Răscumpărarea — doctrina pierdută a creştinătăţii

RĂSCUMPĂRAREA — credinţa că Isus a murit în schimbul omenirii păcătoase — constituie fundamentul adevăratului creştinism. Totuşi, teologii creştinătăţii au criticat şi batjocorit de mult timp această doctrină.

De ce? Doar nu a zis Isus însuşi, în Marcu 10:45 că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi“?

Unii au afirmat că Isus nu a rostit niciodată aceste cuvinte şi că ele au fost inventate după moartea sa, sub influenţa apostolului Pavel. Alţii susţin că, în acest context, „preţul de răscumpărare“ este o figură de stil sau că doctrina provine din mitologia greacă! Deci răscumpărarea a dispărut practic din învăţăturile bisericii.

Dar s-ar putea să te întrebi, pe bună dreptate, cum au înţeles primii creştini moartea lui Isus. Iată ce spune Pavel în 2 Corinteni 5:14, 15: „Dragostea lui Cristos ne constrînge, încît socotim că, (. . .) Unul a murit pentru toţi, (. . .) pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei“. Această doctrină era simplă şi clară—totalmente liberă de complicatele modificări ulterioare pe care avea să le sufere din partea teologilor bisericii.

Este oare posibil ca Pavel să fi inventat această doctrină? Nu, deoarece el explică în 1 Corinteni 15:3: următoarele: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi“. Este clar că cu mult înainte ca Pavel să-şi scrie epistolele, creştinii înţelegeau deja că moartea lui Isus era o jertfă, un preţ real, plătit pentru a răscumpăra omenirea păcătoasă: o răscumpărare. În plus, aşa cum arată Pavel, ei înţelegeau că moartea lui Cristos era o împlinire a «Scripturilor», adică a profeţiilor din Psalmul 22 şi din Isaia, capitolul 53, consemnate în Scripturile ebraice, sau „Vechiul Testament“.

Întrebări rămase fără răspuns

Dacă preferi să cercetezi singur faptele, vei constata că învăţăturile apostate s-au infiltrat în creştinism încă din perioada apropiată de timpul apostolilor (Fapte 20:29, 30; 2 Timotei 4:3, 4). Totuşi, credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Cristos a persistat, după cum arată scrierile părinţilor timpurii ai bisericii. Însă, cînd unii teologi de mai tîrziu au studiat amănunţit doctrina răscumpărării, ei au întîmpinat cîteva întrebări dificile cum ar fi: Către cine s-a plătit preţul de răscumpărare? şi De ce a fost necesară această plată?

În secolul al IV-lea e.n., Grigore din Nysa şi alţii au emis părerea potrivit căreia preţul de răscumpărare i-a fost plătit lui Satan Diavolul! Ei susţineau că Satan deţinea controlul asupra omului şi că preţul de răscumpărare i-a fost plătit lui pentru a elibera omenirea. Totuşi, Grigore din Nazianzus, un contemporan al celor de mai sus, a sesizat marea deficienţă a respectivei teorii. Ea lăsa să se înţeleagă că Dumnezeu îi era supus Diavolului — un lucru într-adevăr absurd! Iată însă că ideea despre o răscumpărare plătită Diavolului a prins şi a rezistat secole în şir.

Dar s-ar putea ca preţul de răscumpărare să-i fi fost plătit lui însuşi Dumnezeu? Grigore din Nazianzus a considerat că şi această concepţie genera probleme. Întrucît «noi nu eram sclavii lui [Dumnezeu]», de ce era necesar să I se plătească o răscumpărare? Pe lîngă aceasta, «îşi găsea oare Tatăl plăcere în moartea Fiului său» pretinzînd o răscumpărare? În aparenţă întrebări dificile a căror apariţie pune la îndoială însăşi răscumpărarea.

Moartea răscumpărării

Cercetările tale asupra acestei chestiuni te-ar putea duce apoi la începutul secolului al XII-lea. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a încercat să răspundă la întrebările respective în cartea sa Cur Deus Homo (De ce Dumnezeu a devenit om). Cartea ne învăţa că moartea lui Cristos a servit ca mijloc de satisfacere a justiţiei divine, dar nu ca răscumpărare. Anselm susţinea că a ierta păcatul prin răscumpărare, fără a satisface justiţia, este totuna cu a lăsa păcatul necorectat. „Dar Dumnezeu nu poate, fireşte, să lase nimic necorectat în Regatul Său“, spunea Anselm. Cum a corectat deci Dumnezeu lucrurile?

Argumentînd că «păcatul îl dezonorează pe Dumnezeu», Anselm spunea că nu ar fi fost suficient „doar să se restituie ce a fost luat“ prin păcatul lui Adam. Întrucît Dumnezeu fusese insultat, o răscumpărare — fie şi sub forma jertfei unui om perfect — nu ar fi ceva suficient. „Avînd în vedere insulta adusă“, arăta acest cleric, „trebuie să se restituie mai mult decît a fost luat.“ (Sublinierea noastră.) Anselm argumenta că faptul acesta pretindea moartea unuia care era „atît Dumnezeu cît şi om“!

Oricare ar fi reacţia ta la învăţăturile lui Anselm, ele i-au cîştigat pe contemporanii săi şi continuă să exercite influenţă şi în zilele noastre. Ei bine, cu o singură lovitură, Anselm a consolidat doctrina Trinităţii şi a dat o lovitură de moarte răscumpărării, cel puţin în creştinătate! „Satisfacere“ a devenit cuvîntul de ordine al teologilor, termenul „răscumpărare“ trecînd treptat în anonimat. Cu toate acestea, teoriile lui Anselm se bazau aproape în întregime pe o logică defectuoasă, nu pe Biblie. Şi, pe măsură ce timpul trecea, învăţaţi ca Toma D’Aquino au început să cioplească la teoria despre „satisfacere“ a lui Anselm cu propria lor logică. Speculaţiile erau în floare. Teoriile despre răscumpărare s-au înmulţit, iar discuţiile s-au îndepărtat şi mai mult de Scripturi, adîncindu-se în interpretări şi filozofii umane şi în misticism.

Reforma şi răscumpărarea

Dar să ne apropiem mai mult de timpul nostru. Cînd furtuna Reformei protestante s-a dezlănţuit în secolul al XVI-lea, a apărut un grup radical numit socinienii.a Ei negau că moartea lui Isus «era potrivită în vreun fel pentru salvarea noastră» şi numeau o astfel de credinţă „defectuoasă, eronată şi foarte periculoasă (. . .) dezgustătoare atît pentru Scriptură cît şi pentru raţiune“ (Catehismul racovian). Deoarece Dumnezeu iartă cu generozitate, nu era necesară satisfacerea justiţiei. Ei susţineau că moartea lui Cristos răscumpăra în sensul că îi îndemna pe oameni să imite exemplul său perfect.

Asaltată de aceste erezii şi de altele, Biserica Catolică a lansat un contraatac, convocînd conciliul de la Trent (între 1545 şi 1563 e.n.). Dar deşi s-au adoptat diferite poziţii asupra multor chestiuni doctrinale, conciliul s-a dovedit a fi vag şi nehotărît în privinţa răscumpărării. El a vorbit despre «meritul lui Isus» şi a folosit termenul „satisfacere“, dar a evitat cu scrupulozitate termenul „răscumpărare“. Prin urmare, biserica nu s-a angajat nici pe departe să adopte vreo poziţie scripturală clară. Calea spre speculaţii rămîne larg deschisă.

De ce au eşuat conducătorii religioşi

De la conciliul din Trent, teologii — atît catolici cît şi protestanţi — au elaborat nenumărate teorii despre răscumpărare. (Vezi chenarul de la pagina 7.) Totuşi, nu se întrevede nici o înţelegere în privinţa semnificaţiei morţii lui Cristos. Teologii sînt de acord numai în ce priveşte dispreţul lor faţă de termenul scriptural „preţ de răscumpărare“, preferînd să-l ignore, să-l minimalizeze, ori să-l explice la nesfîrşit. Sensul morţii lui Cristos este prezentat în limbaj de specialitate, în denaturări sofisticate de logică defectuoasă şi în termeni bombastici cum ar fi „influenţa morală“ şi „satisfacere fizică reprezentativă“. În loc să-şi edifice credinţa în moartea lui Cristos, clericii creştinătăţii au făcut din stîlpul lui de tortură o piatră de poticnire care generează confuzie.

Care este motivul care stă la baza acestui eşec total? Teologul catolic Boniface Willems îl atribuie faptului că teologii sînt „instruiţi într-o izolare păstrată cu străşnicie“ — ţinuţi prea departe de nevoile reale ale oamenilor.b Nu înclinaţi să subscrieţi la această afirmaţie? Însă Ieremia 8:9 merge mai departe arătînd cauza reală a problemei: „Au nesocotit cuvîntul DOMNULUI; şi ce înţelepciune este în ei?“

Este adevărat că doctrina răscumpărării poate genera anumite dificultăţi (2 Petru 3:16). Însă, în loc să cerceteze Scripturile pentru a găsi răspuns la acestea, teologii au recurs la înţelepciunea şi logica omenească (1 Corinteni 1:19, 20; 2:13). Ei şi-au permis să respingă orice parte din Biblie care nu corespundea ideilor — sau teoriilor — lor (2 Timotei 3:16). Ei au promovat învăţături nescripturale cum ar fi doctrina Trinităţii (Ioan 14:28). Iar eşecul lor cel mai mare este că au acordat întîietate salvării omului, ignorînd probleme mai importante cum ar fi numele şi Regatul lui Dumnezeu. — Matei 6:9, 10.

Un susţinător al răscumpărării

Te rugăm acum să-ţi axezi cercetarea pe ultima parte a secolului al XIX-lea. Charles Taze Russell, un om temător de Dumnezeu, s-a separat de teologia predominantă şi a început publicarea revistei pe care o citeşti acum — Turnul de veghere. „Din capul locului“, mărturisea mai tîrziu Russell, „ea a fost un deosebit susţinător al Răscumpărării.“

Pînă în prezent Turnul de veghere a continuat să servească în această calitate. De mai bine de o sută de ani ea a furnizat motive scripturale temeinice să credem în răscumpărare şi a dat răspunsuri scripturale şi logice la atacurile criticilor. De aceea te invităm în continuare să analizezi ce spune Biblia cu privire la moartea lui Isus şi semnificaţia ei.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 7]

CÎTEVA MOSTRE DE TEORIE A RĂSCUMPĂRĂRII

◻ TEORIA RECTORALĂ, SAU GUVERNAMENTALĂ: Teologul olandez Hugo Grotius a elaborat această teorie în secolul al XVII-lea pentru a demonstra că teoriile socinienilor erau false. Grotius considera moartea lui Cristos „ca un fel de tranzacţie legală în care Dumnezeu îndeplinea rolul de Guvernator iar omul pe acela de infractor“. — Enciclopedie de religie şi etică de Hastings (în l. engl.).

◻ TEORIA ISPĂŞIRII VITALE: Aceasta a fost avansată în 1946 de teologul protestant Clarence Hewitt. El nu considera lucrarea lui Cristos ca plată pentru o anumită pedeapsă legală, ci ca o «eliberare a noastră de sub stăpînirea legii păcatului şi a morţii, şi ca un îndemn la căinţă şi la o pioasă părere de rău, în urma cărora starea noastră putea căpăta iertare înaintea lui Dumnezeu».

◻ RĂSCUMPĂRARE PRIN COMUNIUNE CREŞTINĂ: Pentru teologul romano-catolic Boniface Willems (1970) „răscumpărarea“ înseamnă „să abandonăm egoismul şi să ne deschidem inimile unii faţă de alţii“. El adaugă: „Noţiunea creştină a substituirii sau a suferinţei prin empatie arată că cineva ştie că este legat, pe baza solidarităţii, de rasa umană distrusă de păcat. (. . .) Biserica este deci comuniunea acelora care sînt gata să trăiască într-un serviciu special spre folosul altora“.

◻ TEORIA ŢAPULUI ISPĂŞITOR: Această teorie a fost elaborată în 1978 de teologul catolic Raymund Schwager. El respingea ideea că Dumnezeu „cere ochi pentru ochi“. El consideră jertfa lui Cristos ca un fel de catharsis (purificare) care permite societăţii umane să dea afară — şi deci să se elibereze de — tendinţele ei înnăscute spre violenţă.

◻ RĂSCUMPĂRAREA SOCIO-POLITICĂ: În 1985 teologul baptist Thorwald Lorenzen a scris următoarele: „Dumnezeu nu urmăreşte doar iertarea de ordin religios a păcătosului, ci şi eliberarea politică a celor sărmani şi oprimaţi (. . .) Prin urmare, moartea lui Isus ne dezvăluie un Dumnezeu care este preocupat de vindecarea tuturor aspectelor vieţii umane“.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Teologii catolici şi protestanţi au elaborat numeroase teorii despre răscumpărare şi preţul răscumpărării, însă ce ne învaţă Biblia în acest sens?