11:26

prin voința divină . . . au fost numiți: Majoritatea traducerilor biblice redau acest fragment pur și simplu prin „au fost numiți”. Totuși, aici nu sunt folosite cuvintele grecești traduse, în mod obișnuit, prin „a numi”. (Mt 1:16; 2:23; Mr 11:17; Lu 1:32, 60; Fa 1:12, 19) În acest verset, precum și în majoritatea celor nouă ocurențe din Scripturile grecești creștine, termenul khrēmatízō se referă în mod clar la lucruri care vin de la Dumnezeu, adică de origine divină. (Mt 2:12, 22; Lu 2:26; Fa 10:22; 11:26; Ro 7:3; Ev 8:5; 11:7; 12:25) De exemplu, în Fa 10:22 acest termen este folosit împreună cu expresia „printr-un înger sfânt”, iar în Mt 2:12, 22, cu referire la visele de inspirație divină. Substantivul înrudit khrēmatismós apare în Ro 11:4, iar majoritatea lexicoanelor și a traducerilor biblice folosesc redări precum „cuvântul divin”, „răspunsul divin”, „răspunsul lui Dumnezeu”. Este posibil ca Iehova să-i fi îndemnat pe Saul și pe Barnaba să folosească numele „creștini”. Unii sunt de părere că populația păgână din Antiohia i-ar fi numit „creștini” în semn de dispreț sau de batjocură, dar termenul grecesc khrēmatízō, folosit aici, arată cu claritate că acest nume le fusese atribuit de Dumnezeu. Este puțin probabil ca evreii să-i fi numit pe continuatorii lui Isus „creștini” (din greacă) sau „mesianiști” (din ebraică). Evreii îl respinseseră pe Isus în calitate de Mesia, sau Cristos. Prin urmare, dacă le-ar fi dat continuatorilor săi numele de „creștini”, ei ar fi recunoscut în mod tacit că Isus era Unsul, sau Cristosul.

creștini: Termenul grecesc Khristianós, însemnând „continuator al lui Cristos”, apare doar de trei ori în Scripturile grecești creștine. (Fa 11:26; 26:28; 1Pe 4:16) El derivă de la Khristós, care înseamnă Cristos, sau Uns. Creștinii urmează atât exemplul, cât și învățăturile lui Isus, „Cristosul”, sau cel uns de Iehova. (Lu 2:26; 4:18) Numele de „creștini” a fost dat, „prin voința divină”, probabil în anul 44 e.n., când au avut loc evenimentele menționate în acest verset. Din câte se pare, numele era bine cunoscut când Pavel a fost audiat de regele Irod Agripa al II-lea, în jurul anului 58 e.n., întrucât regele știa cine erau creștinii. (Fa 26:28) Istoricul Tacitus arată că aproximativ în 64 e.n., termenul „creștin” era folosit de locuitorii Romei. În plus, între anii 62 și 64 e.n., Petru și-a redactat prima scrisoare adresată creștinilor răspândiți pe teritoriul Imperiului Roman. În acea perioadă, numele de „creștin” pare să fi fost larg răspândit și bine cunoscut. (1Pe 1:1, 2; 4:16) Purtând acest nume dat de Dumnezeu, discipolii lui Isus nu mai puteau fi considerați o sectă iudaică.