentru fizioterapie. Îmi telefona şi îmi spunea cuvinte încurajatoare: „Eu sunt foarte bine. Tu continuă-ţi activitatea şi, când am să reuşesc să mă mişc din nou, am să te însoţesc în scaunul meu cu rotile“. Şi aşa a şi făcut. Fraţii noştri dragi de la Betel ne-au trimis multe scrisori încurajatoare. Lui Martha i s-au amintit în repetate ori cuvintele consemnate în Psalmul 41:3: „Iehova însuşi îl va susţine pe patul de suferinţă; cu siguranţă, tu îi vei schimba tot patul în timpul bolii lui“ (NW).
Din cauza acestor probleme grave de sănătate, în 1986 s-a decis că ar fi mai bine pentru mine să slujesc în calitate de pionier special în Kaválla, unde locuiesc şi acum aproape de familia iubitei noastre fiice. Anul trecut, în martie, draga mea Martha s-a stins din viaţă, rămânând fidelă până la sfârşit. Înainte de a muri, când fraţii o întrebau: „Cum te mai simţi?“, ea răspundea de obicei: „De vreme ce sunt alături de Iehova, mă simt foarte bine!“ Când ne pregăteam pentru întruniri sau când primeam invitaţii tentante de a merge să slujim în zone în care secerişul este îmbelşugat, Martha obişnuia să-mi spună: „John, hai să mergem să slujim acolo unde este nevoia mai mare“. Ea nu şi-a pierdut niciodată spiritul zelos.
În urmă cu câţiva ani, m-am confruntat şi eu cu o problemă gravă de sănătate. În martie 1994, medicii au ajuns la concluzia că sufeream de o maladie cardiacă din cauza căreia viaţa îmi era în pericol, fiind absolut necesar să fiu operat. Şi din nou am simţit mâna iubitoare a lui Iehova sprijinindu-mă în toată perioada critică prin care am trecut. Nu voi uita niciodată rugăciunea pe care un supraveghetor de circumscripţie a făcut-o la căpătâiul meu când am ieşit de la reanimare şi nici Comemorarea al cărei program l-am condus chiar acolo, în salonul meu din spital, în prezenţa a patru bolnavi care au dovedit un oarecare interes faţă de adevăr.
Iehova este ajutorul nostru
Timpul zboară, iar carnea noastră slăbeşte, însă spiritul nostru este reînnoit prin intermediul studiului şi al serviciului (2 Corinteni 4:16). Tocmai s-au împlinit 39 de ani de când am spus: „Iată-mă, trimite-mă!“ A fost o viaţă plină, fericită şi bogată în recompense. Este adevărat, uneori am simţit că „sunt sărac şi lipsit“, însă pot să-i spun lui Iehova cu încredere: „Tu eşti ajutorul meu şi Salvatorul meu“ (Psalmul 40:17). El este într-adevăr un Dumnezeu care a manifestat şi manifestă bunătate iubitoare faţă de mine.
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Împreună cu Martha în 1956
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Portul din Kaválla
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Împreună cu Martha în 1997