Ce înseamnă a-l cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu?

1, 2. Potrivit cu Isaia 2:3, ce invitaţie se face în zilele din urmă, şi cui?

IMPRESIONANTA profeţie a lui Isaia privitoare la zilele din urmă oferă o invitaţie care ar trebui să intereseze oameni din orice naţiune. Invitaţia este de a ajunge la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu ca persoană: „Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui»“.a — Isaia 2:3.

² Această profeţie arată că în zilele din urmă, oameni din multe naţiuni de pe glob vor fi îndrumaţi spre o sursă comună de instruire care să-i ajute să-l cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Ce adevăruri vor învăţa ei, adevăruri care au menirea de a-i uni în legăturile adevăratei păci?

3. Cum a fost aproape pierdut un aspect important al Bibliei ca rezultat al tradiţiei?

³ Un aspect remarcabil al Bibliei, aproape pierdut datorită tradiţiei, este acela de a stabili o relaţie la modul cel mai personal cu Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul nostru ceresc, prin faptul de a ne adresa lui pe nume. Cine este persoana care are un prieten drag şi iubit, şi care refuză să-i folosească numele sau chiar să îl menţioneze atunci cînd este întrebată de el? De obicei, numai un duşman este atît de dispreţuit încît cineva preferă să nu-l onoreze nici măcar prin faptul că îi menţionează numele. Relaţia specială care a existat între Israelul antic şi Dumnezeul lor — în cadrul căreia îl cunoşteau pe nume — este minunat exprimată de anticul psalmist: „Fiindcă Mă iubeşte, de aceea îl voi scăpa, îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu“. — Psalmul 91:14.

Ar trebui să folosim Numele divin?

4, 5. Care este semnificaţia numelui lui Dumnezeu?

⁴ Din punctul de vedere al Bibliei, niciodată nu a existat vreun semn de întrebare cu privire la numele adevăratului Dumnezeu. Atunci cînd Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, spunîndu-i că El îl va folosi pentru a scoate naţiunea Israel din sclavia Egiptului, Moise a ridicat o întrebare logică: „Cînd mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi» şi ei mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi spune?“ Dumnezeu a răspuns: „Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: «DOMNUL [în ebraică: יהוה = YHWH = Yahweh, sau, din secolul al XIII-lea e.n., Iehova], Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din generaţie în generaţie»“. — Exodul 3:13, 15, sublinierea noastră.

⁵ Acest nume are o semnificaţie profundă pentru o persoană care vorbeşte limba ebraică. El are la bază rădăcina ebraică הוה, h·w·h, care înseamnă „a deveni“. Totuşi, potrivit gramaticii ebraice, numele este în forma cauzativă, Hif‘íl. Aşadar sensul său de bază nu se referă la existenţa eternă a lui Dumnezeu, ci mai degrabă la faptul că el determină ca lucrurile să vină în existenţă sau să apară. Acest lucru este valabil în special şi într-un mod unic cu privire la scopurile sale. Dacă el a avut drept scop să îşi elibereze din sclavia Egiptului naţiunea aleasă, el a determinat ca lucrurile să fie astfel. Nici o putere nu ar putea sta împotriva voinţei sale exprese. Iehova este Dumnezeul care determină ca scopurile sale să fie împlinite. În felul acesta el se determină pe sine însuşi să devină Împlinitorul promisiunilor sale. Acest lucru a fost valabil şi cînd a avut drept scop să-şi elibereze naţiunea din captivitatea babiloneană. Acelaşi lucru este valabil cu privire la scopul său de a aduce condiţii paradiziace pentru acest pămînt. Ceea ce conferă semnificaţie şi garanţie acestor promisiuni este chiar numele său. — Isaia 41:21–24; 43:10–13; 46:9, 10.

6–9. a) De unde ştim că Dumnezeu nu interzice folosirea numelui său? b) Cînd şi cum a ajuns să facă parte din iudaism interdicţia cu privire la folosirea numelui lui Dumnezeu?

⁶ Dar nu interzic cele Zece Porunci pronunţarea numelui lui Dumnezeu? Absolut deloc! Deşi mulţi au interpretat porunca a treia în felul acesta, observaţi ce comentează Encyclopaedia Judaica: „Evitarea pronunţării numelui YHWH . . . a fost determinată de o înţelegere greşită a celei de-a Treia Porunci (Ex. 20:7; Deut. 5:11) care spune «Să nu iei în deşert numele lui YHWH, Dumnezeul tău», dar care, de fapt, înseamnă «Să nu juri în mod fals pe numele lui YHWH, Dumnezeul tău»“.⁵ Observaţi că textul nu interzice să ‘iei’ sau să pronunţi numele lui Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă se referea la a nu lua ‘în deşert’ numele lui Dumnezeu, observaţi ce declară lexiconul ebraic al lui Koehler şi Baumgartner cu privire la termenul ebraic tradus prin „în deşert“ (în ebraică: laşşáw’): „A numi un nume fără nici un motiv . . . a folosi greşit un nume“.⁶ Aşadar, această poruncă nu interzice folosirea numelui lui Dumnezeu, ci mai degrabă folosirea lui greşită.

⁷ Dar ce se poate spune despre argumentul că numele lui Dumnezeu este „prea sfînt pentru a fi pronunţat“? Ei bine, nu pare raţional faptul că, dacă Dumnezeu ar fi considerat că numele lui este prea sfînt pentru a fi pronunţat de oameni, în primul rînd el nu l-ar fi dezvăluit? Chiar faptul că în textul original al Scripturilor ebraice numele personal al lui Dumnezeu apare de peste 6 800 de ori demonstrează că el doreşte ca oamenii să îl cunoască şi să folosească numele său. Departe de a restrînge folosirea numelui său pentru a preveni lipsa de respect, Dumnezeu încurajează de repetate ori şi chiar porunceşte poporului său să-i folosească numele şi să îl facă cunoscut. Faptul de a acţiona astfel dovedea că ei aveau o relaţie strînsă cu el şi că îl iubeau (Psalmul 91:14). Profetul Isaia a arătat în mod clar care este voinţa lui Dumnezeu în această privinţă atunci cînd a declarat: „Lăudaţi pe DOMNUL [în ebraică: יהוה = YHWH = Iehova], chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, spuneţi măreţia Numelui Lui!“ — Isaia 12:4. Vezi şi Mica 4:5; Maleahi 3:16; Psalmii 79:6; 105:1; Proverbele 18:10.

⁸ Dacă Iehova nu ar fi dorit ca oamenii să-i pronunţe numele, el ar fi putut interzice în mod explicit acest lucru. Însă, Biblia nu interzice nicăieri folosirea corectă sau pronunţarea numelui său. Oameni fideli din timpurile biblice au folosit în mod liber numele său (Geneza 12:8; Rut 2:4; 4:11, 14). De fapt, Dumnezeu i-a condamnat în mod repetat pe cei care îi determinau poporul să uite numele său sfînt. — Ieremia 23:26, 27; Psalmul 44:20, 21 (44:21, 22, Ta).

⁹ Dar cum a devenit această interdicţie o parte a gîndirii iudaice, dat fiind că aceasta nu făcea, în mod evident, parte din Biblie? Comentariile făcute de dr. A. Cohen, un rabin şi autor al cărţii Everyman’s Talmud, arată că tradiţia s-a impus treptat pe parcursul unei perioade de multe secole. Dr. Cohen scrie: „În timpurile biblice se pare că nu au existat reţineri în ce priveşte folosirea lui în vorbirea zilnică. Adăugarea lui iah sau iahu la numele personale, care a continuat printre iudei chiar şi după exilul babilonean, este o dovadă că nu exista nici o interdicţie cu privire la întrebuinţarea tetragramei Numelui. Dar la începutul perioadei rabinice pronunţarea Numelui a fost restrînsă la serviciul de la Templu“. Referitor la evenimentele ulterioare din această perioadă, el remarcă: „În loc de IHVH, Numele era pronunţat Adonai (Domnul meu) în cadrul serviciului de la sinagogă; dar există o tradiţie conform căreia pronunţia originală era transmisă de Înţelepţi discipolilor lor periodic — o dată sau de două ori la fiecare şapte ani (Kidduşin 71a). După un timp a încetat chiar şi această practică, iar modul de pronunţare a Numelui nu se mai cunoaşte în mod clar“.⁷ Acesta a fost efectul unor ‘porunci ale oamenilor’. — Isaia 29:13; Deuteronomul 4:2; vezi articolul „Biblia — inspirată de Dumnezeu?”, paragrafele 15, 16.

Cerinţe pentru cei care poartă Numele

10–14. a) Ce pretinde Dumnezeu de la cei care îi poartă numele? b) Ce feluri de puritate li se pretind celor care doresc să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu? c) Ce influenţe străine ale păgînilor au lăsat o urmă adîncă în iudaism?

¹⁰ Evident, simpla cunoaştere şi chiar folosirea numelui lui Dumnezeu nu este suficientă pentru ca o persoană să-i fie plăcută lui Dumnezeu. Faptul de a purta numele lui Dumnezeu în calitate de adevărat închinător al său este un privilegiu unic, aşa cum a proclamat profetul Ieremia: „Cuvintele tale au fost bucuria şi plăcerea inimii mele, căci sînt numit după Numele Tău“ (Ieremia 15:16). Dar acest măreţ privilegiu aduce cu sine o grea responsabilitate. Iehova le-a declarat explicit regilor naţiunilor păgîne: „Eu aduc pedeapsa mai întîi asupra cetăţii care poartă numele Meu“ (Ieremia 25:29, Ta). Atunci cînd Iehova şi-a eliberat poporul din Babilon, după 70 ani de captivitate, el îşi avertizase deja poporul prin profetul Isaia: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul ei! Curăţiţi-vă (păstraţi-vă puri, Ta), cei care purtaţi vasele DOMNULUI [יהוה]!“ (Isaia 52:11). Ce ar implica astăzi faptul de a ne păstra puri în calitate de închinători adevăraţi, de purtători ai numelui Dumnezeului preasfînt, Iehova?

¹¹ În mod sigur, o persoană care doreşte să-i placă lui Dumnezeu va trebui să îşi menţină o conduită pură, în special cu privire la normele morale pe care le stabileşte Dumnezeu însuşi. În contrast cu normele laxiste ale societăţii de astăzi, Scripturile nu lasă nici un dubiu sau vreo posibilitate de interpretare atunci cînd arată faptul că Dumnezeu condamnă minciuna, furtul, fornicaţia, adulterul, homosexualitatea, crima şi orice altă formă de înşelăciune (Exodul 20:12–16 [20:12, 13, Ta]; 23:1, 2; Leviticul 5:1; 19:35, 36; 20:13). Scripturile condamnă nu numai acţiunea incorectă în sine, dar şi gîndirea incorectă care conduce la o conduită incorectă. — Exodul 20:17 (20:14, Ta); Leviticul 19:17; Psalmul 14:1–5; Iov 31:1, 9–11.

¹² Pe lîngă puritatea morală, de la cei care poartă numele lui Iehova se va pretinde în mod sigur puritate religioasă. Iehova a avertizat în mod repetat antica naţiune Israel să nu se lase influenţată de gîndirea, practicile şi obiceiurile religioase ale naţiunilor vecine, care se închinau la alţi dumnezei. De fapt, numai cu această condiţie — să nu imite închinarea falsă a naţiunilor — puteau să rămînă în Ţara Promisă (Leviticul 18:24–30; Deuteronomul 12:29–31). Nu numai idolatria era interzisă în mod clar, dar şi orice fel de practică şi convingere superstiţioasă, cum ar fi astrologia, spiritismul, prezicerea viitorului, magia, rugăciunile sau întrebările adresate morţilor. — Exodul 20:3–5; 22:18 (22:17, Ta); Leviticul 20:27; Deuteronomul 18:9–13; Isaia 8:19, 20; 47:13; Ieremia 10:2.

¹³ Strîns legată de puritatea religioasă este problema purităţii doctrinale. Avertismentul de a nu imita obiceiurile şi închinarea naţiunilor din jurul lor era mai mult decît bine venit în momentul cînd naţiunea Israel a preluat ţara de la canaaniţi. Iehova a dezvăluit adevărul religios poporului său. Numai ei se închinau adevăratului Dumnezeu Iehova (Exodul 19:5, 6; Deuteronomul 4:32–37; Psalmul 147:19, 20). Numai ei îl cunoşteau pe acest Dumnezeu în mod personal şi, fiind martorii săi, erau în măsură să-i înveţe pe alţii adevărul despre el (Isaia 43:9–12; Psalmul 105:1). În contrast cu aceasta, obiceiurile şi practicile religioase ale altor naţiuni reflectau o lipsă fundamentală de cunoaştere a lui Dumnezeu. — Isaia 60:2.

¹⁴ În pofida începutului său bun, naţiunea Israel a fost de multe ori amăgită de idei religioase străine (Judecătorii 2:11–13; 1 Împăraţi 18:21; Ieremia 2:11–13; Ezechiel 8:14–18). Deşi cultura canaanită şi cea babiloneană şi-au lăsat amprentele, cea mai mare provocare cu care s-a confruntat vreodată iudaismul a venit pe parcursul perioadei de elenizare din partea civilizaţiei greceşti.b Rezumînd această perioadă prelungită a influenţei culturii greceşti, care s-a extins din secolul al patrulea î.e.n. pînă în primele secole ale erei noastre, autorul iudeu Max Dimont a făcut remarca: „Îmbogăţiţi de gîndirea platoniciană, de logica aristoteliană, de ştiinţa euclidiană, erudiţii iudei s-au apropiat de Tora cu instrumente noi . . . Ei au început să adauge elemente greceşti la revelaţia iudaică“.

Are omul un suflet nemuritor?

15–17. a) Ce învaţă Biblia despre moarte şi despre suflet (vezi chenarul „Moartea şi sufletul — Ce sînt ele?”)? b) Ce speranţă oferă Biblia pentru cei care au murit?

¹⁵ Au fost influenţate doctrinele şi convingerile religioase din iudaism pe parcursul acestei perioade? Encyclopaedia Judaica recunoaşte cu francheţe: „Probabil că doctrina nemuririi sufletului a pătruns în iudaism datorită influenţei greceşti“.⁸ Scripturile ebraice învaţă în mod simplu şi clar că la început Dumnezeu a intenţionat ca omul să trăiască pentru totdeauna în sănătate perfectă pe pămînt (vezi articolul „Care este scopul lui Dumnezeu cu privire la omenire?”, paragrafele 2 la 4). La Geneza 2:7 citim: „DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu“. Observaţi că textul nu spune că omului i-a fost dat un suflet, ci mai degrabă că el a devenit un suflet. Datorită răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu prin neascultare, primul om, Adam, a fost condamnat la moarte. Aşadar, Adam, ca suflet uman, a murit. Nici o parte din el nu a continuat să trăiască într-o altă sferă. Astfel, conceptul unui suflet nemuritor nu este o învăţătură biblică.c Biblia spune în mod clar: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“. — Ezechiel 18:4.

¹⁶ Ceea ce dezvăluie Scripturile cu privire la starea morţilor se armonizează cu învăţătura biblică conform căreia sufletul moare. La Eclesiastul, capitolul 9, versetele 5 şi 10, citim: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic . . . Căci în Locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“ (compară cu Psalmul 146:3, 4). Moartea a fost dată ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu (Geneza 2:17). Ea este opusul vieţii, nu o altă formă de viaţă. Întrucît acesta este adevărul, nu ar trebui să fim surprinşi să constatăm că în Scripturi nu se vorbeşte nicăieri despre o pedeapsă arzătoare a focului iadului (geh hinnóm). Şi aceasta este o concepţie preluată din filozofia greacă şi din doctrine păgîne. Cu privire la mistica convingere ebraică a reîncarnării, The New Standard Jewish Encyclopedia declară: „Ideea pare să fi provenit din India . . . În Kabbala [cărţile mistice ale iudaismului] ea apare prima dată în cartea Bahir, după care, începînd cu Zohar, a fost general acceptată de către mistici, jucînd un rol important în convingerile şi literatura Hasidică“.⁹

¹⁷ Întrucît moartea este opusul vieţii şi sufletul nu continuă să trăiască într-un alt domeniu, ce speranţă există pentru cei care au murit? Cuvîntul lui Dumnezeu susţine în mod clar că după restabilirea condiţiilor paradiziace pentru omenire pe pămînt prin intervenţia Regelui Mesianic numit de Dumnezeu, majoritatea morţilor vor fi readuşi la viaţă. Această învăţătură biblică este denumită adesea ‘învierea morţilor’. Cei înviaţi nu îi vor include doar pe cei care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu, ci şi multe milioane, chiar miliarde, cărora nu li s-au oferit niciodată suficiente ocazii de a învăţa despre el şi de a-l sluji în adevăr. — Daniel 12:2, 13 (12, Ta); Isaia 26:19; Iov 14:14, 15.

18, 19. De ce ar trebui o persoană să ajungă să-l cunoască pe adevăratul Dumnezeu, şi cum poate face aceasta?

¹⁸ Oare această speranţă biblică a învierii la viaţă perfectă pe pămînt nu este un puternic imbold pentru oamenii din toate naţiunile de a-l căuta pe adevăratul Dumnezeu şi de a ajunge să-l cunoască? Dar unde este adevărata sursă de instruire de la Iehova pentru aceste zile din urmă, aşa cum este menţionat la Isaia 2:2, 3? Cine îi poate instrui pe oameni în căile lui Iehova, astfel încît să ‘umble pe cărările Lui’? Ar putea oare iudaismul sau creştinătatea să furnizeze această instruire, în lumina informaţiilor biblice analizate pînă în acest moment?

¹⁹ Potrivit profeţiei, urma să existe un grup de persoane care să poarte numele lui Iehova în puritate şi care să îi slujească cu adevărat atît în calitate de Martori ai săi, cît şi de sursă de lumină spirituală pentru naţiuni. — Isaia 60:2, 3.