Ce înseamnă supunerea în căsnicie?
CÎND o creştină se căsătoreşte, ea trebuie să facă multe modificări. Poate că cea mai mare dintre acestea îi afectează libertatea. Ca adultă necăsătorită, ea era, poate, liberă să ia multe decizii singură, fără să se consulte cu nimeni. Dar acum, întrucît are soţ, ea este obligată să se consulte cu el şi să–i ceară permisiunea de a face multe dintre lucrurile pe care obişnuia să le hotărască singură. De ce acest lucru?
Deoarece, cînd Creatorul omenirii a dat–o pe prima femeie în căsătorie primului bărbat, El a numit bărbatul cap al soţiei sale şi al viitorilor lor copii. Lucrul acesta era, fireşte, raţional. La orice grup de oameni organizat, cineva trebuie să ia conducerea, precum şi hotărîrile finale. În ce priveşte căsnicia, Creatorul a decretat că „soţul este capul soţiei“. — Efeseni 5:23.
În sprijinul acestui fapt, instrucţiunea divină declară: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri“ (Efeseni 5:22). Modul în care o soţie este influenţată de acest aranjament depinde de două lucruri: Primul, cît este ea de dispusă să se supună acestui aranjament? Şi al doilea, cum îşi va exercita soţul autoritatea? Într–adevăr, cînd ambii parteneri de căsătorie au o concepţie corespunzătoare faţă de acest aranjament, vor constata că el este o binecuvîntare pentru soţie, pentru soţ şi pentru copiii lor.
Nu un tiran
Cum ar trebui să–şi exercite un soţ autoritatea? Urmînd exemplul excelent al Fiului lui Dumnezeu. Biblia spune: „Soţul este capul soţiei sale, aşa cum şi Cristos este capul congregaţiei, el fiind salvatorul corpului acesta. Soţilor, continuaţi să vă iubiţi soţiile, tot aşa cum şi Cristos a iubit congregaţia şi s-a dat pe sine pentru ea“ (Efeseni 5:23, 25, NW). Exercitarea autorităţii de către Isus Cristos a fost o binecuvîntare pentru congregaţie. El nu era un tiran. El nu i–a făcut pe discipoli să se simtă constrînşi sau oprimaţi. În schimb, el a cîştigat respectul tuturor prin modul plin de iubire şi de compasiune cu care îi trata. Ce minunat exemplu de urmat pentru soţi cu privire la modul în care să–şi trateze soţiile!
Există, totuşi, soţi care nu urmează acest minunat exemplu. Ei folosesc autoritatea pe care le–a dat–o Dumnezeu mai curînd în mod egoist, decît spre binele soţiilor lor. Ei îşi domină soţiile în mod tiranic, pretinzîndu–le supunere totală şi, deseori, nepermiţîndu–le să ia nici o hotărîre singure. Se înţelege că soţiile unor asemenea soţi duc o viaţă nefericită. Şi un astfel de soţ suferă şi el, în sensul că nu reuşeşte să cîştige respectul plin de iubire al soţiei sale.
Este adevărat că Dumnezeu cere unei soţii să respecte poziţia pe care o deţine soţul ei în calitate de cap de familie. Dar dacă soţul doreşte să se bucure de respectul ei sincer, el trebuie să şi–l cîştige; iar cel mai bun mod de a face aceasta este să acţioneze cu responsabilitate şi să cultive calităţi divine, excelente în calitate de cap al familiei.
Supunerea este relativă
Autoritatea soţului asupra soţiei nu este totală. În unele privinţe, supunerea soţiei poate fi comparată cu supunerea unui creştin faţă de un conducător lumesc. Dumnezeu decretează că un creştin trebuie «să fie supus autorităţilor superioare» (Romani 13:1, NW). Totuşi, această supunere trebuie să fie întotdeauna echilibrată cu ceea ce îi datorăm lui Dumnezeu. Isus a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ (Marcu 12:17). Dacă Cezarul (guvernul laic) cere să îi dăm ce îi aparţine lui Dumnezeu, ne amintim ce a spus apostolul Petru: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator decît de oameni.“ — Faptele 5:29, NW.
Într–un mod oarecum asemănător, dacă o creştină este căsătorită cu un bărbat care nu înţelege sau nu respectă principiile creştine, ea este, totuşi, obligată să îi fie supusă. În loc să se răzvrătească împotriva aranjamentului stabilit de Dumnezeu, ea trebuie să se poarte faţă de el cu iubire şi consideraţie şi, astfel, să încerce să–i cîştige încrederea. Poate că o asemenea comportare excelentă îl va face pe soţul ei să se schimbe; îl poate chiar cîştiga de partea adevărului (1 Petru 3:1, 2). Dacă soţul ei îi comandă să facă ceva care este interzis de Dumnezeu, ea trebuie să nu uite că Dumnezeu este Conducătorul ei principal. De exemplu, dacă soţul îi cere să se angajeze în practici sexuale imorale, cum ar fi schimbul de soţii, ea este obligată să nu se supună (1 Corinteni 6:9, 10). Supunerea faţă de soţul ei este determinată de conştiinţa ei şi de supunerea ei principală faţă de Dumnezeu.
Pe timpul regelui David, Abigail era căsătorită cu Nabal, un om care nu respecta principiile divine şi care acţiona aspru şi fără iubire faţă de David şi oamenii săi. Aceştia ocrotiseră mii de oi şi capre care îi aparţineau lui Nabal, dar cînd David a cerut o contribuţie de mîncare, Nabal l–a refuzat total.
Auzind că zgîrcenia soţului ei avea să aducă dezastru asupra gospodăriei lor, Abigail a hotărît singură să–i ducă hrană lui David. „Abigail a luat îndată două sute de pîini, două burdufuri cu vin, cinci oi pregătite, cinci măsuri de grîu prăjit, o sută de turte de stafide şi două sute de legături de smochine. Le–a pus pe măgari şi a zis slujitorilor săi: «Luaţi–o înaintea mea, şi eu voi veni după voi.» N–a spus nimic soţului ei Nabal.“ — 1 Samuel 25:18, 19.
A făcut Abigail ceva greşit prin faptul că a acţionat împotriva voinţei soţului ei? În acest caz, nu. Supunerea nu îi cerea lui Abigail să fie la fel de lipsită de iubire ca soţul ei, cu atît mai mult cu cît atitudinea neînţeleaptă a lui Nabal a pus în pericol întreaga sa gospodărie. De aceea David i–a spus: „Binecuvîntat să fie Iehova, Dumnezeul lui Israel, care te–a trimis astăzi în întîmpinarea mea! Şi binecuvîntat să fie bunul tău simţ!“ (1 Samuel 25:32, 33, NW). În mod asemănător, soţiile creştine de azi nu trebuie să provoace agitaţie, nici să se răzvrătească împotriva autorităţii soţilor lor, dar dacă aceştia adoptă o comportare necreştină, soţiile nu trebuie să–i urmeze pe acest drum.
Este adevărat că Pavel spune în scrisoarea către efeseni: „Aşa cum congregaţia este supusă lui Cristos, tot la fel şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate lucrurile“ (Efeseni 5:24, NW). Faptul că apostolul foloseşte aici expresia „toate lucrurile“ nu înseamnă că nu există limite în ce priveşte supunerea soţiei. Cuvintele „aşa cum congregaţia este supusă lui Cristos“ arată ce voia Pavel să spună. Toate lucrurile pe care Cristos le cere congregaţiei sale sînt drepte, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Deci congregaţia se poate supune lui cu uşurinţă şi bucurie în toate lucrurile. În mod asemănător, soţia unui soţ creştin care se străduieşte cu seriozitate să urmeze exemplul lui Isus va fi fericită să i se supună în toate lucrurile. Ea ştie că pe el îl preocupă foarte mult interesele ei şi că el niciodată nu îi va cere în mod conştient să facă ceva care nu este în armonie cu voinţa lui Dumnezeu.
Un soţ va continua să–şi iubească şi să–şi respecte soţia dacă el va reflecta calităţile divine ale capului său, Isus Cristos, care le–a poruncit continuatorilor săi să se iubească unul pe altul (Ioan 13:34). Chiar dacă un soţ face greşeli şi este imperfect, dacă el aplică autoritatea sa în armonie cu autoritatea superioară a lui Cristos, el îi dă posibilitate soţiei sale să se simtă fericită că îl are pe el drept cap (1 Corinteni 11:3). Iar dacă o soţie cultivă calităţi creştine, ca modestia şi bunătatea iubitoare, nu îi vine greu să se supună soţului ei.
Umili şi raţionali
În congregaţie soţii şi soţiile sînt fraţi şi surori în sens spiritual care se bucură de o poziţie egală înaintea lui Iehova (compară cu Galateni 3:28). Totuşi, bărbaţii au fost desemnaţi de Dumnezeu să exercite supraveghere asupra congregaţiei. Lucrul acesta este recunoscut cu bucurie de către femeile sincere printr–o supunere totală. Iar greaua obligaţie care le revine, astfel, bărbaţilor de a nu stăpîni peste turmă este recunoscută cu umilinţă de către bărbaţii maturi din congregaţie. — 1 Petru 5:2, 3.
Dacă aceasta este relaţia dintre bărbaţi şi femei în congregaţie, cum ar putea un soţ creştin să se justifice dacă ar acţiona ca un tiran asupra soţiei sale, sora sa spirituală? Şi cum ar putea soţia să se justifice dacă l–ar concura pe soţul ei la exercitarea autorităţii? Ei trebuie mai curînd să se trateze reciproc aşa cum îi îndeamnă Petru pe toţi membrii congregaţiei: „Să aveţi toţi acelaşi gînd, manifestînd aceleaşi sentimente, avînd afecţiune frăţească, plini de o tandră compasiune, cu umilinţă a minţii“ (1 Petru 3:8, NW). Pavel, de asemenea, ne–a sfătuit: „Îmbrăcaţi-vă cu tandre sentimente de compasiune, de bunăvoinţă, de umilinţă a minţii, de blîndeţe şi de îndelungă răbdare. Continuaţi să vă suportaţi unii pe alţii şi să vă iertaţi de bunăvoie unii pe alţii, dacă cineva are un motiv de a se plînge împotriva altuia. Aşa cum v-a iertat Iehova de bunăvoie, faceţi şi voi.“ — Coloseni 3:12, 13, NW.
Asemenea atitudini trebuie cultivate în congregaţie. Şi ele ar trebui cultivate îndeosebi între soţul şi soţia dintr–o familie creştină. Un soţ îşi poate arăta afecţiunea tandră şi blîndeţea prin faptul că ascultă sugestiile soţiei sale. El trebuie să ia în considerare punctul ei de vedere înainte de a lua o decizie care priveşte familia. Soţiile creştine nu sînt fără judecată. Deseori, ele pot da soţilor lor sugestii valoroase, aşa cum i–a dat Sara lui Avraam, soţul ei (Geneza 21:12). Pe de altă parte, soţia creştină nu va fi exagerat de pretenţioasă cu soţul ei. Ea va manifesta amabilitate şi umilinţă a minţii, ascultînd de conducerea sa şi sprijinind hotărîrile sale, chiar dacă ele diferă, poate, uneori, de preferinţele ei.
Un soţ raţional, asemenea unui bătrîn raţional, este abordabil şi binevoitor. O soţie iubitoare răspunde la aceasta manifestînd compasiune şi îndelungă răbdare, recunoscînd eforturile pe care le face el pentru a–şi îndeplini responsabilităţile, în pofida imperfecţiunii şi a greutăţilor vieţii. Cînd se cultivă asemenea atitudini atît de către soţ, cît şi de către soţie, supunerea în căsnicie nu va fi o problemă, ci, dimpotrivă, o sursă de bucurie, siguranţă şi mulţumire durabilă.