Boala nu mi-a răpit bucuria
Relatare de Paulette Gaspar
Medicul şi-a dat numaidecât seama că eram într-o stare critică. Aveam cam trei kilograme, o greutate normală pentru un nou-născut, însă, în timpul naşterii, câteva oase mi se fracturaseră. Sufeream de boala „oaselor de sticlă“ (osteogeneză imperfectă). Deşi am fost operată imediat, medicii nu-şi făceau prea mari speranţe. Credeau că nu voi apuca următoarea zi.
AM VĂZUT lumina zilei la 14 iunie 1972, în Canberra, capitala Australiei. Contrar oricărei aşteptări, am supravieţuit acelor clipe întunecate. Dar în scurt timp am făcut pneumonie. Crezând că oricum n-am nicio şansă, doctorii nu mi-au dat niciun tratament. Voiau să lase lucrurile „să-şi urmeze cursul firesc“. Ei bine, „cursul firesc“ n-a fost cel la care se aşteptau, căci m-am vindecat de pneumonie.
Mamei şi tatei trebuie să le fi fost teribil de greu în acea perioadă. Bine intenţionaţi, cei de la spital le-au spus să nu se ataşeze prea mult de mine, fiindcă cel mai probabil aveau să mă piardă. De fapt, în primele trei luni eram atât de fragilă, încât părinţilor nici nu li s-a dat voie să mă atingă! Mai târziu, când şi-au dat seama că eram în afara oricărui pericol, doctorii le-au recomandat să mă ducă la un cămin pentru copii cu dizabilităţi.
Însă ei nici n-au vrut să audă de aşa ceva şi m-au adus acasă. Mama începuse de curând să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova, iar ceea ce învăţa a făcut-o şi mai conştientă de datoria-i de părinte. Trebuia să-mi poarte de grijă. Totuşi, întrucât se consuma dedicându-mi toată energia şi puterea ei, nu i-a fost uşor să se apropie de mine. Eram dusă mereu la spital, deoarece oasele mi se fracturau la cea mai mică mişcare, uneori şi când mi se făcea baie. Dacă strănutam, efectul era acelaşi.
Negura deprimării
După ce-am mai crescut, scaunul cu rotile a ajuns nelipsit din viaţa mea. Nici nu intra în discuţie să învăţ să merg. În pofida tuturor greutăţilor, mama şi tata m-au îngrijit cum nu se putea mai bine.
Mai mult, mama şi-a dat toată silinţa să-mi vorbească despre mesajul mângâietor al Bibliei. Mi-a spus, de pildă, că Dumnezeu va transforma pământul într-un paradis şi că atunci oamenii vor fi complet sănătoşi pe plan spiritual, psihic şi fizic (Psalmul 37:10, 11; Isaia 33:24). Însă, până avea să sosească acel timp, nu-şi închipuia că voi putea avea viaţa pe care mi-aş fi dorit-o.
Am fost dată mai întâi la o şcoală specială. Profesorii nu aşteptau nimic de la mine, aşa că nici eu nu mi-am fixat vreun ţel în viaţă. Mi-a fost greu şi să rezist în acel mediu, unde mulţi copii erau răi cu mine. Mai târziu, am mers la o şcoală obişnuită. Ce efort fizic, psihic şi afectiv trebuia să depun ca să învăţ să mă-nţeleg bine cu cei din jur! Cu toate acestea, eram hotărâtă să termin cei 12 ani de şcoală.
Mai ales în liceu, mă gândeam la ce viaţă duceau colegii mei. Părea lipsită de sens, deşartă. Reflectam şi la cuvintele mamei, la ce mă învăţase din Biblie. În mintea mea nu era nici urmă de îndoială: acesta era adevărul. Dar el nu-mi ajunsese încă la inimă. Aşa că am căutat să-mi umplu golul din viaţă distrându-mă, fără să-mi pese de ziua de mâine.
La 18 ani, m-am mutat într-o casă alături de alte persoane cu dizabilităţi. Eram încântată şi speriată în acelaşi timp. Îmi plăcea mult că eram mai liberă, mai independentă şi că îmi puteam face prieteni cu care să-mi petrec timpul liber. Mulţi dintre ei s-au căsătorit. Fireşte, şi eu tânjeam după dragostea unui tovarăş de viaţă. Însă, când am realizat că din cauza bolii acest lucru era practic imposibil, tristeţea mi-a fost mare.
Totuşi, niciodată nu l-am învinuit pe Dumnezeu pentru problemele mele de sănătate. Ştiam că este departe de el să comită o nedreptate, oricât de mică (Iov 34:10). Pur şi simplu am încercat să-mi accept situaţia. Într-un final însă am căzut pradă deprimării.
Îmi revin cu greu
Din fericire, mama a aflat prin ce trec şi a luat legătura cu un bătrân de congregaţie ce locuia aproape de mine. El m-a sunat şi m-a invitat la întrunirile creştine ţinute la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Apoi o soră a început să studieze cu mine din Biblie în fiecare săptămână.
Pe măsură ce mi se aminteau adevărurile biblice despre care mama îmi vorbise cu ani în urmă, deveneam mai optimistă. Îmi plăcea compania colaboratorilor creştini, dar nu le prea spuneam ce simt pentru că mi-era teamă să nu fiu rănită. Cred că asta m-a împiedicat pe atunci să cultiv o iubire profundă faţă de Dumnezeu. Totuşi, când m-am dedicat lui şi m-am botezat în decembrie 1991, ştiam că fac ce trebuie.
M-am mutat în altă parte, locuind de data aceasta singură. A fost o schimbare care mi-a adus şi foloase, şi dezavantaje. Uneori mă copleşea de pildă singurătatea. Mă gândeam cu spaimă şi că hoţii puteau să-mi spargă apartamentul. Curând, m-a cuprins din nou deprimarea. Deşi încercam să-mi ascund simţămintele în spatele unui chip bucuros, eram cu moralul la pământ. Aveam nevoie cu disperare de un prieten de nădejde.
Exact la timp, Iehova Dumnezeu m-a ajutat să leg o astfel de prietenie. Bătrânii de congregaţie au rugat-o pe Suzie, o soră căsătorită, să studieze în continuare cu mine. Ea nu mi-a fost doar învăţătoare, ci mi-a devenit prietenă foarte dragă.
Mi-a arătat cum să le împărtăşesc altora adevărul, atât în lucrarea din casă în casă, cât şi în mod informal. Am ajuns astfel să înţeleg mai bine ce calităţi are Dumnezeu. Totuşi, deşi eram botezată, nu-l iubeam încă profund pe Iehova. Îmi amintesc că, odată, chiar mi-a trecut prin minte să nu-i mai slujesc! M-am destăinuit însă lui Suzie, iar ea m-a ajutat să depăşesc perioada critică.
Am înţeles datorită ei şi că viaţa îmi era încă umbrită de nefericire fiindcă mă-ntovărăşeam cu unii care nu-l iubeau din toată inima pe Iehova. Prin urmare, m-am împrietenit cu fraţi maturi spiritualiceşte, îndeosebi cu cei vârstnici. De asemenea, m-am străduit să mă apropii mai mult de mama, cu care nu eram în relaţii prea bune, dar şi de fratele meu. Cât de fericită am fost după aceea! Nu mă mai simţisem niciodată aşa. Fraţii şi surorile de credinţă, familia şi, mai presus de toate, Iehova deveniseră o sursă de bucurie şi putere pentru mine (Psalmul 28:7).
O nouă carieră
La un congres am auzit o cuvântare în care s-a vorbit despre bucuria simţită de mulţi fraţi în serviciul cu timp integral. Mi-am zis: „Şi eu pot face acest serviciu!“. Nu-mi închipuiam că va fi uşor, având în vedere sănătatea-mi şubredă. Dar, după ce m-am gândit bine şi m-am rugat lui Iehova, am depus cererea prin care-mi exprimam dorinţa de a fi evanghelizatoare cu timp integral. În aprilie 1998 am început noua carieră.
Poate vă întrebaţi cum reuşesc să particip la predicare. Ei bine, fiind independentă din fire, n-am suportat niciodată să-i împovărez pe alţii sau să depind de ei, nici măcar în ce priveşte transportul. Aşa că Suzie şi soţul ei, Michael, mi-au dat soluţia: să-mi cumpăr un vehicul special! Dar oare puteam merge cu el? După cum se vede în poza alăturată, acesta a fost adaptat necesităţilor mele. Deşi n-am decât 19 kilograme, nici măcar nu trebuie să mă ridic din scaunul cu rotile!
Acum îi puteam vizita pe oameni şi studia cu ei când le era convenabil atât lor, cât şi mie. Şi ce mult mă-ncântă să merg pe această „motoretă“ în bătaia vântului! E una dintre micile bucurii ale vieţii mele.
Încep discuţii şi cu oameni pe care-i întâlnesc pe stradă, iar ei sunt în general politicoşi şi respectuoşi. Îmi face mare plăcere să-mi ajut semenii să cunoască Biblia. Odată, predicam din casă în casă cu un frate înalt. După ce o locatară a deschis uşa, el a salutat-o. Doamna s-a uitat însă uimită la mine şi apoi l-a întrebat: „Poate vorbi?“. Am izbucnit amândoi în râs. I-am depus mărturie doamnei, iar ea s-a convins că într-adevăr pot să vorbesc!
Acum sunt fericită că trăiesc. Am învăţat să-l iubesc pe Iehova Dumnezeu şi îi sunt nespus de recunoscătoare mamei pentru că mi-a împărtăşit adevărul. Aştept cu încredere şi cu nerăbdare ca, în curând, Dumnezeu ‘să facă toate lucrurile noi’, redându-i şi micului meu trup sănătatea (Revelaţia 21:4, 5).
[Text generic pe pagina 30]
„Am încercat să-mi accept situaţia. Într-un final însă am căzut pradă deprimării“