Încrederea în Iehova m-a ajutat să simt adevărata siguranță

ÎL CUNOSC PE IEHOVA ȘI ÎMI PUN ÎNCREDEREA ÎN EL

M-am născut în 1948, într-un sat din sud-vestul Nigeriei. Cam în acea perioadă, unchiul meu din partea tatălui, Moustapha, și apoi, Wahabi, fratele meu cel mai mare, s-au botezat ca Martori ai lui Iehova. La vârsta de nouă ani, am suferit o pierdere foarte dureroasă. Tatăl meu a încetat din viață, ceea ce mi-a marcat profund copilăria. Wahabi m-a încurajat spunându-mi că îl voi vedea pe tata la înviere. Dorința de a-l revedea m-a determinat să studiez Biblia. În 1963, m-am botezat, iar mai târziu, și ceilalți trei frați ai mei au făcut acest pas.

În 1965, am plecat în Lagos la Wilson, unul dintre frații mei mai mari, iar acolo m-am bucurat de compania pionierilor regulari din Congregația Igbobi. Bucuria și zelul lor au fost molipsitoare, astfel că, în ianuarie 1968, am început și eu pionieratul.

La un moment dat, un frate care slujea la Betel, Albert Olugbebi, a organizat o întrunire specială cu noi, tinerii. El dorea să ne încurajeze să începem pionieratul special în nordul Nigeriei, o zonă cu necesitate. Îmi amintesc și acum cuvintele sale entuziaste: „Sunteți tineri și vă puteți folosi timpul și energia pentru Iehova! Ogoarele sunt albe”. Dorind să imit atitudinea profetului Isaia, care s-a oferit să slujească, am completat o cerere. (Is. 6:8)

În mai 1968, am fost repartizat ca pionier special în orașul Kano, din nordul Nigeriei. Era o perioadă tulbure, marcată de Războiul din Biafra (1967-1970). Conflictul devastase partea de nord a Nigeriei și ajunsese în estul țării. Pe fondul acestor tulburări, un frate bine intenționat m-a sfătuit să nu merg în repartiție. Însă eu i-am răspuns: „Mulțumesc că te gândești la mine, dar consider că, dacă Iehova mă trimite, în mod sigur îmi va purta de grijă”.

MĂ ÎNCRED ÎN IEHOVA ÎNTR-O REGIUNE SFÂȘIATĂ DE RĂZBOI

Situația din Kano era deplorabilă. Războiul civil făcuse ravagii în acest oraș mare. Uneori, în timp ce mergeam în lucrare, vedeam cadavrele celor ce fuseseră masacrați în timpul conflictului. Cu toate că în Kano existaseră mai multe congregații, majoritatea fraților fugiseră din calea războiului. Rămăseseră mai puțin de 15 vestitori, iar aceștia erau speriați și descurajați. Când eu și ceilalți cinci pionieri speciali am ajuns în oraș, frații și surorile au fost nespus de bucuroși. Ei au reacționat pozitiv la eforturile noastre de a-i încuraja. I-am ajutat să-și reia rutina spirituală și să înceapă să trimită din nou rapoartele de serviciu și comenzile de literatură la filială.

Întrucât eram pionieri speciali, a trebuit să învățăm limba hausă, care era vorbită de localnici. Mulți dintre ei ne ascultau cu plăcere când auzeau că le predicam în limba lor. În schimb, membrii religiei dominante nu ne priveau cu ochi buni, de aceea, trebuia să fim foarte precauți. Cu o anumită ocazie, eu și partenerul meu am fost urmăriți de un om cu un cuțit. Din fericire, nu am ratat startul și am reușit să fugim mai repede decât el. Deși au existat pericole, Iehova ne-a ajutat ‘să locuim în siguranță’. (Ps. 4:8) Numărul vestitorilor a crescut, astfel că, în prezent, în Kano există 11 congregații, în care slujesc peste 500 de vestitori.

PERSECUTAȚI ÎN NIGER

În august 1968, la numai câteva luni după ce am fost repartizat în Kano, eu și alți doi pionieri speciali am fost trimiși în Niamey, capitala Republicii Niger. Clima din această țară situată în Africa de Vest este una dintre cele mai toride de pe glob. Nu a trebuit să ne adaptăm doar la o altă climă, ci și la o altă limbă, franceza. Totuși, punându-ne încrederea în Iehova, am reușit să depășim aceste dificultăți. Ne-am alăturat micului grup de vestitori din capitală și am început să predicăm alături de ei. În scurt timp, aproape toți locuitorii din Niamey care știau să citească aveau un exemplar al cărții de studiu Adevărul care conduce la viață eternă. Unii oameni chiar ne căutau ca să le dăm și lor o carte.

Nu după mult timp, autoritățile au început să ne pună piedici. În iulie 1969, am organizat primul congres de circumscripție care s-a ținut în această țară. La congres, aveau să asiste aproximativ 20 de persoane și urmau să se boteze doi vestitori. Însă, chiar în prima zi de congres, poliția a intervenit și a întrerupt programul. Pionierii speciali și supraveghetorul de circumscripție au fost duși la secția de poliție. După ce ne-au interogat, ne-au cerut să ne prezentăm acolo și a doua zi. Înțelegând că situația avea să se complice, am hotărât să ținem cuvântarea de botez într-o locuință particulară, iar ulterior să-i botezăm în mod discret pe candidați într-un râu.

După câteva săptămâni, eu și alți cinci pionieri speciali am fost expulzați din ordinul Ministerului de Interne. Ni s-a zis că aveam la dispoziție doar 48 de ore pentru a părăsi țara. Ne-am conformat și am plecat la filiala din Nigeria, unde am primit alte repartiții.

Am fost repartizat în satul Orisunbare, unde exista un mic grup de vestitori. Teritoriul era foarte productiv, însă, după șase luni, filiala m-a invitat să mă întorc în Niger, de data aceasta, singur. La început, am fost surprins și neliniștit, dar apoi am simțit o dorință puternică de a-i reîntâlni pe frații din Niger.

Am acceptat invitația și m-am întors în Niamey. La numai o zi după ce am ajuns, un om de afaceri nigerian și-a dat seama că sunt Martor al lui Iehova și a început să-mi pună întrebări despre Biblie. Am studiat împreună și, după ce a renunțat la fumat și la consumul excesiv de alcool, s-a botezat. Cât timp am stat în Niger, am observat progresul constant al lucrării de acolo. La sosirea mea, în țară erau 31 de Martori, număr care a crescut la 69 până când am plecat.

„AVEM PUȚINE INFORMAȚII DESPRE LUCRAREA DIN GUINEEA”

În decembrie 1977, m-am întors în Nigeria pentru a participa la un curs de trei săptămâni. După terminarea cursului, coordonatorul filialei, Malcolm Vigo, mi-a dat o scrisoare din partea filialei din Sierra Leone. În scrisoare, se spunea că frații aveau nevoie de un supraveghetor de circumscripție în Guineea, care să aibă o sănătate bună, să fie pionier, celibatar și să cunoască engleză și franceză. Fratele Vigo mi-a spus că instruirea primită avea să mă ajute în această repartiție. În același timp însă, mi-a spus că nu era o repartiție ușoară și a adăugat: „Nu trebuie să-mi dai un răspuns acum. Mai întâi, gândește-te bine”. Eu însă i-am răspuns imediat: „Întrucât Iehova este cel care mă trimite, nu am niciun motiv să refuz”.

Am călătorit cu avionul spre Sierra Leone și acolo i-am întâlnit pe frații din Comitetul filialei. Unul dintre ei mi-a spus: „Avem puține informații despre lucrarea din Guineea”. Deși filiala supraveghea lucrarea de predicare din țara vecină, Guineea, comunicarea cu frații de acolo era dificilă din cauza situației politice tensionate. Frații încercaseră de mai multe ori să trimită în țară un reprezentant al filialei, însă fără succes. Prin urmare, am fost rugat să merg în Conakry, capitala Guineei, și să obțin un permis de ședere.

În Conakry, am luat legătura cu ambasadorul Nigeriei și i-am explicat că motivul venirii mele era acela de a predica în Guineea. Însă ambasadorul m-a sfătuit să nu rămân acolo pentru că riscam să fiu arestat sau chiar mai rău. El mi-a spus: „Întoarce-te și predică în Nigeria”. Eu însă i-am răspuns: „Sunt hotărât să rămân”. Prin urmare, ambasadorul i-a trimis o scrisoare ministrului afacerilor interne din Guineea rugându-l să mă ajute, iar acesta m-a primit cu multă căldură.

La puțin timp după aceea, m-am întors la filiala din Sierra Leone și le-am spus fraților ce decizie luase ministrul afacerilor interne. Frații au scos strigăte de bucurie când au aflat cum mi-a binecuvântat Iehova călătoria. Eram rezident oficial al Guineei!

În perioada 1978-1989, am slujit în Guineea și Sierra Leone ca supraveghetor de circumscripție, iar în Liberia, ca locțiitor al supraveghetorului de circumscripție. La început, mă îmbolnăveam foarte des, îndeosebi când vizitam zone izolate. În aceste situații, frații făceau tot posibilul să mă ducă la spital.

Odată, am făcut o formă gravă de malarie și, în plus, am fost infestat cu paraziți intestinali. Mai târziu, am aflat că, întrucât starea mea de sănătate se deteriorase foarte mult, frații discutaseră cu privire la locul în care să mă înmormânteze. Deși uneori am fost la un pas de moarte, nu m-am gândit niciodată să renunț la repartiția mea. Sunt convins că adevărata siguranță provine numai de la Iehova. El poate chiar să ne readucă la viață, dacă va fi necesar.

NE PUNEM ÎNCREDEREA ÎN IEHOVA CA FAMILIE

În 1988, am cunoscut-o pe Dorcas, o pionieră foarte umilă și spirituală. După ce ne-am căsătorit, am participat împreună la lucrarea de circumscripție. Dorcas a fost mereu o soție iubitoare și dispusă să facă sacrificii. Când plecam de la o congregație la alta, trebuia să parcurgem pe jos aproximativ 25 km, ducând cu noi și bagajele. Distanțele mai lungi le parcurgeam cu diverse mijloace de transport, mergând pe drumuri pline de noroi și gropi.

Dorcas este foarte curajoasă. De exemplu, uneori, a trebuit să traversăm râuri care mișunau de crocodili. În timpul unei călătorii de cinci zile, a trebuit să traversăm un râu cu canoea întrucât podurile de lemn erau distruse. Vrând să coboare pe uscat, Dorcas s-a ridicat din canoe și a căzut în apa adâncă. Nici eu, nici Dorcas nu știam să înotăm, iar râul era plin de crocodili. Din fericire, câțiva tineri s-au aruncat în apă și au salvat-o. O bună perioadă de timp după aceea, am avut multe coșmaruri legate de acest eveniment, însă nici nu ne-am gândit să renunțăm la repartiție.

La începutul anului 1992, am primit o veste la care nu ne așteptam: Dorcas era însărcinată. Ne întrebam dacă avea să se oprească aici cariera noastră în serviciul cu timp integral. Am decis să-i punem fetiței noastre numele Jahgift (în engleză, „darul lui Iah”) întrucât am considerat-o un dar din partea lui Iehova. La patru ani după nașterea ei, s-a născut și Eric. Pe amândoi îi considerăm daruri spirituale primite de la Creatorul nostru iubitor. Jahgift a slujit un timp într-un birou de traducere la distanță din Conakry, iar Eric este slujitor auxiliar.

În cele din urmă, Dorcas a trebuit să renunțe la pionieratul special, însă a făcut pionierat regular, chiar dacă trebuia să aibă grijă de cei mici. Cu ajutorul lui Iehova, eu am reușit să continui pionieratul special. Iar, după ce copiii au crescut, Dorcas a reluat și ea acest serviciu. În prezent, amândoi suntem misionari în Conakry.

SURSA ADEVĂRATEI SIGURANȚE

De-a lungul vieții, am mers oriunde m-a purtat Iehova. Nu de puține ori, eu și soția mea am simțit ocrotirea și binecuvântarea sa. Pentru că ne-am bazat întotdeauna pe Iehova, am fost scutiți de îngrijorările care îi apasă pe cei care își pun încrederea în lucruri materiale. Am înțeles din proprie experiență că Sursa adevăratei siguranțe este „Dumnezeul salvării noastre”, Iehova. (1 Cron. 16:35) N-avem nicio îndoială că viața celor care își pun încrederea în el „va fi păstrată în siguranță în săculețul vieții la Iehova”. (1 Sam. 25:29)