Întrebări de la cititori

◼ Ce deosebire poate să facă un creştin între mită (condamnată de Biblie) şi un „bacşiş“ sau un „cadou“ pentru un serviciu făcut?

Trebuie să înţelegem că practicile diferă de la un loc la altul. Un mod de a proceda, care este acceptat într-o ţară, este considerat în altă parte drept jignitor sau deplasat. De exemplu, poate că într-o ţară există obiceiul de a te înclina în faţa unui reprezentant al Statului, în timp ce în alta acest lucru este considerat drept idolatrie.a În acelaşi fel, practica de a da bacşiş care este acceptată într-o ţară poate fi şocantă sau ilegală în alta. Ţinînd seama de aceste deosebiri, toţi creştinii trebuie să urmeze sfatul lui Dumnezeu dat împotriva mitei.

Ce este mita şi ce spune Biblia cu privire la ea? Iată în esenţă definiţia pe care o dă Dicţionarul explicativ al limbii române: „Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-şi încalce obligaţiile de serviciu sau să-şi îndeplinească mai cu rîvnă aceste obligaţii.“ (Le Petit Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue française: „Sume sau cadouri oferite în mod clandestin pentru a obţine în mod ilegal un avantaj (. . .). Mita este destinată să corupă un funcţionar şi constituie un cîştig ilicit.“) Astfel, mită înseamnă a da bani (sau a face un cadou) unui judecător pentru a influenţa hotărîrea sa şi a denatura dreptatea. A oferi bani pentru a ocoli legea înseamnă, de asemenea, a oferi mită; este ca şi cum ai cere unui inspector, însărcinat să verifice dacă un imobil este în conformitate cu normele de securitate sau dacă un automobil se află în stare de bună funcţionare, să nu ţină seama de o încălcare a legii.

Dumnezeu condamnă mita cînd spune judecătorilor lui Israel: „Să nu denaturezi judecata. Să nu fii părtinitor, şi să nu accepţi mită, deoarece mita orbeşte ochii celor înţelepţi şi suceşte cuvintele celor drepţi.“ (Deuteronom 16:19; compară Proverbe 17:23; Isaia 1:23; 5:23; 1 Samuel 8:3–5.) Iehova însuşi, este cel care a fixat regula de conduită, deoarece la el „nu există nici nedreptate, nici părtinire, nici luare de mită“ (2 Cronici 19:7; Deuteronom 10:17). Creştinii care doresc să cîştige aprobarea lui Dumnezeu refuză să recurgă la mită. — Compară Fapte 24:26.

În timp ce în lumea întreagă oamenii denunţă practica mitei şi elaborează legi împotriva ei, numeroase persoane întîmpină dificultăţi în legătură cu întrebarea pusă mai sus. Ei ştiu că, în ţara lor, ei trebuie să ofere un „cadou“ sau un „bacşiş“, dacă vor ca un funcţionar să-şi îndeplinească datoria sau să acţioneze echitabil. De exemplu, iată ce se putea citi în Wall Street Journal cu privire la o ţară în care este inflaţie: „Ca să-şi rotunjească salariul lunar, funcţionarii recurg la o corupţie minoră. «Trebuie să-i plăteşti ca să obţii orice fel de formular» relatează responsabilul unui organism de stat. În acelaşi timp, la aeroportul internaţional, funcţionarii de la serviciul de imigrare îi hărţuiesc pe turiştii străini nedumeriţi; aceştia trebuie să le verse 20 de dolari ca să le vizeze paşaportul, fără de care ar pierde avionul.“

Recent revista U.S. News & World Report comenta despre tergiversările administraţiei şi profiturile pe care unii le obţin din acestea, ceea ce constituie un fapt obişnuit în toată lumea. De exemplu, acolo se spunea: „În zilele noastre un indian trebuie să-i strecoare bani unui funcţionar dacă vrea să-şi înscrie copilul la şcoală, să fie primit într-un spital şi chiar să-şi rezerve locuri în tren.“ Dar iată şi alte ilustrări ale acestui procedeu:

— Un artizan are nevoie de o licenţă ca să poată lucra. Într-o anumită ţară, fiecare ştie că, după ce a plătit drepturile regulamentare guvernului, trebuie să facă un „cadou“; dacă nu, dosarul va rămîne la fundul teancului. Deşi el nu cere să fie pus înaintea altora, cel care dă „bacşişul“ normal îşi va vedea dosarul examinat la momentul oportun.

— Într-o altă ţară, oamenii ştiu că agenţii de circulaţie sînt plătiţi cu un salariu mic şi că aceştia îşi măresc venitul cu ajutorul bacşişurilor. Un agent opreşte un automobilist şi îi spune că a comis o infracţiune; respectivul trebuie deci să plătească o amendă. Dacă automobilistul protestează, agentul îl avertizează că dacă va înainta cazul în instanţă, el îl va acuza pe automobilist şi de ultraj. Astfel, mulţi preferă să plătească „amenda“, considerînd-o ca un fel de impozit. Alţii însă refuză, fiind gata să suporte consecinţele.

— Se presupune că o municipalitate se ocupă de strîngerea resturilor menajere. Totuşi, este normal ca stăpîna casei să-i facă un „cadou“ gunoierului. Dacă ea nu i-l face, lada ei de gunoi este „uitată“, iar gospodina este pasibilă de o amendă pentru lipsa de igienă.

Aceste dificultăţi arată că numeroase persoane investite cu autoritate abuzează de funcţia lor în vederea obţinerii unor profituri nedrepte (Ecleziast 8:9). Creştinii tînjesc după noul sistem drept pe care Dumnezeu îl va instaura, dar în timp ce îl aşteaptă ei trebuie să facă faţă sistemului actual (2 Petru 3:13). Ei vor trebui, poate, să accepte faptul că, în ţara în care trăiesc, funcţionarii din serviciile publice se aşteaptă să primească un cadou în schimbul muncii pe care o fac. Totuşi, chiar şi în ţările unde această practică este un lucru normal, mulţi Martori ai lui Iehova care au de-a face cu inspectorii sau funcţionarii de la vamă au refuzat să dea „bacşişuri“ pentru a obţine ceea ce ei au dreptul prin lege. Deoarece ei sînt cunoscuţi pentru poziţia lor în acest domeniu, ei beneficiază de serviciile pe care majoritatea oamenilor nu le obţin decît plătind pentru ele (Proverbe 10:9). Totuşi, fiecare creştin trebuie să asculte de conştiinţa sa educată de Biblie, ţinînd cont de ceea ce se face în ţara sa.

Trebuie să se ia în consideraţie iubirea de aproapele nostru (Matei 22:39). A recurge la un cadou pentru a obţine prioritate, de exemplu a fi înscris primul pe o listă de audienţe, trecînd astfel înaintea altor persoane, ar însemna lipsă de iubire. Isus ne-a sfătuit să-i tratăm pe alţii aşa cum am vrea să fim şi noi trataţi (Matei 7:12). Poate că anumiţi creştini consideră că, atunci cînd le vine rîndul, ei pot să cedeze la obiceiul ţării care constă în a face un „cadou“ pentru a-l determina pe un funcţionar să facă ceea ce îi pretinde serviciul său. Bineînţeles, în ţările în care aceste „cadouri“ nu sînt un lucru obişnuit sau şochează cugetele, creştinul plin de iubire va acţiona în aşa fel încît să nu poticnească pe nimeni. — 1 Corinteni 10:31–33.

Pe lîngă acestea, trebuie să se respecte legea. Isus a adresat acest îndemn: „Restituiţi Cezarului lucrurile Cezarului, dar lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu.“b (Marcu 12:17; vezi şi Matei 17:24–27.) Un funcţionar de stat poate aştepta să primească un „bacşiş“ din mîna unui creştin care nu a încălcat legea; dar dacă acest creştin a încălcat legea, aceasta este cu totul altceva. Cum ar putea el, în acest caz, să ofere, cu conştiinţa împăcată, mită unui funcţionar pentru ca acesta să nu ţină seama de delict? În această privinţă, apostolul Pavel a scris că ar trebui să ne temem de autorităţile superioare de stat, care sînt împuternicite „pentru a exprima mînia împotriva celui care practică răul“ (Romani 13:3, 4). Concepţia lui Pavel era că, dacă ar fi făcut ceva rău, el ar fi acceptat pedeapsa care se impunea (Fapte 25:10, 11). Astfel, un creştin care a încălcat legile de circulaţie, ar putea fi supus la plata unei amenzi impuse de un funcţionar de la poliţie sau de un judecător.

Pavel a declarat, de asemenea, că guvernele sînt ‘slujitori pentru binele nostru’. Chiar dacă unii funcţionari sînt lacomi, totuşi serviciile pe care le oferă statul sînt spre binele public. De exemplu, unii funcţionari verifică dacă automobilele sînt în stare de funcţionare, alţii dacă imobilele corespund normelor de securitate cu privire la incendii. Aşadar, un creştin poate aprecia că, rămînînd în limitele impuse de lege, el are dreptul să dea „bacşiş“ unui funcţionar care aşteaptă să i se plătească într-un fel sau altul, un „onorariu“ pentru serviciile sale. Evident că aceasta este cu totul altceva faţă de mita dată unui inspector pentru ca acesta să închidă ochii la o infracţiune.

Indiferent de ţara în care trăiesc şi de obiceiurile acesteia, creştinii trebuie să dea dovadă de înţelepciune practică. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-şi aducă aminte că cei care ‘vor fi oaspeţi în cortul său şi vor locui pe muntele său sfînt’ nu pot să recurgă la mită (Psalm 15:1, 5). Cît despre faptul de a da „bacşiş“ pentru serviciile la care are dreptul sau pentru a evita să fie tratat nedrept de către un funcţionar de stat, creştinul trebuie să hotărască singur dacă îi permite conştiinţa să facă astfel şi să-şi asume responsabilitatea pentru eventualele consecinţe. În orice caz, el trebuie să adopte o comportare care să-i permită să-şi păstreze o conştiinţă curată, care nu îi va păta buna reputaţie de creştin şi care nu îi va poticni pe cei care vor fi martori ai acţiunii sale. — 2 Corinteni 6:3.

◼ Sînt Martorii lui Iehova la fel de categorici cu privire la manifestarea lăcomiei la mîncare în rîndul membrilor lor pe cît sînt de categorici cu privire la obiceiul dăunător al fumatului?

Martorii lui Iehova adoptă împotriva tutunului o poziţie care se bazează pe principiile biblice şi ei acceptă în egală măsură condamnarea scripturală a lăcomiei la mîncare.

Ei sînt convinşi că fumatul violează principiile biblice. Fumatul înseamnă consumare de nicotină. În plus, nu este firesc să se inhaleze fumul de tutun. Fumatul murdăreşte corpul, cauzează probleme de sănătate şi a scurtat vieţi omeneşti care ar fi trebuit să fie folosite spre lauda lui Dumnezeu. De asemenea, poluează în mod periculos aerul pe care îl respiră alţii. Cu siguranţă, toate aceste lucruri nu înseamnă iubire faţă de semenii noştri. — 2 Corinteni 7:1; Romani 12:1; Marcu 12:33.

Dar în ceea ce priveşte lăcomia la mîncare? Biblia condamnă fără rezerve lăcomia la mîncare, care înseamnă consumarea cu aviditate a unor mari cantităţi de alimente. Fiul unui israelit care era „lacom şi beţiv“ trebuia să fie omorît (Deuteronom 21:18–21). Proverbele ne avertizează cu privire la ‘tovărăşia cu cei lacomi’ (Proverbe 28:7; 23:20, 21). Lăcomia la mîncare este, de asemenea, un lucru rău, întrucît ni se spune că „cei lacomi“ nu vor moşteni Regatul lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:9, 10; compară 1 Petru 4:3; Filipeni 3:18, 19.) Supraveghetorii creştini trebuie să fie ‘stăpîni pe sine’, nu „lacomi lipsiţi de ocupaţie“ (Tit 1:8, 12). Faptul acesta este atît de grav, încît unii supraveghetori au fost destituiţi datorită consumului excesiv de mîncare.

Trebuie să se recunoască totuşi că a hotărî cînd este vorba de lăcomie de mîncare nu este un lucru uşor. A mînca (spre deosebire de inhalarea fumului de tutun) este ceva firesc şi adecvat. Nici faptul că cineva este gras nu constituie singurul criteriu pentru depistarea lăcomiei; în realitate, o persoană foarte slabă ar putea fi lacomă la mîncare. Biblia nu condamnă persoanele supraponderale, ci excesul de mîncare care poate sau nu, să ducă la obezitate.

Unii oameni sînt supraponderali datorită unor tulburări sau boli glandulare, deşi profesoara universitară Judith Rodin susţine că numai „5% din cazurile de obezitate sînt cauzate în principal de problemele de sănătate“. Moştenirea ereditară poate declanşa obezitatea la o persoană. Iată ce declară medicul William Bennett: „Mulţi oameni graşi îşi menţin greutatea datorită faptului că mănîncă aproximativ tot atît de mult ca o persoană de greutate medie (. . .) Ei se deosebesc din punct de vedere metabolic.“ Anumiţi cercetători sînt chiar de părere că, dacă un om gras mănîncă mai puţin, ritmul metabolismului din corpul său coboară, astfel încît arderea caloriilor se face mai lent. Dar chiar dacă un obed nu este în sensul că este un mîncăcios nesăţios, el (sau ea) trebuie probabil să aplice cu mai multă seriozitate sfatul lui Dumnezeu.

De exemplu, creştinii trebuie să cultive stăpînirea de sine, care se aplică şi în ceea ce priveşte consumul de alimente (Galateni 5:22, 23; 2 Petru 1:5–8). Apostolul Pavel l-a îndemnat pe închinătorul creştin să fie asemenea unui alergător care „exercită stăpînire de sine în toate lucrurile“. Pavel ‘îşi trata cu severitate corpul şi îl conducea ca pe un sclav, ca să nu ajungă dezaprobat’ (1 Corinteni 9:24–27). O persoană corpolentă poate avea toate motivele ‘să-şi trateze cu severitate corpul’ în ceea ce priveşte cantitatea, conţinutul, timpul şi modul în care mănîncă.c

Obezitatea este periculoasă. Cercetările arată că ea duce la creşterea tensiunii arteriale şi a colesterolului, la apariţia diabetului la adulţi, la mai multe forme de cancer, la afecţiuni ale inimii şi ale vezicii biliare, la artrită şi la afecţiuni ale căilor respiratorii. „O persoană care are o greutate suplimentară de 20% din greutatea normală se încadrează la rata mortalităţii care este cu 1/3 mai mare decît rata medie. Pentru cei care sînt mai grei cu 30% sau cu 50% din greutatea normală, rata mortalităţii este cu 50% şi respectiv 100% mai mare decît rata medie“ (The New York Times, 27 februarie 1985). Rapoarte similare provin din Anglia, Germania şi Italia.

Un creştin vrea într-adevăr să-l ‘iubească pe Iehova cu toată inima, sufletul [sau viaţa], mintea şi puterea sa’ (Marcu 12:30). De îndată ce au studiat creştinismul, numeroase persoane au renunţat la fumat, ca să-şi păstreze sănătatea şi viaţa. Nu ar trebui deci să fie creştinii la fel de preocupaţi de faptul că, dacă sînt obezi din cauza consumului excesiv de mîncare, sănătatea, precum şi viaţa pe care i-au dedicat-o lui Iehova ar putea fi periclitate?

Unii oameni mănîncă mai mult cînd sînt trişti, cînd se simt frustraţi, cînd se simt singuri sau cînd sînt mînioşi. Deşi în calitate de creştini noi nu sîntem scutiţi deloc de asemenea stări lăuntrice, totuşi în loc să căutăm uşurare în consumul exagerat de alimente, este mai bine să apelăm la Dumnezeu şi la fraţii noştri pentru ajutor. În această privinţă citiţi Filipeni 4:6, 7, 11–13. Chiar şi oamenii de ştiinţă care susţin că fiecare persoană tinde în mod firesc spre o anumită greutate recunosc că această tendinţă poate fi schimbată, şi recomandă reducerea alimentelor cu un procent ridicat de grăsime şi practicarea mai multor exerciţii fizice. Este interesant de semnalat că, în multe regiuni ale globului, creştinii care participă cu regularitate în serviciul de la uşă la uşă, merg pe jos şi urcă pe dealuri şi munţi, fapt care are un efect binefăcător asupra sănătăţii lor. Şi Pavel ‘a depus eforturi şi a trudit’ în serviciul sacru. — 2 Corinteni 11:26, 27.

Aşadar, pe baza sfaturilor pe care le dă Biblia, Martorii lui Iehova dezaprobă lăcomia la mîncare. Indiferent de greutatea lor corporală, ei se străduiesc să ‘exercite stăpînire de sine în toate lucrurile’, inclusiv în ce priveşte consumul de mîncare. Şi aceasta nu din cauza vreunei opinii omeneşti care este la modă, ci datorită faptului că ei vor să trăiască în conformitate cu principiile biblice şi să fie creştini activi care se bucură de aprobarea lui Dumnezeu.

◼ Călătoria pe care iudeii au făcut-o ca să se întoarcă la Ierusalim, după captivitatea în Babilon, a fost de circa 800 sau 1 600 de kilometri?

Distanţa în linie dreaptă care separa Babilonul antic de Ierusalim era de circa 800 de kilometri. Călătoria pe acest drum obliga la străbaterea unei regiuni extrem de neospitaliere, care cuprindea întinderi vaste de pămînt foarte arid sau de deşert. Un alt drum care era de aproximativ două ori mai lung suia din valea Eufratului pînă în Haran, iar de acolo cobora spre Ţara Promisă, trecînd prin Damasc. Avraam a parcurs acest drum cînd şi-a dus familia din Ur în Canaan. — Geneza 11:31—12:5.

Biblia nu indică drumul pe care au mers iudeii ca să se întoarcă la Ierusalim după captivitatea în Babilon (Ezra 8:1–32; 7:7–9). De aceea, este posibil ca ei să fi urmat unul sau altul dintre aceste drumuri şi cînd se vorbeşte despre călătoria lor s-ar putea face referire la oricare dintre ele. Însă mult mai important este faptul că iudeii care se întorceau din exil trebuiau să fie liberi de doctrinele şi practicile babiloniene, ca să poată merge pe „Calea Sfinţeniei“. — Isaia 35:8–10; compară paginile 152—156 din cartea Salvare iminentă din necazul mondial (engl.).

[Note de subsol]