Iehova ne-a binecuvântat la fiecare pas

M-am născut în 19 mai 1940, în orașul Amioûn, din Liban. După un timp, familia noastră s-a mutat în Tripoli. Am crescut într-o familie iubitoare, în care m-am simțit ocrotit. Părinții erau slujitori zeloși ai lui Iehova. Eu eram cel mai mic dintre cei cinci copii, trei fete și doi băieți. Pentru părinții mei, lucrurile materiale erau de importanță secundară, întrucât viața noastră gravita în jurul studierii Bibliei, al întrunirilor și al predicării.

În congregația noastră erau și câțiva creștini unși. Unul dintre ei era Michel Aboud, care conducea studiul de carte al congregației. El devenise Student în Biblie în New York și, prin intermediul lui, adevărul a pătruns în Liban la începutul anilor ’20. Când în Liban au fost repartizate două absolvente ale Școlii Galaad, Anne și Gwen Beavor, fratele Michel le-a tratat cu mult respect și le-a ajutat, ceea ce m-a impresionat profund. Aceste două surori au devenit prietenele noastre bune de familie. Zeci de ani mai târziu, am avut surpriza să o întâlnesc pe Anne în Statele Unite. După câtva timp, m-am întâlnit și cu Gwen, care se căsătorise cu Wilfred Gooch și slujea la Betelul din Londra.

LUCRAREA DE PREDICARE ÎN LIBAN

Când eram tânăr, în Liban erau puțini Martori. Însă toți predicam cu mult zel mesajul Bibliei, chiar dacă întâmpinam opoziție din partea unor conducători religioși. Unele experiențe îmi sunt încă vii în minte.

Într-o zi, eu și sora mea Sana predicam într-un bloc. La un moment dat, pe etaj a apărut un preot, chemat, probabil, de unul dintre locatari. El a început să o jignească pe sora mea, a devenit violent și a împins-o pe scări, rănind-o. Cineva a chemat poliția. Când au venit, polițiștii s-au asigurat că Sana avea să primească îngrijirea necesară. Ei l-au dus pe preot la secție și au descoperit că purta asupra lui o armă. Șeful poliției l-a întrebat: „Ce sunteți, de fapt? Preot sau agresor?”.

Altă dată, frații din congregație au închiriat un autobuz pentru a predica într-un orășel izolat. Totul a decurs bine până când preotul local a aflat de noi și a instigat o gloată împotriva noastră. Aceștia ne-au agresat și chiar au aruncat cu pietre în noi, iar tata a fost rănit. Îmi aduc aminte că fața îi era plină de sânge. S-a întors la autobuz, împreună cu mama, iar noi i-am urmat îngrijorați. Parcă și acum aud cuvintele mamei în timp ce îi curăța rănile: „Iehova, iartă-i, te rog, pentru că nu știu ce fac”.

Cu altă ocazie, când ne-am vizitat rudele din orașul natal, am întâlnit acasă la bunicul meu un episcop. El știa că părinții mei sunt Martori ai lui Iehova. Vrând să mă intimideze, întrucât aveam doar șase ani, m-a întrebat: „Ia să-mi spui, tu de ce nu ești botezat?”. I-am răspuns că eram încă un copil și că trebuia să cunosc mai multe lucruri din Biblie și să am o credință puternică. Nemulțumit de răspunsul meu, i-a spus bunicului că eram obraznic.

Totuși, astfel de experiențe erau puține. În general, libanezii erau prietenoși și ospitalieri, de aceea, mulți erau dispuși să poarte discuții biblice și să studieze Biblia.

NE MUTĂM ÎN ALTĂ ȚARĂ

În timp ce eram încă la școală, un frate tânăr din Venezuela a venit în vizită în Liban și a asistat la întrunirile congregației noastre, unde a cunoscut-o pe sora mea Wafa. După un timp, s-au căsătorit și s-au stabilit în Venezuela. Fiindu-i foarte dor de noi, Wafa i-a scris în repetate rânduri tatălui meu, rugându-l să ne mutăm în Venezuela. În cele din urmă, insistențele ei au dat rezultate.

În 1953, ne-am mutat în Caracas, chiar lângă palatul prezidențial. Copil fiind, eram fascinat când îl vedeam pe președinte trecând cu mașina condusă de șoferul lui personal. Însă, pentru părinții mei, adaptarea nu a fost deloc ușoară. Totul se schimbase: țara, limba, cultura, alimentația și clima. Când reușiseră, într-o anumită măsură, să se acomodeze, în viața noastră a avut loc o tragedie.

O PIERDERE NEAȘTEPTATĂ

Dintr-odată, starea de sănătate a tatălui meu a început să se deterioreze. Pentru noi a fost ceva neobișnuit deoarece tata era un bărbat puternic și sănătos. De fapt, nu ne aminteam să-l fi văzut vreodată bolnav. A fost diagnosticat cu cancer pancreatic și a suferit o intervenție chirurgicală. Din nefericire, a încetat din viață la numai o săptămână după aceea.

Nu pot descrie în cuvinte cât de mult ne-a afectat pierderea tatei! Aveam doar 13 ani pe atunci. Cu toții eram în stare de șoc și simțeam că întregul univers ni s-a prăbușit. Pentru un timp, mamei i-a fost greu să accepte că tata nu mai era. Însă am înțeles că viața își urmează cursul, iar Iehova a fost alături de noi. La 16 ani, după ce am terminat liceul, am dorit mult să-mi ajut familia din punct de vedere financiar.

După un timp, sora mea Sana s-a căsătorit cu Rubén Araujo, care absolvise Școala Galaad și revenise în Venezuela. Ulterior, ei s-au stabilit în New York. Familia mea a decis să urmez cursuri universitare, așa că am plecat la New York și am locuit împreună cu sora și cumnatul meu. Ei au avut o contribuție importantă la progresul meu spiritual. În congregația de limbă spaniolă din Brooklyn, unde mergeam, erau mulți frați maturi, printre care Milton Henschel și Frederick Franz, care slujeau la Betelul din Brooklyn. Mă bucur că am avut privilegiul să îi cunosc pe acești frați deosebiți!

Spre sfârșitul primului an de facultate, am început să mă gândesc cu seriozitate la viitorul meu. Am citit în Turnul de veghe mai multe articole, care m-au pus pe gânduri. Ele vorbeau despre frați care aveau o viață fericită întrucât își stabiliseră obiective în serviciul lui Iehova. De asemenea, vedeam cât de bucuroși sunt pionierii și beteliștii din congregație și îmi doream să fiu și eu ca ei. Dar nu eram încă botezat. Am înțeles că trebuia să mă dedic lui Iehova, iar în 30 martie 1957 m-am botezat, făcând astfel cel mai important pas din viața mea.

DECIZII IMPORTANTE

După botez, am vrut să iau altă decizie importantă, aceea de a începe serviciul cu timp integral. Îmi doream foarte mult să fac pionierat, dar știam că nu avea să-mi fie ușor din cauza programului încărcat de la facultate. A urmat un schimb nesfârșit de scrisori în care le explicam mamei și celorlalți membri ai familiei intenția de a-mi întrerupe studiile și de a mă întoarce în Venezuela pentru a începe pionieratul.

În iunie 1957, m-am întors la Caracas. Totuși, familia mea nu avea o situație financiară prea bună. De aceea, am decis să-mi ofer ajutorul. Am găsit un loc de muncă la o bancă, dar îmi doream foarte mult să fac și pionierat. De fapt, acesta era motivul pentru care mă întorsesem. Am fost hotărât să le fac pe amândouă. Câțiva ani, am lucrat cu normă întreagă la bancă și am făcut pionierat. Niciodată nu fusesem atât de ocupat, dar și de fericit!

Un alt moment fericit din viața mea a fost căsătoria cu Sylvia, o frumoasă soră din Germania, care îl iubea foarte mult pe Iehova. Ea se mutase în Venezuela împreună cu părinții ei. După un timp, am avut doi copii: Michel (Mike) și Samira. De asemenea, am luat-o la noi pe mama ca să avem grijă de ea. Deși a trebuit să întrerup pionieratul pentru a mă îngriji de responsabilitățile familiale, nu mi-am pierdut spiritul de pionier. Eu și Sylvia am făcut pionierat auxiliar ori de câte ori am putut în perioada concediilor.

O ALTĂ DECIZIE IMPORTANTĂ

Episodul pe care l-am descris la început a avut loc în timp ce copiii erau încă la școală. Duceam o viață lipsită de griji și eram foarte respectat la locul de muncă. Totuși, doream să fiu cunoscut în primul rând ca slujitor al lui Iehova. Aceste gânduri mi-au stăruit mult timp în minte. Drept urmare, am discutat cu soția mea despre situația noastră financiară. Ne-am gândit că, dacă voi renunța la locul de muncă, urma să primesc o sumă compensatorie substanțială și, întrucât nu aveam datorii, puteam să ne simplificăm viața și să ne întreținem o lungă perioadă de timp.

Deși nu era o decizie ușor de luat, draga mea soție și mama m-au susținut. Aveam să intru din nou în rândurile pionierilor. Abia așteptam! Nimic nu părea să stea în calea acestui obiectiv! Dar am primit o veste care ne-a luat prin surprindere.

O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

Într-o zi, medicul nostru ne-a spus că Sylvia era însărcinată. Am fost surprinși, dar, în același timp, foarte bucuroși. Însă mă întrebam dacă mai puteam face pionierat. În scurt timp, ne-am obișnuit cu ideea că urma să mai avem un copil și ne-am pregătit mintal și emoțional pentru venirea lui pe lume. Dar cum rămânea cu planurile noastre?

După ce am discutat despre obiectivele pe care ni le propuseserăm, am hotărât să rămânem la decizia inițială. În aprilie 1985, s-a născut fiul nostru Gabriel. Mi-am dat demisia de la bancă și am reînceput pionieratul regular în iunie 1985. După un timp, am avut privilegiul să colaborez cu Comitetul filialei. Însă filiala nu era în Caracas, ci la 80 de kilometri distanță, astfel că trebuia să fac naveta de două sau trei ori pe săptămână.

O ALTĂ SCHIMBARE

Întrucât filiala se afla în orașul La Victoria, am decis cu toții să ne mutăm acolo pentru a fi mai aproape de Betel. Deși nu a fost o decizie ușoară, le sunt nespus de recunoscător soției și copiilor pentru sprijinul și atitudinea lor bună. Sora mea Baha s-a oferit să aibă grijă de mama noastră. Mike era căsătorit, dar Samira și Gabriel locuiau încă împreună cu noi, prin urmare, mutarea în La Victoria a presupus să se despartă de prietenii din Caracas. Și Sylvia a fost dispusă să renunțe la viața într-o capitală ce fremăta de viață pentru a trăi într-un orășel liniștit. Cu toții a trebuit să ne obișnuim să trăim într-o locuință mai mică. Într-adevăr, acest pas a implicat schimbări majore.

Au urmat și alte schimbări. Gabriel s-a căsătorit, iar Samira s-a mutat pe cont propriu. Apoi, în 2007, eu și Sylvia am devenit membri ai familiei Betel, unde slujim și în prezent. Mike, fiul nostru cel mare, slujește ca bătrân și face pionierat împreună cu soția lui, Monica. Și Gabriel este bătrân și locuiește în Italia împreună cu soția sa, Ambra. Samira este pionieră și slujitoare temporară la distanță.

NU AȘ SCHIMBA NIMIC

De-a lungul vieții, a trebuit să iau multe decizii importante. Însă nu am niciun regret. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș lua aceleași decizii. Sunt foarte recunoscător pentru privilegiile pe care le-am avut în serviciul lui Iehova! Am înțeles cât de important este să ai o prietenie strânsă cu Iehova. Chiar dacă avem de luat decizii mari sau mici, el ne dă pacea care „depășește orice înțelegere”. (Filip. 4:6, 7) Eu și Sylvia ne bucurăm să slujim la Betel și simțim că Iehova ne-a binecuvântat la fiecare pas.