Omul nu trăieşte numai cu pâine — Am supravieţuit lagărelor naziste

Relatare de Joseph Hisiger

„Ce citeşti acolo?“, l-am întrebat pe un deţinut. „Biblia“, mi-a spus el, după care mi-a propus: „Dacă vrei, ţi-o dau în schimbul raţiei tale de pâine pe o săptămână“.

M-AM născut la 1 martie 1914 într-o localitate din Moselle, o regiune care aparţinea pe atunci Germaniei. În 1918, după terminarea Primului Război Mondial, această regiune a reintrat în posesia Franţei. În 1940 a fost anexată din nou de către Germania. În 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, a ajuns din nou în posesia Franţei. După fiecare schimbare mi se schimba şi naţionalitatea, aşa că am învăţat atât franceza, cât şi germana.

Părinţii mei erau catolici devotaţi. În fiecare seară, înainte de a merge la culcare, familia noastră îngenunchea pentru rugăciune. Ne duceam la biserică duminica şi de sărbători. Întrucât îmi priveam cu seriozitate religia, m-am înscris la un curs de catehism catolic.

Devin Martor al lui Iehova

În 1935 am fost vizitaţi de două Martore ale lui Iehova. Ele au discutat cu părinţii mei despre implicarea religiei în Primul Război Mondial. În urma acelei discuţii am vrut să aflu mai multe despre Biblie. În 1936 i-am cerut preotului o Biblie, dar el mi-a zis că trebuie să studiez mai întâi teologia dacă vreau să înţeleg această carte. Refuzul său m-a făcut să-mi doresc şi mai mult o Biblie.

În ianuarie 1937, Albin Relewicz, un coleg de serviciu Martor, mi-a vorbit despre învăţăturile biblice. Eram nerăbdător să aflu dacă avea o Biblie. Mi-a spus că are şi, după câtva timp, mi-a arătat numele lui Dumnezeu, Iehova, chiar în Biblia sa, versiunea germană Elberfelder. Mi-a dat mie acea Biblie, iar eu m-am apucat imediat s-o citesc. Apoi am început să asist la întrunirile Martorilor din oraşul vecin, Thionville.

În august 1937 am mers cu Albin la un congres internaţional ţinut la Paris. Acolo am predicat pentru prima oară din casă în casă. Nu după mult timp m-am botezat şi, la începutul anului 1939, am decis să-mi petrec cea mai mare parte a timpului în lucrarea de predicare. Am fost repartizat în oraşul Metz. Apoi, în iulie, am fost chemat să lucrez la Filiala din Paris a Martorilor lui Iehova.

Necazuri în timpul războiului

Am lucrat puţin timp la Filială pentru că în august 1939 am fost chemat la încorporare în armata franceză. Întrucât conştiinţa nu-mi permitea să iau parte la război, am fost condamnat la închisoare. În mai, anul următor, în timp ce eram închis, Germania a lansat un atac-fulger asupra Franţei. După o lună, Franţa a capitulat şi eram din nou cetăţean german. În iulie 1940 am fost eliberat şi m-am întors acasă la părinţi.

Întrucât sub regimul nazist activitatea Martorilor lui Iehova era interzisă, ne întruneam în secret pentru a studia Biblia. Primeam Turnul de veghe prin Maryse Anasiak, o creştină curajoasă pe care o întâlneam în brutăria unui Martor. Până în 1941 nu m-am confruntat cu necazuri ca alţi Martori din Germania.

Apoi, într-una din zile, a venit la noi acasă un ofiţer din Gestapo, care m-a întrebat dacă aveam de gând să rămân Martor. Când i-am răspuns că nu vreau să renunţ la credinţa mea, ofiţerul mi-a spus să-l urmez. Copleşită de emoţii, mama a leşinat. Văzând acest lucru, ofiţerul mi-a zis să rămân şi să am grijă de ea.

Mai târziu am refuzat să-l salut cu Heil Hitler! pe directorul fabricii la care lucram. De asemenea, am refuzat să devin membru al partidului nazist. Drept urmare, a doua zi am fost arestat de Gestapo. În timpul interogatoriilor, deşi s-au făcut presiuni asupra mea, n-am divulgat numele altor Martori. Anchetatorul m-a lovit atât de tare în cap cu mânerul pistolului, încât mi-am pierdut cunoştinţa. La 11 septembrie 1942, un tribunal nazist din Metz m-a condamnat la trei ani de închisoare pentru „propagandă în folosul Asociaţiei «Martorii lui Iehova» şi a Studenţilor în Biblie“.

După două săptămâni petrecute în închisoare am fost trimis în lagărul de muncă din Zweibrücken. Acolo am lucrat într-o echipă de întreţinere a căilor ferate. Schimbam şinele şi împrăştiam pietriş peste traverse. Dimineaţa nu primeam decât o felie de pâine şi o ceaşcă de cafea, iar la prânz şi seara, câte un bol de supă. Apoi am fost transferat la o închisoare dintr-un oraş vecin, unde am lucrat la cizmărie. După câteva luni am fost trimis înapoi în lagărul din Zweibrücken, de această dată ca să lucrez la câmp.

Am supravieţuit chiar şi fără pâine

În lagăr, colegul meu de celulă era un tânăr olandez. După ce am început să vorbesc cât de cât limba olandeză, am reuşit să-i împărtăşesc convingerile mele religioase. A făcut progrese spirituale frumoase şi, după un timp, m-a rugat să-l botez într-un râu. Când a ieşit din apă, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Joseph, de-acum suntem fraţi de credinţă!“. După un timp am fost trimis din nou la întreţinerea căilor ferate şi n-am mai fost în aceeaşi celulă cu el.

De această dată împărţeam celula cu un german. Într-o seară a început să citească dintr-o cărticică: era Biblia! Atunci a avut loc episodul relatat la început, când mi-a oferit Biblia în schimbul raţiei de pâine pe o săptămână. Am fost, bineînţeles, de acord! Deşi era un adevărat sacrificiu, n-am regretat niciodată acel schimb. Atunci am început să înţeleg semnificaţia cuvintelor lui Isus: „Omul să nu trăiască numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Iehova“ (Matei 4:4).

Acum aveam Biblie, dar nu era uşor s-o păstrez. Citeam din ea noaptea sub pătură, fiindcă deţinuţilor Martori nu li se permitea să aibă o Biblie. Ziua o luam cu mine şi o ţineam ascunsă sub cămaşă pentru că în absenţa noastră se făceau controale în celulă.

Într-o zi, în timpul apelului de dimineaţă, mi-am dat seama că am uitat să iau Biblia cu mine. În seara aceea m-am grăbit să ajung în celulă. Biblia însă dispăruse! M-am rugat imediat lui Dumnezeu pentru ajutor. Apoi m-am dus la gardian şi i-am spus că voiam înapoi cărticica pe care cineva mi-o luase din celulă. Cum el nu era prea atent, mi-a dat voie să-mi iau Biblia înapoi. I-am mulţumit lui Iehova din toată inima!

Cu altă ocazie, când am fost trimis la duş, mi-am scos hainele murdare şi am lăsat Biblia să alunece jos. Am profitat de neatenţia gardianului şi am împins-o cu piciorul într-un loc ferit. Când am ieşit de sub duş, am împins-o discret sub hainele curate şi astfel mi-am salvat din nou Biblia.

Încurajare în mijlocul suferinţelor

Într-o dimineaţă din 1943, când eram aliniaţi în curte, l-am văzut printre deţinuţi pe Albin. Şi el fusese arestat! S-a uitat la mine, apoi şi-a dus mâna la inimă reamintindu-mi astfel că eram fraţi. Mi-a dat de înţeles prin gesturi că urma să-mi scrie. A doua zi, când a trecut pe lângă mine, a lăsat să-i cadă o bucată de hârtie. Dar gardianul a văzut-o şi amândoi am fost trimişi la izolare, unde am stat două săptămâni. Primeam doar apă şi pâine mucegăită; dormeam pe scânduri şi n-aveam cu ce să ne acoperim.

După aceea am fost transferat la închisoarea din Siegburg, unde am lucrat într-o fierărie. Munca era istovitoare, iar mâncarea insuficientă. Noaptea visam numai bunătăţi, prăjituri şi fructe, dar mă trezeam cu stomacul gol şi cu gâtul uscat. Slăbisem foarte mult; eram numai piele şi os. Totuşi, în fiecare zi citeam din mica mea Biblie şi găseam mereu un motiv ca să trăiesc.

În sfârşit, liber!

Pe neaşteptate, într-o dimineaţă din aprilie 1945, gardienii au fugit, lăsând deschise porţile lagărului. Eram liber! Am părăsit lagărul, dar a trebuit să mă internez într-un spital pentru a mă reface. La sfârşitul lunii mai, m-am întors acasă la părinţi, care nici măcar nu mai sperau să fiu în viaţă. Venirea mea i-a surprins atât de mult, încât mama a început să plângă de bucurie. Din nefericire însă, părinţii mei au murit la scurt timp după aceea.

Am reluat legătura cu congregaţia din Thionville. Ce bucurie a fost să-i reîntâlnesc pe dragii mei fraţi şi surori de credinţă care au rămas fideli în pofida încercărilor! Din păcate, bunul meu prieten Albin a murit la Regensburg, în Germania. Ulterior am aflat şi că vărul meu Jean Hisiger devenise Martor şi că fusese executat din cauza refuzului său de a pune mâna pe armă. Jean Queyroi, împreună cu care lucrasem la filiala din Paris, a stat cinci ani într-un lagăr de muncă din Germania.a

Imediat după aceea m-am întors în oraşul Metz şi mi-am reluat lucrarea de predicare. Pe atunci treceam deseori pe la nişte fraţi de credinţă, familia Minzani. Fiica lor, Tina, s-a botezat la 2 noiembrie 1946. Era o soră zeloasă şi fermecătoare; la 13 decembrie 1947 mi-a devenit parteneră de viaţă. În septembrie 1967, Tina a decis să facă din lucrarea de predicare principala activitate. A perseverat în acest serviciu până la moartea ei, survenită în iunie 2003, la vârsta de 98 de ani. Îmi este foarte dor de scumpa mea Tina!

În prezent, la cei peste 90 de ani ai mei, sunt ferm convins că Dumnezeu îmi dă mereu, prin Cuvântul Său, puterea să înfrunt încercările. Deşi uneori am suferit de foame, întotdeauna mi-am hrănit mintea şi inima din Cuvântul lui Dumnezeu, iar Iehova m-a întărit. Într-adevăr, ‘cuvântul său mă păstrează în viaţă’ (Psalmul 119:50).

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Bunul meu prieten Albin Relewicz

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Maryse Anasiak

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Biblia pentru care am renunţat la raţia de pâine pe o săptămână

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1946, împreună cu Tina, când eram logodiţi

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Jean Queyroi împreună cu soţia sa, Titica