Relatare biografică

Binecuvântată cu o moştenire specială

RELATARE DE CAROL ALLEN

Eram singură şi ţineam strâns frumoasa mea carte nouă. Teama pusese stăpânire pe mine, iar lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. La urma urmei, nu eram decât o fetiţă de şapte ani rătăcită într-un oraş străin şi înconjurată de zeci de mii de oameni!

RECENT, după aproximativ 60 de ani, o vizită pe care am făcut-o cu soţul meu, Paul, la frumosul Centru de Învăţământ al Societăţii Watch Tower, de la Patterson (New York), mi-a retrezit amintiri vii legate de această întâmplare din copilărie. Soţul meu fusese invitat aici pentru a frecventa cursurile celei de-a doua clase a şcolii pentru supraveghetorii itineranţi ai Martorilor lui Iehova.

În timp ce priveam de jur împrejurul holului scăldat în soare, am observat un panou mare intitulat „CONGRESE“. Spre mijlocul panoului era o veche fotografie alb-negru cu nişte copii care fluturau entuziasmaţi propriile exemplare ale cărţii pe care o aveam şi eu în copilărie! Am citit repede legenda fotografiei: „1941 — în St. Louis (Missouri), la deschiderea sesiunii de dimineaţă, 15 000 de copii — între 5 şi 18 ani — au fost adunaţi laolaltă pe stadionul principal, exact în faţa scenei. . . . Fratele Rutherford a anunţat lansarea noii cărţi intitulate Children (Copiii)“.

Fiecărui copil i s-a dat câte un exemplar personal. Apoi copiii s-au întors la părinţii lor — cu excepţia mea. Mă rătăcisem! Un plasator prietenos m-a luat şi m-a urcat pe o cutie de donaţii înaltă şi mi-a spus să mă uit după cineva cunoscut. Neliniştită, am examinat cu atenţie mulţimea care se revărsa în josul scărilor. Deodată mi-a sărit în ochi o figură cunoscută. „Unchiule Bob! Unchiule Bob!“ Eram salvată. Bob Rainer m-a dus la părinţii mei, care mă aşteptau neliniştiţi.

Evenimente din copilărie care mi-au modelat viaţa

Privind acel panou, mi-au revenit în minte o mulţime de amintiri — evenimente care mi-au modelat viaţa şi ne-au oferit ocazia de a fi la minunatul complex de la Patterson. Gândurile m-au purtat în urmă cu mai bine de o sută de ani, la lucrurile despre care auzisem îndeosebi de la bunicii şi părinţii mei.

În decembrie 1894, un ministru cu timp integral al Studenţilor în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova, a venit acasă la bunicul meu din partea tatei, care locuia în Scranton (Pennsylvania, S.U.A.) şi se numea Clayton J. Woodworth. Clayton era proaspăt căsătorit. El i-a scris o scrisoare lui Charles Taze Russell, preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society, scrisoare care a fost publicată în numărul din 15 iunie 1895 al revistei Turnul de veghere (în engleză). Iată ce a scris el printre altele:

„Suntem un cuplu tânăr şi de circa zece ani frecventăm biserica nominală; acum însă avem curajul să păşim din întunericul ei în lumina noii zile care începe pentru copiii consacraţi ai Celui Preaînalt. . . . Cu mult înainte de a ne cunoaşte unul pe celălalt, dorinţa noastră arzătoare era aceea de a-i sluji Domnului, dacă aceasta era voinţa sa, ca misionari“.

Mai târziu, în 1903, Sebastian şi Catherine Kresge, străbunicii din partea mamei, au ascultat cu bucurie mesajul biblic adus de doi reprezentanţi ai Societăţii Watch Tower, care veniseră la ferma la care locuiau străbunicii, o fermă mare, situată în frumoşii munţi Pocono din Pennsylvania. Fiicele lor, Cora şi Mary, locuiau tot acolo împreună cu soţii lor, Washington şi Edmund Howell. Reprezentanţii Societăţii Watch Tower, Carl Hammerle şi Ray Ratcliffe, au stat cu ei o săptămână întreagă, învăţându-i multe lucruri. Toţi cei şase membri ai familiei au ascultat, au studiat şi, după puţin timp, au devenit Studenţi în Biblie zeloşi.

Chiar în acel an, 1903, Cora şi Washington Howell au avut o fetiţă pe nume Catherine. Cum a ajuns ea să se căsătorească cu tata, Clayton J. Woodworth jr, este o poveste interesantă şi, cred, semnificativă, o mărturie a iubirii, a discernământului şi a grijii părinteşti de care a dat dovadă bunicul meu Clayton J. Woodworth senior.

Tata primeşte ajutor iubitor

Tata, Clayton junior, s-a născut în 1906 la Scranton, la circa 80 de kilometri de ferma Howell. Pe atunci, bunicul Woodworth a cunoscut bine familia Howell, o familie numeroasă, bucurându-se deseori de renumita lor ospitalitate. El era un mare ajutor pentru congregaţia Studenţilor în Biblie din acea regiune. În decursul timpului, bunicul a fost solicitat să ţină cuvântarea de căsătorie pentru cei trei fii Howell şi, gândindu-se la bunăstarea propriului său fiu, a ţinut să-l ia cu el la toate cele trei nunţi.

Pe atunci, tata nu participa în mod activ la ministerul Studenţilor în Biblie. E adevărat, el îl ruga pe bunicul să facă în locul lui vizitele, dar, în ciuda îndemnurilor bunicului meu, tata nu avea o participare activă. În acea vreme, pe tata nu-l interesa decât muzica, dorind să-şi facă din ea o carieră.

Catherine, fata Corei şi a lui Washington Howell, ajunsese şi ea o muziciană desăvârşită, cântând şi dând lecţii de pian. Dar, chiar în momentul în care înaintea ei se deschidea o carieră, ea a lăsat la o parte acest obiectiv şi a început să participe la ministerul cu timp integral. Bunicul nici că se gândea la o parteneră mai bună pentru fiul său — cel puţin din punctul meu de vedere! Tata s-a botezat şi, după şase luni, s-a căsătorit cu mama, în iunie 1931.

Bunicul a fost întotdeauna mândru de talentul muzical al fiului său. S-a bucurat nespus de mult când lui tata i s-a cerut să se ocupe de instrumentiştii care alcătuiau nucleul marii orchestre de congres pentru congresul internaţional din 1946 ţinut la Cleveland (Ohio). În anii care au urmat, tata a dirijat orchestra la mai multe congrese ale Martorilor lui Iehova.

Încercările şi viaţa bunicului meu în timpul detenţiei

În holul de la Patterson, eu şi Paul am dat peste un panou unde era expusă fotografia pe care o puteţi vedea pe pagina alăturată. Am recunoscut-o imediat, pentru că bunicul mi-a trimis şi mie una cu mai bine de 50 de ani în urmă. El este cel care stă în picioare în extremitatea dreaptă.

În timpul isteriei patriotice din preajma primului război mondial, aceşti opt Studenţi în Biblie, printre care şi Joseph F. Rutherford (cel din mijloc), preşedintele Societăţii Watch Tower, au fost închişi pe nedrept, fără să poată fi eliberaţi pe cauţiune. Acuzaţiile împotriva lor se concentrau asupra afirmaţiilor din volumul al şaptelea al Studiilor în Scripturi, intitulat Taina împlinită. Afirmaţiile erau incorect percepute ca descurajând participarea Statelor Unite la primul război mondial.

Pe parcursul unei perioade de mulţi ani, Charles Taze Russell scrisese primele şase volume ale Studiilor în Scripturi, însă a murit înainte de a-l scrie şi pe cel de-al şaptelea. Aşadar, notiţele sale i-au fost date bunicului meu şi altui Student în Biblie, iar ei au scris cel de-al şaptelea volum. Acesta a fost lansat în 1917, înainte de terminarea războiului. La proces, bunicul meu şi majoritatea celorlalţi au primit patru pedepse a câte 20 de ani fiecare, cu cumularea pedepselor.

Legenda fotografiei din holul Pattersonului explica: „La 21 martie 1919, după nouă luni de la condamnarea lui Rutherford şi a colaboratorilor săi — războiul fiind deja terminat —, curtea de apel a decis eliberarea pe cauţiune a celor opt inculpaţi, iar la 26 martie ei au fost puşi în libertate la Brooklyn pe o cauţiune de 10 000 de dolari fiecare. La 5 mai 1920, J. F. Rutherford şi ceilalţi au fost achitaţi“.

După primirea sentinţei, dar înainte de a fi trimişi la penitenciarul federal din Atlanta (Georgia), cei opt şi-au petrecut primele zile de detenţie în închisoarea de pe Raymond Street, din Brooklyn (New York). De acolo, bunicul meu a scris cum au fost băgaţi într-o celulă de circa doi metri pe doi metri şi jumătate, „într-o mizerie şi o dezordine de nedescris“. El a spus: „Ai un teanc de ziare şi, dacă la început eşti înclinat să le ignori, nu după mult timp îţi dai seama că aceste ziare, săpunul şi prosopul sunt de fapt singura ta şansă de a-ţi păstra curăţenia şi respectul de sine“.

Cu toate acestea, bunicul nu şi-a pierdut simţul umorului, numind închisoarea „Hôtel de Raymondie“ şi spunând: „Voi pleca de aici când nu voi mai avea rezervare pentru masă şi cazare“. El a descris şi plimbările sale prin curte. Odată, când s-a oprit pentru un moment ca să se pieptene, un hoţ de buzunare i-a înşfăcat ceasul de buzunar, dar, după cum a scris el, „Lanţul s-a rupt, aşa că mi-am salvat ceasul“. În 1958, când am vizitat Betelul din Brooklyn, Grant Suiter, pe atunci secretarul-trezorier al Societăţii Watch Tower, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat acest ceas. Îl păstrez şi acum.

Efecte asupra tatălui meu

În 1918, când bunicul a fost închis pe nedrept, tata avea doar 12 ani. Bunica şi-a încuiat casa şi l-a luat cu ea pe tata pentru a locui împreună cu mama şi cele trei surori ale ei. Numele de domnişoară al bunicii era Arthur, iar cei din familia ei se mândreau cu faptul că o rudă de-ale lor, Chester Alan Arthur, fusese cel de-al 21-lea preşedinte al Statelor Unite.

După ce bunicul meu Woodworth a fost condamnat la mulţi ani de închisoare pentru pretinse delicte împotriva Statelor Unite, membrii familiei Arthur erau perfect convinşi că el pătase reputaţia familiei. Pentru tata, acesta a fost un timp de mare durere emoţională. Probabil că acest tratament a fost un motiv pentru care tata a ezitat la început să participe la ministerul public.

Când a fost eliberat din închisoare, bunicul s-a mutat cu familia în Scranton, într-o casă mare de stuc de pe strada Quincy. Copil fiind, cunoşteam bine casa bunicilor mei, precum şi frumoasele porţelanuri ale bunicii. Le numeam vesela ei sfântă, pentru că nimeni în afară de bunica nu avea voie să le spele. După ce bunica a murit în 1943, deseori mama primea musafiri şi folosea acea veselă frumoasă.

Ocupat în serviciul Regatului

Într-o altă zi petrecută la campusul de la Patterson am zărit o fotografie în care fratele Rutherford apărea ca vorbitor la congresul ţinut în 1919 la Cedar Point (Ohio). Cu acea ocazie, el i-a îndemnat pe toţi să participe cu zel la lucrarea de anunţare a Regatului lui Dumnezeu şi să folosească noua revistă lansată la acel congres, Epoca de aur. Bunicul a fost numit editorul revistei, el scriind articole pentru această revistă chiar până în anii ’40, cu puţin înainte de moartea sa. În 1937, numele revistei a fost schimbat în Mângâiere, iar în 1946 în Treziţi-vă!

Bunicul îşi scria articolele atât acasă, la Scranton, cât şi la sediul central al Societăţii Watch Tower, aflat la circa 240 de kilometri depărtare, la Brooklyn, petrecând câte două săptămâni o dată în fiecare loc. Tata spunea că îşi amintea cum în multe dimineţi auzea maşina lui de scris la ora cinci dimineaţa. Cu toate acestea, bunicul şi-a luat în serios şi responsabilitatea de a participa la activitatea de predicare publică. De fapt, el a creat o vestă bărbătească cu buzunare mari în interior pentru literatură biblică. Mătuşa mea în vârstă de 94 de ani, Naomi Howell, are şi acum una. El a creat şi o servietă de damă.

Odată, după o discuţie biblică însufleţită, partenerul de lucrare al bunicului meu a spus: „C. J., ai făcut o greşeală“.

„Ce greşeală?“, a întrebat bunicul, după care şi-a controlat vesta. Ambele buzunare erau goale.

„Ai uitat să-i oferi un abonament la Epoca de aur.“ Amândoi au izbucnit în râs pentru că editorul uitase să-şi prezinte revista.

Amintiri legate de copilărie

Îmi amintesc cum, copil fiind, stăteam în braţele bunicului, cu mâna mea mică într-a lui, iar bunicul îmi spunea „Finger story“ (Povestea degetelor). Începând cu „Tommy Thumb“ (Tom Degeţel) şi continuând cu „Peter Pointer“ (Peter Arătătorul), el spunea ceva deosebit despre fiecare deget. Apoi, el strângea toate degetele împreună şi spunea morala poveştii: „Lucrul cel mai bun îl fac când fiecare-l ajută pe celălalt“.

După ce s-au căsătorit, părinţii mei s-au mutat în Cleveland (Ohio) şi s-au împrietenit cu Ed şi Mary Hooper. Membrii familiilor lor fuseseră Studenţi în Biblie de la începutul secolului. Părinţii mei, unchiul Ed şi mătuşa Mary, cum le spuneam eu, erau de nedespărţit. Soţilor Hooper le murise singurul copil, o fetiţă, la puţin timp de la naştere, aşadar, când am venit eu pe lume, în 1934, am devenit „fiica“ lor specială. Crescând într-un mediu atât de bogat din punct de vedere spiritual, m-am dedicat lui Dumnezeu şi m-am botezat înainte de a împlini opt ani.

Citirea Bibliei a făcut parte din copilăria mea. Unul dintre pasajele scripturale preferate de mine era Isaia 11:6–9, unde se vorbeşte despre viaţa în lumea nouă a lui Dumnezeu. Primul meu efort de a citi Biblia în întregime a fost în 1944, după ce am primit propriul meu exemplar al American Standard Version, care se lansase într-o ediţie specială la congresul de la Buffalo (New York). Cu câtă emoţie am citit această traducere în care fusese reintrodus numele lui Dumnezeu, Iehova, de circa 7 000 de ori în „Vechiul Testament“!

Sfârşiturile de săptămână erau momente fericite. Părinţii mei şi soţii Hooper mă luau cu ei pentru a depune mărturie la ţară. Ne luam cu noi mâncare pentru prânz şi mâncam pe malul unui râu. Apoi mergeam la ferma cuiva pentru o cuvântare biblică în aer liber, la care îi invitam înainte pe toţi vecinii. Viaţa era simplă. Petreceam momente plăcute ca familii. Unii dintre aceşti prieteni de familie din acele vremuri au ajuns mai târziu supraveghetori itineranţi, printre care şi Ed Hooper, Bob Rainer şi cei doi fii ai săi. Richard Rainer este şi acum supraveghetor itinerant, fiind însoţit de partenera lui de căsătorie, Linda.

Verile erau perioade deosebit de frumoase. Stăteam la ferma familiei Howell cu verişoarele mele. În 1949, verişoara mea Grace s-a căsătorit cu Malcolm Allen. Nici prin gând nu-mi trecea că după câţiva ani aveam să mă căsătoresc cu fratele lui. Verişoara mea mai mică Marion era misionară în Uruguay. Ea s-a căsătorit cu Howard Hilborn în 1966. Ambele verişoare ale mele au slujit cu soţii lor la sediul central de la Brooklyn mulţi ani.

Bunicul şi absolvirea mea

În anii mei de liceu, bunicului îi plăcea foarte mult să-mi scrie scrisori. Lângă ele erau ataşate multe fotografii de familie vechi, cu explicaţii detaliate despre istoria familiei scrise la maşină pe verso. Aşa am primit fotografia cu el şi cu ceilalţi care fuseseră trimişi pe nedrept la închisoare.

Spre sfârşitul anului 1951, bunicul s-a îmbolnăvit de cancer laringian şi nu mai putea să vorbească. Gândirea lui ageră era încă intactă, atât că trebuia să-şi scrie cuvintele pe un carneţel pe care îl purta la el. În ianuarie 1952, clasa mea urma să aibă festivitatea de absolvire a liceului. La începutul lunii decembrie i-am trimis prin poştă bunicului o ciornă a discursului de absolvire pe care trebuia să-l ţin. El a făcut câteva însemnări editoriale şi apoi, pe ultima pagină, a scris două cuvinte care mi-au mers direct la inimă: „Bunicu-i încântat“. El şi-a încheiat cursa pământească la vârsta de 81 de ani, la 18 decembrie 1951.a Păstrez şi acum acea ciornă îngălbenită a discursului de absolvire cu cele două cuvinte scrise pe ultima pagină.

Imediat după absolvire am intrat în serviciul de pionier, cum numesc Martorii lui Iehova lucrarea de predicare cu timp integral. În 1958 am asistat la congresul de proporţii din New York City, unde 253 922 de persoane, un număr record, din 123 de ţări au umplut Yankee Stadium şi Polo Grounds. Acolo am întâlnit un delegat din Africa ce purta un ecuson pe care scria „Woodworth Mills“. Cu 30 de ani înainte, el fusese numit după bunicul!

Sunt fericită pentru moştenirea pe care o am

Când aveam 14 ani, mama a început din nou pionieratul. Ea a murit după 40 de ani, în 1988, fiind pionieră până în clipa morţii. Tata făcea pionierat când putea. El a murit cu nouă luni înaintea mamei. Cei cu care am studiat au devenit prieteni dragi pe viaţă. Unii dintre fiii lor au mers să slujească la sediul central de la Brooklyn, iar alţii au intrat în lucrarea de pionier.

Pentru mine, anul 1959 a fost un an cu totul special. Atunci l-am cunoscut pe Paul Allen. El fusese numit supraveghetor itinerant în 1946, când a absolvit cea de-a şaptea clasă a Şcolii Galaad, o şcoală pentru pregătirea misionarilor Martorilor lui Iehova. Când ne-am cunoscut, nici unul dintre noi nu ştia că următoarea repartiţie a lui Paul avea să fie Cleveland (Ohio), unde făceam eu pionierat. Tata şi mama au ţinut mult la Paul. Ne-am căsătorit în iulie 1963 la ferma Howell, înconjuraţi de familiile noastre, iar Ed Hooper a ţinut cuvântarea de căsătorie. Era un vis care devenise realitate.

Paul nu a avut niciodată maşină. Când am plecat din Cleveland pentru următoarea sa repartiţie, toate bagajele noastre le-am încărcat în Volkswagenul meu Bug 1961. Deseori, prietenii treceau pe la noi lunea, ziua în care ne mutam în altă congregaţie, ca să se uite la noi cum încărcam bagajele. Era ca un spectacol de circ să vezi geamantanele, genţile, cutia cu dosare, maşina de scris etc. dispărând în maşina noastră mică.

Eu şi Paul am călătorit împreună foarte mulţi kilometri, trecând peste valurile vieţii actuale — totul cu puterea pe care numai Iehova o poate da. Viaţa a fost frumoasă, plină de iubire pentru Iehova, de iubire a unuia faţă de celălalt şi de iubire faţă de prietenii vechi şi noi. Cele două luni pe care le-am petrecut la Patterson când a fost instruit Paul constituie perioada cea mai importantă din viaţa noastră. Faptul că am observat de aproape organizaţia pământească a lui Iehova mi-a întărit o convingere care mi-a fost transmisă ca parte a preţioasei mele moşteniri spirituale: Aceasta este într-adevăr organizaţia lui Dumnezeu. Ce bucurie este să fii chiar şi numai o părticică din ea!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu Ed Hooper, cu puţin înaintea congresului ţinut în 1941 la St. Louis, unde am primit propriul exemplar al cărţii „Copiii“

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Bunicul în 1948

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La ferma Howell, când s-au căsătorit părinţii mei (în medalion)

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Cei opt studenţi în Biblie care au fost închişi pe nedrept în 1918 (Bunicul stă în picioare în extremitatea dreaptă)

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Toate bunurile noastre încăpeau în Volkswagen

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu soţul meu, Paul